Cum să fac față provocărilor și dezamăgirilor vieții contemporane?

Poate că fiecare dintre noi ar trebui să-şi însuşească şi să practice rugăciunea lui Iisus, atât cât îi stă în putinţă, aceasta învăţându-ne cum să ne rânduim întreaga viaţă duhovnicească: când să vorbim şi când să nu vorbim, când să ne rugăm şi când să ne întrerupem rugăciunea pentru a veni în ajutorul aproapelui nostru.

Din fericire, au început totuşi să apară semne ale unor încercări de întoarcere la învăţăturile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, şi prin aceasta înţeleg încercări de a trăi viaţa Părinţilor – viaţa isihastă. Nemulţumiţi de „priorităţile” vieţii contemporane, dezamăgiţi de lupta, agitaţia şi neliniştea provocate de atingerea unor ţeluri lumeşti care nu duc nicăieri, din ce în ce mai mulţi tineri devin adepţi ai vieţii isihaste. Sunt mulţi şi cei care îmbrăţişează monahismul, continuând tradiţia Sfinţilor Părinţi şi sorbind din izvorul înţelepciunii Filocaliilor, pe care este temeluită Tradiţia Ortodoxă, în timp ce, în lumea mirenilor, se deschid mereu mai multe centre şi asociaţii de vieţuire isihastă.
Un astfel de mod de viaţă ar trebui promovat şi susţinut în oraşele de pretutindeni (...), întrucât numai în acest fel vom putea înţelege că Biserica este atât locul unde se vindecă bolile sufleteşti ale oamenilor, cât şi sălaşul teofaniei. Odată cu purificarea de patimi, vine însănătoşirea, iar odată cu aceasta, cunoştinţa de Dumnezeu şi vederea lui Dumnezeu. Poate că fiecare dintre noi ar trebui să-şi însuşească şi să practice rugăciunea lui Iisus, atât cât îi stă în putinţă, aceasta învăţându-ne cum să ne rânduim întreaga viaţă duhovnicească: când să vorbim şi când să nu vorbim, când să ne rugăm şi când să ne întrerupem rugăciunea pentru a veni în ajutorul aproapelui nostru, când am păcătuit şi când am primit binecuvântarea lui Dumnezeu. Mai presus de toate, să ne străduim să ne păzim şi să ne păstrăm mintea curată.
Îndemnul Sfântului Talasie Libianul să constituie un temeinic îndreptar al vieţii noastre: „Închide simţurile în cetatea liniştii, ca să nu tragă mintea spre poftele lor”.
Cuvintele Sfântului Grigorie Teologul să ne fie o călăuză statornică: „Este necesar să dobândim liniştea (isihia) pentru a ne întoarce mintea, încetul cu încetul, de la rătăcirile sale şi a vorbi cu Dumnezeu”.
Lumină cărărilor noastre duhovniceşti să ne devină şi învăţăturile Sfinţilor Calist şi Ignatie Xanthopol: „Aceasta este vieţuirea după Dumnezeu cea neînşelătoare şi adevărată, predată de Părinţi: liniştirea din ascultare, care a fost numită, cu dreptate, de către Sfinţi, şi viaţa cea ascunsă în Hristos (Coloseni 3, 3)”.
(Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: știința Sfinților Părinți, traducere de Irina Luminița Niculescu, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, pp. 387-388)

sursa:  http://www.doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/cum-sa-fac-fata-provocarilor-dezamagirilor-vietii-contemporane

Cea mai bună demonstraţie a existenţei lui Dumnezeu

O demonstraţie cum nu aţi mai întâlnit. În acest articol veţi citi despre o demonstraţie făcută în anul 1921 de un elev profesorului său de filosofie. Spun că este o demonstraţie cum nu aţi mai întâlnit, fiindcă au mai fost făcute o mulţime de demonstraţii dar aceasta a rămas în istorie… Veţi vedea de ce…

Într-o sală de clasă a unui colegiu, un profesor ţine cursul de filozofie.

- Să vă explic care este conflictul între ştiinţă şi religie.
Profesorul, ateu, face o pauză şi apoi îi cere unuia dintre noii săi studenţi să se ridice în picioare.
– Eşti creştin, nu-i aşa, fiule?
– Da domnule, spune studentul.
– Deci crezi în Dumnezeu?
– Cu siguranţă.
– Dumnezeu e bun?
– Desigur, domnule, Dumnezeu e bun.
– E Dumnezeu atotputernic? Poate El să facă orice?
– Da.
– Tu eşti bun sau rău?
– Biblia spune că sunt rău.
Profesorul zâmbeşte ca un cunoscător.
– Aha! Biblia!
Se gândeşte puţin apoi spune:
– Uite o problemă pentru tine. Să zicem că există aici o persoană bolnavă şi tu o poţi vindeca. Poţi face asta. Ai vrea să ajuţi această persoană? Ai încerca?
– Da, domnule, aş încerca.
– Deci eşti bun.
– N-aş spune asta.
– Dar de ce n-ai spune asta? Ai vrea să ajuţi o persoană bolnavă dacă ai putea. Majoritatea am vrea, dacă am putea. Dar Dumnezeu, nu.
Studentul nu răspunde, aşa că profesorul continuă.
– El nu ajută, nu-i aşa? Fratele meu era creştin şi a murit de cancer, chiar dacă se ruga lui Isus să-l vindece. Cum de Isus e bun? Poţi răspunde la asta?
Studentul tace.
– Nu poţi răspunde, nu-i aşa?
El ia o înghiţitură de apă din paharul de pe catedră ca să-i dea timp studentului să se relaxeze.
– Hai să o luăm de la capăt, tinere. Dumnezeu e bun?
– Păi, da, spune studentul.
– Satana e bun?
Studentul nu ezită la această întrebare:
– Nu.
– De unde vine Satana?
Studentul ezită.
– De la Dumnezeu.
– Corect. Dumnezeu l-a creat pe Satana, nu-i aşa? Zi-mi, fiule, există rău pe lume?
– Da, domnule.
– Răul e peste tot, nu-i aşa? Şi Dumnezeu a creat totul pe lumea asta, corect?
– Da.
– Deci cine a creat răul? Dacă Dumnezeu a creat totul, atunci El a creat şi răul. Din moment ce răul există şi conform principiului că ceea ce facem defineşte ceea ce suntem, atunci Dumnezeu e rău.
Din nou, studentul nu răspunde.
– Există pe lume boli? Imoralitate? Ură? Urâţenie? Toate aceste lucruri groaznice, există?
Studentul se foieşte jenat.
– Da.
– Deci cine le-a creat?
Studentul iarăşi nu răspunde, aşa că profesorul repetă întrebarea.
– Cine le-a creat?
Niciun răspuns. Deodată, profesorul începe să se plimbe în faţa clasei. Studenţii sunt uimiţi.
– Spune-mi, continuă el adresându-se altui student: Crezi în Isus Hristos, fiule?
Vocea studentului îl trădează şi cedează nervos.
– Da, domnule profesor, cred.
Bătrânul se opreşte din mărţăluit.
– Ştiinţa spune că ai 5 simţuri pe care le foloseşti pentru a identifica şi observa lumea din jurul tău. L-ai văzut vreodată pe Isus?
– Nu, domnule. Nu L-am văzut.
– Atunci spune-ne dacă l-ai auzit vreodată pe Isus al tău?
– Nu, domnule, nu l-am auzit.
– L-ai simţit vreodata pe Isus al tău, l-ai gustat sau l-ai mirosit? Ai avut vreodată o experienţă senzorială a lui Isus sau a lui Dumnezeu?
– Nu, domnule, mă tem că nu.
– Şi totuşi crezi în el?
– Da.
– Conform regulilor sale empirice, testabile, demonstrabile, ştiinţa spune că Dumnezeul tău nu există. Ce spui despre asta, fiule?
– Nimic, răspunde studentul. Eu am doar credinţa mea.
– Da, credinţa, repetă profesorul. Asta e problema pe care ştiinţa o are cu Dumnezeu. Nu există nicio dovadă, ci doar credinţa. Studentul rămâne tăcut pentru o clipă, înainte de a pune şi el o întrebare.
– Domnule profesor, există căldura?
– Da.
– Şi există frig?
– Da, fiule, există şi frig.
– Nu, domnule, nu există!
Profesorul îşi întoarce faţa către student, vizibil interesat. Clasa devine brusc foarte tăcută.
Studentul începe să explice.
– Poate exista multă căldură, mai multă căldură, super-căldură, mega-căldură, căldură nelimitată, căldurică sau deloc căldură, dar nu avem nimic numit “frig”. Putem ajunge până la 273,15 de grade C sub zero, ceea ce nu înseamnă căldură, dar nu putem merge mai departe. Nu există frig. Dacă ar exista, am avea temperaturi mai scăzute decât minimul absolut de -273,15 de grade C. Fiecare corp sau obiect e demn de studiat dacă are sau transmite energie, şi căldura e cea care face ca un corp sau material să aibă sau să transmită energie. Zero absolut, -273,15 grade C, înseamnă absenţa totală a căldurii. Vedeţi, domnule, frigul e doar un cuvânt pe care îl folosim pentru a descrie absenţa căldurii. Nu putem măsura frigul. Căldura poate fi măsurată în unităţi termice, deoarece căldura este energie. Frigul nu e opusul căldurii, domnule, ci doar absenţa ei.
Clasa e învăluită în tăcere. Undeva cade un stilou şi sună ca o lovitură de ciocan.
– Dar întunericul, domnule profesor? Există întunericul?
– Da, răspunde profesorul fără ezitare. Ce e noaptea daca nu întuneric?
– Din nou răspuns greşit, domnule profesor. Întunericul nu e ceva; este absenţa a ceva. Poate exista lumină scăzută, lumină normală, lumină strălucitoare, lumină intermitentă, dar dacă nu există lumină constantă atunci nu există nimic, iar acest nimic se numeste întuneric, nu-i aşa? Acesta este sensul pe care îl atribuim acestui cuvânt. În realitate, întunericul nu există. Daca ar exista, am putea face ca întunericul să fie şi mai întunecat, nu-i aşa?

Profesorul începe să-i zâmbească studentului din faţa sa. Acesta va fi un semestru bun.

- Vrei să demonstrezi ceva, tinere?
– Da, domnule profesor. Vreau să spun că premisele dumneavoastră filosofice sunt greşite de la bun început şi de aceea concluzia TREBUIE să fie şi ea greşită.
De data asta, profesorul nu-şi poate ascunde surpriza.
– Greşite? Poţi explica în ce fel?
– Lucraţi cu premisa dualităţii, explică studentul. Susţineţi că există viaţă şi apoi că există moarte; un Dumnezeu bun şi un Dumnezeu rău. Consideraţi conceptul de Dumnezeu drept ceva finit, ceva ce putem măsura. Domnule profesor, ştiinţa nu poate explica nici măcar ce este acela un gând. Foloseşte electricitatea şi magnetismul, dar NIMENI nu a văzut sau nu a înţeles pe deplin vreuna din acestea două. Să consideri că moartea e opusul vieţii înseamnă să ignori că moartea nu există ca lucru substanţial. Moartea nu e opusul vieţii, ci doar absenţa ei. Acum spuneţi-mi, domnule profesor, le predaţi studenţilor teoria că ei au evoluat din maimuţă?
– Dacă te referi la procesul evoluţiei naturale, tinere, da, evident că da.
– Aţi observat vreodată evoluţia cu propriii ochi, domnule?
Profesorul începe să dea din cap, încă zâmbind, când îşi dă seama încotro se îndreaptă argumentul. Un semestru foarte bun, într-adevăr!
– Din moment ce nimeni nu a observat procesul evoluţiei în desfăşurare şi nimeni nu poate demonstra că el are loc, dumneavoastră nu predaţi studenţilor ceea ce credeţi, nu? Acum ce sunteţi, om de ştiinţă sau predicator? Clasa murmură. Studentul tace până când emoţia se mai stinge.
– Ca să continuăm demonstraţia pe care o făceaţi adineori celuilalt student, permiteţi-mi să vă dau un exemplu, ca să înţelegeţi la ce mă refer.
Studentul se uită în jurul său, în clasă.
– E vreunul dintre voi care a văzut vreodată creierul domnului profesor?
Clasa izbucneşte în râs.
– E cineva care a auzit creierul profesorului, l-a simţit, l-a atins sau l-a mirosit? Nimeni nu pare să fi făcut asta. Deci, conform regulilor empirice, stabile şi conform protocolului demonstrabil, ştiinţa spune – cu tot respectul, domnule profesor – că nu aveţi creier. Dacă ştiinţa spune că nu aveţi creier, cum să avem încredere în cursurile dumneavoastră, domnule?
Acum clasa e cufundată în tăcere. Profesorul se holbează la student, cu o faţă impenetrabilă.
În fine, după un interval ce păru o veşnicie, bătrânul răspunde.
– Presupun că va trebui să crezi, pur şi simplu…
– Deci, acceptaţi că există credinţă şi, de fapt, credinşa există împreună cu viaţa, continuă studentul.
– Acum, domnule, există răul?
Acum, nesigur, profesorul răspunde:
– Sigur că există. Îl vedem zilnic. Răul se vede zilnic din lipsa de umanitate a omului faţă de om. Se vede în nenumăratele crime şi violenţe care se petrec peste tot în lume. Aceste manifestări nu sunt nimic altceva decât răul.
La asta, studentul a replicat:
– Răul nu există, domnule, sau cel puţin nu există în sine. Răul e pur şi simplu absenţa lui Dumnezeu. E ca şi întunericul şi frigul, un cuvânt creat de om pentru a descrie absenţa lui Dumnezeu. Nu Dumnezeu a creat răul. Răul este ceea ce se întâmplă când din inima omului lipseşte dragostea lui Dumnezeu. Este ca frigul care apare când nu există căldură sau ca întunericul care apare când nu există lumina.
Profesorul s-a aşezat…

PS:
Studentul era…Albert Einstein. Albert Einstein a scris o carte intitulata “Dumnezeu vs. Stiinta” in 1921..

PPS:  Iată, mai jos, de ce nu pot crede că această discuţie a existat cu adevărat, între Albert Einstein şi profesorul său de filozofie:

http://ro.wikipedia.org/wiki/Albert_Einstein

Concepțiile religioase ale marelui savant sunt bazate pe cercetarea naturii:

„Cred în acel Dumnezeu al lui Spinoza, care se manifestă prin armonia legilor universului, nu într-unul care se ocupă cu destinele și faptele omenirii.”^[30]

Mai precis, Spinoza considera că Dumnezeu este un alt nume pentru natură.^[31] Deci, adorația lui Einstein se referea la natură, pe care panteiștii o numesc Dumnezeu.

Către sfârșitul vieții, într-o scrisoare adresată filozofului Eric Gutkind și datată pe 3 ianuarie 1954, marele fizician afirmă:

„Cuvântul « dumnezeu » nu este nimic altceva pentru mine decât expresia și produsul slăbiciunii umane, Biblia este o colecție de legende onorabile, dar primitive, care sunt, în orice caz, destul de copilărești. Niciun fel de interpretare, indiferent cât de subtilă, nu-mi poate schimba opinia.”^[32][33]

Religiozitatea nedefinită a marelui savant se referă mai degrabă la admirația pe care acesta o nutrește față de structura lumii, care se revelează treptat cu ajutorul științei.^[34] În1926, într-o scrisoare adresată fizicianului Max Born, Einstein, referindu-se la principiul incertitudinii, scria: „Eu, în orice caz, sunt convins că El nu se joacă cu zarurile.”

„Dacă există ceva religios în mine, aceasta este admirația fără limite față de structura lumii atât cât ne-o poate dezvălui știința.”

sursa:  https://stefaniacameliahorvath.wordpress.com/2013/01/04/cea-mai-buna-demonstratie-a-existentei-lui-dumnezeu/

CONSTITUIREA FILIALEI DÂMBOVIȚA A ASOCIAȚIEI „PĂRINȚI PENTRU ORA DE RELIGIE”

Vineri, 13 februarie 2015, la Centrul Internațional de Conferințe al Universității Valahia din Târgoviște a avut loc ședința de constituire a Asociației Părinților pentru ora de religie, filiala Dâmbovița, la inițiativa unor părinți preocupați de viitorul educațional al copiilor lor.
La eveniment au participat peste 200 de persoane din toate colțurile județului, care doresc să fie membre ale organizației și care au ținut să-și afirme sprijinul pentru ora de religie, ca materie de studiu absolut necesară unei fomări educaționale integrale, care creează conștiința propriei identități spirituale și naționale, oferind un suport axiologic absolut necesar edificării unei personalități fundamentate pe virtute, bine, adevăr și frumos.

După constituirea legală a filialei, s-a ales consiliul director, format din doamna Adriana Cuciureanu, în calitate de președinte, doamna Eva Izabela, vicepreședinte, doamna Olteanu Ancuța, secretar, domnul Dumitru Cătălin Constantin, cenzor, doamna Simona Mihai, membru, și domnul Bogdan Hrestic, membru. S-a luat hotărârea de a se coopta în cadrul asociației cât mai mulți părinți care doresc sprijinirea orei de religie, din toate școlile, urmând a se înființa filiale în toate localitățile județului.
Au avut loc dezbateri cu privire la modalitățile concrete de sprijinire a orei de religie, mulți din părinții prezenți dorind să își exprime punctul de vedere și să aprecieze utilitatea și necesitatea orei de religie.
Menționăm că această filială este prima înființată la nivel local. Prin intermediul ei, părinții propun și susțin necesitatea educaţiei integrale, care presupune, pe lângă latura morală, estetică, tehnologică, şi o componentă religioasă. Precizăm că poate deveni membru în asociație orice părinte ce dorește să susțină prezența educației spirituale în școala românească.
Telefon de contact 0737-572-449.