Acad. Dan Berindei: “Asistăm la o adevărată campanie de desțărare a tinerilor. Țara și patria au dispărut dintre simțămintele fundamentale care să se cultive și sunt considerate de foarte mulți ca niște rechizite ale trecutului, vetuste și inutile, ba chiar demne de dispreț.”

enerațiile care ne-au precedat au trăit altfel. Lumea n-a evoluat în vremea lor în ritmul pe care l-a căpătat evoluția umanității în ultimele decenii. Viața se scurgea mai molcom și totodată între generații era o legatura care tinde din ce în ce să se risipească. Obiceiurile tradiționale se respectau.

Lumea informaticii a dat o altă dimensiune vieții și legăturilor dintre oameni. Sub ochii noștri, în câteva decenii, totul a tins să se schimbe. Aparent spre binele nostru, dar mutațiile au fost atât de rapide, încât începem să nu mai știm cui aparținem și unde ne aflăm. Au apărut noi centre de greutate ale lumii. Europa și Statele Unite își pierd în bună măsură rolul diriguitor. Noi puteri se ridică în lume și treptat are loc și un transfer de însemnătate și de forță.

Cuceririle științei se îmbogățesc, dar ele cuprind nu rareori și amenințări latente. Aparent suntem o mare familie, dar în fapt unitatea lumii este mai mult decât relativă. Primejdii catastrofale ne pândesc. S-ar impune o solidaritate și conlucrare cum nu reușim să creăm. Inegalitatea categoriilor sociale și chiar a nivelului de dezvoltare al statelor creează și adâncesc diferențe și generează surse de conflicte.

Progresul se reflectă în intensificarea ritmului, uneori amețitoare. Oamenii sunt confruntați cu situații limită, multe cu totul noi și nu sunt înzestrați să le facă față. Pregătirea oamenilor pentru aceste uriașe schimbări este deficitară, iar uneori chiar inexistentă și mai ales nu ființează înzestrarea morală a fiecăruia, puterea de a nu exista doar pentru sine, ci a se simți necontenit dator celorlalți. Dincolo de lumea internetului, oamenii sunt datori înainte de toate să fie oameni, omul fiind animalul superior căruia îi revine paza planetei, a lumii fără îndoială necontenit amenințată, în parte datorată și propriei evoluții!

Nepăsarea față de problemele țării este foarte mare și lucrul acesta nu este doar evident prin numărul redus al celor care înțeleg să-și exercite dreptul de vot, ci și prin lipsa de implicare. Soarta țării este în mâna unui număr mic de cetățeni, iar aceștia nu reprezintă întotdeauna pe cei mai potriviți să exercite funcții politice. Marea majoritate a locuitorilor țării își manifestă o tristă indiferență. Această lipsă se reflectă în atitudinea multora, care este dăunătoare țării, dar și fiecăruia. Mersul ascendent al României folosește nouă tuturor, dar partea ciudată este că marea masă a nepăsătorilor nu ține seama de consecințele personale ale atitudinii lor. Afirmarea țării, succesele ei economice, ca și cele culturale nu sunt percepute ca ale noastre, formând un mănunchi de izbânzi ale comunității și în nu puține cazuri sunt privite cu indiferență. Această lipsă de solidaritate este dăunătoare celor în cauză, dar și nouă în ansamblu, societății.

Vinovați suntem cu toții și din păcate pentru cei mai tineri este și un efect al unei lipse de educație. Familia și școala nu-și mai îndeplinesc toate sarcinile. Copiii și tinerii nu mai sunt formați, educația nu-și mai îndeplinește sarcinile în această direcție fundamentală. Ei nu mai sunt crescuți cu grija de a pregăti cetățeni ai României. Avem uneori impresia că se dorește îndepărtarea celor tineri de hotarele țării. Fără îndoială, suntem cu toții cetățeni ai lumii și mai ales în timpurile noastre cetățeni ai Europei. Trebuie să cultivăm buna conviețuire, să respingem dușmăniile față de alții, să cultivăm prietenia, dar totodată să nu ne uităm propria țară, ba chiar să n-o privim cu desgust și mai ales să ne străduim fiecare să-i fim de folos. Să facem acest lucru, dacă nu din iubire de țară, cum ar fi firesc, cel puțin din propriul nostru interes individual, din dorința de a trăi într-un climat de bunăstare și de prosperitate.

Din păcate, asistăm la o adevărată campanie de desțărare a tinerilor. Ei sunt învățați să privească doar în afară și să considere patria lor o simplă haltă de trecere. O întrebare devenită clasică a jurnaliștilor, care este adresată tinerilor înzestrați, este dacă mai au de gând să rămână în țară sau dacă doresc s-o părăsească! Cândva o astfel de întrebare ar fi fost calificată ca rușinoasă, astăzi a ajuns un loc comun.

Cum ar putea fi îndreptată această stare de lucruri?

Este misiunea familiilor și a școlii, dar ele nu-și îndeplinesc această sarcină elementară și de bază. Țara și patria au dispărut dintre simțămintele fundamentale care să se cultive și sunt considerate de foarte mulți ca niște rechizite ale trecutului, vetuste și inutile, ba chiar demne de dispreț. Cetățeanul american trăiește având ca sentiment de bază patriotismul, respectul față de steag, imnul național, datoria față de țară, de cele mai multe ori pentru el o țară nouă.

De ce la români astfel de simțăminte să nu mai ființeze?

Imităm multe de peste Ocean, cuvenite și necuvenite, dar din ce pricină nu imităm și sentimentele patriotice și ne-am uitat țara?

Autor: Acad. Dan Berindei

Sursa: Revista Clipa

http://gandeste.org/general/acad-dan-berindei/50744 

Uniți, pentru ora de Religie!

A.P.O.R. BACAU

Ora de religie, garanţia morală a României

Creştinilor ortodocşi li se poate părea inutil să li se argumenteze de ce trebuie să pledezi pentru predarea religiei în şcolile publice. Pentru un credincios, necesitatea orei de religie este evidentă. Cei care militează pentru scoaterea orei de religie din programa şcolară fie o consideră inutilă, fie văd în ea un mijloc de manipulare a conştiinţei elevilor de şcoală generală sau liceu.
Consideră că un copil care frecventează constant orele de religie devine un om religios, ba chiar un creştin-ortodox, în mod automat, vrând-nevrând, peste voinţa sa. De ce nu este ora de religie inutilă?

Concis spus, pentru că România are nevoie în viitor de o societate compusă din oameni morali. Nu cred că cineva ar putea contrazice cu argumente solide acest deziderat comun. Mă îndoiesc profund că oponenţii predării religiei în şcoli aspiră să trăiască într-o societate a viitorului anomică, anarhică, în care domneşte fărădelegea şi în care fiecare dintre noi ne-am purta ca nişte fiare sălbatice unii faţă de alţii, ca în acea stare de natură căzută descrisă de Thomas Hobbes: homo homini lupus est.
Pentru ca societatea românească să existe cu succes în viitor trebuie ca indivizii care o compun să se comporte moral unii faţă de ceilalţi. Adică să se respecte în calitatea lor de fiinţe umane - conştiente, raţionale. „Dar de ce consideri tu că doar morala creştină poate furniza temelia educaţională a României de mâine?“, ar putea întreba cineva.
„Binele uman este activitatea sufletului potrivită cu virtutea“
În primul rând, orice om bine intenţionat poate afla din „Catehismul creştin-ortodox“ sau din orice tratat de teologie că pentru orice fiinţă umană care aspiră la perfecţiunea promisă de Mântuitorul nostru, Iisus Hristos, a fi moral constituie o condiţie „sine qua non“. Nimeni nu se poate mântui sau nu poate ajunge sfânt - prin harul lui Dumnezeu - dacă nu a făcut efortul constant de a respecta cele 10 porunci. Prin urmare, copiii care participă la orele de religie învaţă de mici - într-o manieră nemoralistă, bazată pe exemple concrete de viaţă, că este bine să aleagă întotdeauna să facă binele şi să se ferească de rău. Mai mult: luând contact cu învăţăturile Mântuitorului şi cu vieţile sfinţilor învaţă să se autodepăşească, ba chiar să se sacrifice pe sine pentru aproapele lor. Dar, înainte de toate, învaţă un lucru esenţial pentru viaţă: că nu pot fi fericiţi decât ca fiinţe morale.
Oamenii au căutat dintotdeauna să dobândească fericirea. Înţelepţii Greciei antice au fost primii care au legat fericirea de ideea de virtute. A demonstrat-o Aristotel în tratatul său, „Etica nicomahică“. „Binele uman - ne spune filosoful din Stagira - spre care tindem toţi este activitatea sufletului potrivită cu virtutea“. Un om imoral nu poate fi fericit.
Domnul nostru Iisus Hristos a confirmat intuiţia filosofilor Eladei, punând în lumină de o manieră inegalabilă relaţia profundă dintre moralitate şi fericire. În „Predica de pe munte“, acelora care aspiră spre perfecţiunea morală şi spirituală li se promite o fericire nestricăcioasă, veşnică. Sunt socotiţi fericiţi cei săraci cu duhul, cei blânzi, cei curaţi cu inima, cei ce însetează după dreptate, făcătorii de pace, cei prigoniţi pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos.
Relativismul şi cultura individualismului acccentuat
Trăim într-o lume în care principala criză nu este cea economică, ci una profund morală. Fiinţa umană, când şi-a întors faţa de la Creatorul său, şi-a pierdut şi respectul pentru semenul lui. A intuit-o Dostoievski în secolul XIX, când deasupra cerului Europei se adunaseră norii prevestitori ai revoluţiei bolşevice. „Dacă Dumnezeu nu există, atunci totul este permis“ - era deviza existenţială a lui Ivan Karamazov. În aceeaşi perioadă istorică, Nietzsche decretase că „Dumnezeu a murit“ (Gott ist tot), inaugurând era relativismului, în care încă vieţuim. Potrivit lui Nietzsche, singurul adevăr este că nu există nici unul - axiomă a relativismului contemporan şi a postmodernismului.
În prezent, există o bibliografie masivă privind criza morală şi spirituală fără precedent pe care o trăim. Mă voi referi aici doar la „Marea ruptură“, al cărui autor este filosoful american Francis Fukuyama. El califică drept „mare ruptură“ degringolada socială şi morală produsă de trecerea de la „societăţile industrializate“ la „epoca postindustrială“, a societăţilor informatizate. În opinia sa, prăbuşirea eşafodajului moral şi social, specific societăţilor industriale, a generat în interiorul societăţilor Occidentului creşterea gradului de delincvenţă, destrămarea familiilor, creşterea gradului de dezordine socială şi mai ales dispariţia încrederii din relaţiile interumane. Unul din factorii care au provocat „marea ruptură“ îl reprezintă „cultura individualismului accentuat“. Dacă mentalitatea individualistă este benefică în aria economicului, a pieţei libere, ea este de-a dreptul falimentară când se generalizează, afectând şi alte sfere ale vieţii umane. „A pătruns, scrie Fukuyama, şi pe tărâmul normelor sociale, unde a subminat aproape toate formele de autoritate şi a slăbit legăturile din interiorul familiilor, cartierelor şi naţiunilor“.
Când toleranţa nu face casă bună cu morala?
Fukuyama remarcă un adevăr vizibil nu doar în America, ci şi în România zilelor noastre. În ierarhia lumii informatizate, toleranţa este socotită valoarea morală numărul 1, iar morala (tot ceea ce este conex moralităţii) este considerată cel mai mare rău posibil. Se sugerează că aşa cum nu putem decide în mod absolut ceea ce este adevărat şi ce nu, nu putem stabili nici dacă un sistem moral este mai bun decât altul. Ne întoarcem, cu alte cuvinte, la relativismul epistemologic, dar mai ales etic profesat de Nietzsche, devenit principiu de gândire şi acţiune la nivelul maselor.
În concluzie, cine luptă pentru eliminarea religiei din şcolile publice optează, în numele toleranţei mult clamate, în fapt pentru o perspectivă relativistă în care fiecare individ decide ceea ce este bine şi ceea ce este adevărat pentru el. Dar nu ne putem imagina o societate umană în care să nu existe un consens asupra a ceea ce este bine şi ceea ce este rău. Natura binelui  se traduce în practica vieţii sociale prin principii morale - care sunt, întotdeauna, necesare şi universale - şi reguli de comportament. Moralitatea presupune consensul prealabil al indivizilor unei comunităţi privind noţiunile de bine şi rău.
Această poziţie este extrem de failibilă şi din punct de vedere psihologic. Copiii care au ca materie de studiu religia sunt minori şi, prin urmare, nu pot decide ei pentru ei ceea ce este bine şi ceea ce este rău. Scopul şcolii, ca şi al orelor de religie, este exact acesta: să le formeze personalitatea, să îi educe în spiritul valorilor autentice (adevărul, binele, frumosul) - fără de care încetăm să mai fim oameni şi în absenţa cărora viitorul oricărei comunităţi umane reale este imposibil.
Pe lângă acest argument de natură etică, formulat aici, mai pot fi aduse în plus alte două. Unul de natură culturală: cultura română - în interiorul căreia se manifestă inclusiv oponenţii predării religiei în şcoli - a fost dintru început profund creştină atât în expresia ei orală, populară, cât şi în cea scrisă, cultă. Crearea unei opoziţii între religia creştină şi cultura umanităţii - „adevărata cultură“ - este artificială şi împotriva desfăşurării reale a istoriei. Unui cetăţean al Europei, Shakespeare, Pascal, Dostoievski, Tolstoi s-ar putea să îi fie mai familiari decât Zhuang Zhou sau Patanjali. Şi cât creştinism este în creaţia geniilor Europei invocate mai sus!
Al doilea argument este de natură sociologică: s-a observat că, după ultimul recensământ, 86,5% dintre români sunt ortodocşi; 4,6% romano-catolici; 3,2% reformaţi; 0,2% atei. Prin urmare, creştinii ortodocşi fiind majoritari, predarea religiei ortodoxe în şcolile generale şi liceele din România este motivată statistic. (Sursa: arhiepiscopiabucurestilor.ro)

Luni, 22 Decembrie 2014

În România, discriminarea şi umilirea sunt constituţionale

pr. Constantin Sturzu

Un ateu va putea, cum şi poate deja, să-şi clameze public opţiunile, în schimb, cel ce crede în Dumnezeu va trebui să tacă sau să vorbească doar acasă ori strict în spaţiul consacrat unui cult. Ce este aceasta dacă nu o dictatură? Mai putem vorbi de respectarea libertăţii de conştiinţă într-un astfel de caz?

„Ora de religie” a devenit, e clar, un subiect tot mai prezent în spaţiul public. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a calificat, acum câteva zile, drept „discriminatorie şi umilitoare” decizia Curţii Constituţionale (CCR) de a declara... neconstituţional articolul din lege care prevede că, „la solicitarea scrisă a elevului major, respectiv a părinţilor sau a tutorelui legal instituit pentru elevul minor, elevul poate să nu frecventeze orele de religie”. Mai pe româneşte, judecătorii Curţii cred că ar trebui ca cei care vor să facă ora de religie să facă o cerere în acest sens, iar nu cei care nu vor acest lucru. Pe de o parte, se pune „la treabă” majoritatea de dragul unei minorităţi, care ar trebui scutită de extenuantul efort de a scrie, o dată pe an, cererea prin care refuză participarea la ora de religie. Ca şi cum, extinzând principiul pe care se bazează decizia CCR, ar trebui să vină cu adeverinţă la şcoală cei care sunt apţi pentru educaţia fizică şi sport, iar nu să aducă - cum este acum - o scutire medicală cei care nu pot să participe la această oră.
Pe de altă parte, se induce ideea că religia nu este o disciplină fundamentală pentru educaţia unui copil, conferindu-i-se statutul unui club, al unui hobby. Căci şi acum, dacă mai mulţi părinţi vor ca ai lor copii să studieze arta fotografică sau şahul, se pot asocia şi plăti un specialist care să-i iniţieze în aceste domenii. Aşadar, avem de a face cu o schimbare de paradigmă cu efecte devastatoare pe termen lung, de o anvergură care va depăşi cu mult punctuala problemă a orei de religie predată în învăţământul de stat. Nu mai este vorba, aici, de o chestiune de „constituţionalitate” şi de „drepturi şi libertăţi cetăţeneşti”. Este vorba de o susţinere a acelei mişcări seculariste, care doreşte să îngrădească religia şi practicarea unei credinţe, circumscriindu-le strict cadrului privat. Un ateu va putea, cum şi poate deja, să-şi clameze public opţiunile, în schimb, cel ce crede în Dumnezeu va trebui să tacă sau să vorbească doar acasă ori strict în spaţiul consacrat unui cult. Ce este aceasta dacă nu o dictatură? Mai putem vorbi de respectarea libertăţii de conştiinţă într-un astfel de caz?
Cum spuneam la început, frământările privind oportunitatea predării religiei în şcoală sunt tot mai numeroase şi nu răzbat doar în presă. Am să dau şi un exemplu concret şi relevant, cred, pentru incidentele ce se vor înmulţi, din păcate, în viitor. Zilele trecute, un jurnalist m-a interpelat pe contul său personal de Facebook, cerându-mi să comentez faptul că profesoara de religie nu a răspuns unei curiozităţi a copilului său de clasa a III-a, care dorea să ştie cine este Moise. Răspunsul respectivului cadru didactic ar fi fost: „Vei învăţa peste doi ani!”. Drept pentru care, supărat pe acest răspuns, tatăl copilului doreşte să solicite retragerea copilului de la ora de religie. Am să plec de la premisa că cele relatate s-au desfăşurat întocmai. În relaţia pe care am avut-o, de-a lungul anilor, în calitate de purtător de cuvânt al Arhiepiscopiei Iaşilor, cu acest domn jurnalist, m-am convins de onestitatea domniei sale şi de o sinceră deschidere faţă de viaţa religioasă, în variile sale aspecte. Este evidentă, într-o astfel de situaţie, greşeala profesoarei de religie de a nu răspunde imediat curiozităţii unui copil, manifestată pe un subiect care ţine, totuşi, de profilul orei predate. Chiar şi dacă ar avea de a face cu întrebări mai încuietoare şi nu strict pe domeniu, un astfel de profesor, ca şi un preot, dacă nu pot da răspunsul pe loc, ar trebui să aibă smerenia de a cere interlocutorului să-i îngăduie să se documenteze şi să ofere, ulterior, un răspuns la orice întrebare rezonabilă, chiar dacă mai dificilă. Evident, a spune câteva cuvinte despre Moise nu cred că ar putea constitui o astfel de dificultate.
Însă şi supărarea prietenului (de Facebook, cel puţin!) jurnalist este una disproporţionată cu gravitatea situaţiei. E ca şi cum eu m-aş supăra pe dânsul pentru că, la un articol publicat cu ceva vreme în urmă şi în care am fost citat, ce-i drept, corect, s-a pus, de către conducerea publicaţiei, un titlu mincinos şi scandalos, şi aş lua decizia de a-i retrage „acreditarea” lui şi instituţiei de presă pe care o reprezintă, refuzând orice dialog ulterior. Îi recomand şi dumnealui - dacă este bine intenţionat -, şi altor părinţi aflaţi în astfel de situaţii nedorite să meargă şi să discute cu profesorul de religie, apoi, dacă dialogul nu este satisfăcător, cu inspectorul de specialitate sau chiar cu reprezentanţii cultului. Sunt convins că se va găsi disponibilitatea de a clarifica lucrurile şi de a le îndrepta. E de la sine înţeles că nimeni nu are vreun interes să-i nemulţumească pe părinţii elevilor de la ora de religie, mai ales în contextul legislativ care se conturează. Mai trebuie precizat că logica predării religiei nu urmează cronologia istorică, ca să trebuiască să vorbim mai întâi despre Vechiul Testament, apoi despre Noul Testament. De altfel, şi la alte discipline se întâmplă acelaşi lucru. Spre exemplu, se învaţă gramatica limbii române actuale, în uz, în primii ani de şcoală, iar nu mai întâi limba latină sau româna veche! Mi se pare firesc să vorbim copiilor mai întâi despre Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul şi despre sfinţii Săi, şi abia apoi despre Moise şi despre celelalte personalităţi veterotestamentare.
Aş încheia subliniind, cu durere, situaţia grea în care se află/ se vor afla profesorii de religie. Unii „optimişti de serviciu” acreditează ideea că aceştia vor fi motivaţi să crească mai mult calitatea actului didactic şi să îmbunătăţească permanent relaţia cu elevii şi părinţii lor, spre a avea cui să mai predea în viitor. Aceasta este însă o presiune care, amplificată de nesiguranţa unui loc de muncă, mai degrabă va genera anumite compromisuri în actul didactic şi va avea ca efect o relaţionare a profesorului de religie din poziţia „în genunchi” cu elevii, cu părinţii sau cu directorii de şcoală. Situaţie în care nu se mai află - şi nici nu e de dorit să se afle vreodată - nici un profesor sau vreun învăţător din ţara asta. Acum, judecaţi şi dumneavoastră: este decizia Curţii Constituţionale una care ţine de „democraţie şi demnitate” ori una „discriminatorie şi umilitoare”?

Ora de religie, trecută la colț

Într-adevăr, religia nu poate fi așezată în orarul elevilor alături de educația sexuală, despre care e incredibil cu câtă normalitate se vorbește în cadrul legislativ. Se elimină una pentru a face loc celeilalte. Și aceasta pentru că minoritatea țipă și majoritatea doarme sau tace. De frica cui?

Imaginea 1 din 2

Vezi galeria în secţiunea Multimedia

Unul dintre marii ierarhi ai noștri, trecut la cele veșnice, Mitropolitul Bartolomeu Anania afirma într-un interviu că prioritatea numărul unu a Bisericii Ortodoxe Române este catehizarea copiilor și a tinerilor. Fiindcă „fără o educație religioasă temeinică, pornești în viață cu un mare handicap”. E adevărat că educația religios-morală a copiilor și a tinerilor nu se face doar la ora de religie, ci începe mult mai de timpuriu, în familie și în biserică.
Totuși, în urmă cu aproape o săptămână, Curtea Constituțională ne-a uimit cu o decizie prin care se încearcă descurajarea participării elevilor la ora de religie. O decizie care este rezultatul unui îndelungat „efort” al unor oameni fără Dumnezeu, țesut în umbra principiului libertății de a alege.
„Prezența ta l-a obligat pe el să se gândească un pic la sinele lui”
Despre acești oameni a amintit duminică și starețul Mănăstirii Putna, Arhimandritul Melchisedec Velnic, în cuvântul Sfinției sale: „Dragii mei, toți cei care s-au ridicat și se ridică împotriva Bisericii și a învățământului religios nu sunt altceva decât vechii comuniști. Sunt comuniștii care nu s-au trezit încă. Și ce mai refuză aceștia? Nu vor să se smerească, să-și recunoască vina păcatului. Spunea Părintele Profesor Constantin Coman, într-unul din cuvintele sale: «Cleric fiind, când te întâlnești pe stradă cu un om care vezi că face diferite gesturi (întoarce capul, pleacă în altă parte etc.), în conștiința respectivului, prezența ta l-a obligat pe el să se gândească un pic la sinele lui, la ce este el. Și refuzând să accepte că el este un decăzut, atunci refuză și tot ceea ce trimite, tot ceea ce face referire la Dumnezeu: refuză crucea, icoana din școală, prezența preotului, refuză prezența profesorului de religie, refuză orice. De ce? Ca nu cumva să se vadă pe sine, ca nu cumva să se smerească. Din punct de vedere psihologic, duhovnicesc, acesta este motivul refuzului său»”.
„Dincolo de ora de religie, i-am ajutat să depăşească momente dificile din viață”
Zilele trecute, cineva mi-a spus despre o petiție online pentru menținerea religiei în școli, care a strâns peste 8.000 de semnături. E puțin, vor zice unii. Nu va avea niciun efect, vor comenta alții. Parcurgând însă sutele de comentarii, am găsit câteva gânduri ale unor profesori de religie și ale unor părinți, pe care doresc să vi le aduc în atenție:
„Predau de peste 10 ani disciplina Religie Ortodoxă, am absolvit Facultatea de Teologie, am obţinut titulatura prin concurs la nivel naţional şi am gradul I, aşa cum au şi mulţi alţi profesori care predau alte discipline, dar care nu sunt nevoiţi să ia în calcul într-un timp atât de scurt varianta reorientării profesionale sau, cum se întâmplă tot mai des, varianta plecării din ţară. Acum înţeleg că nu mai este nevoie de mine, de noi, că tot ce-am investit în aceşti ani în pregătirea mea profesională va rămâne în câteva dosare pe un raft în bibliotecă, închise, poate, pentru totdeauna.
Am predat în mai multe şcoli şi majoritatea elevilor care au finalizat liceul mă opresc să-mi spună: «Vă mulţumesc, doamna profesoară!» Se întâmplă acest lucru poate pentru că, dincolo de ora de religie, le-am ascultat poveştile de viaţă, i-am ajutat să depăşească momente dificile (am avut şi calitatea de dirigintă).
„Pe Cornelia am luat-o de mână şi am dus-o la prima probă de Bacalaureat”
Am o mare împlinire sufletească astăzi, când Alex mă sună şi îmi mulţumeşte că l-am ajutat atunci când începuse să consume etnobotanice, când Laurenţiu plângea că i-a murit singurul sprijin pe care-l avea - bunica lui - şi i-am şters lacrimile de pe obraji cu dragostea din sufletul meu, virtute pe care am dobândit-o în biserica din satul meu natal, în Ortodoxie. Am încercat să fac din ora de religie o oră în care elevii să devină prietenii mei, pe care să-i ajut în momentele dificile ale vieţii.
Pe Cornelia am luat-o de mână, chiar dacă avea 17 ani, şi am dus-o la prima probă de Bacalaureat, pentru că părinţii ei lucrează în străinătate de mulţi ani şi acest timp al separării de ei a transformat-o într-un sloi de gheaţă.
Alex, de la un orfelinat, mă implora să-l iau acasă. În fiecare zi mă aştepta în gară şi mă întreba dacă vreau să-i fiu mamă, dar pe atunci din salariul de profesor nu eram în stare să mă întreţin nici pe mine. Parcă-l văd şi acum cum plângea în ziua în care i-am spus că o să merg să predau la altă şcoală şi el mă tot întreba dacă cumva m-a supărat cu ceva... La fel Olimpiu, tot de la un orfelinat, m-a rugat să-i dau un obiect ca amintire când a terminat liceul şi îmi spunea de fiecare dată când îl ajutam: «mulţumesc, mami!»
„Fără o cultură sufletească nu putem crește și forma oameni”
Mulţi elevi au aflat pentru prima dată la ora de religie de scrierile lui Virgil Gheorghiu, de lucrările şi aforismele lui Constantin Brâncuşi, de Mircea Vulcănescu, Ernest Bernea, de cărţi minunate precum Micul Prinţ, dar şi de Părintele Galeriu, Părintele Arsenie Papacioc, Părintele Arsenie Boca, de lăcaşuri pe care le-am vizitat împreună.
Educaţia trebuie să fie în primul rând disciplina formării şi înălţării spirituale a omului. A fi învăţător sau profesor este în primul rând o problemă de vocaţie; pe lângă pregătirea intelectuală este necesară o cultură sufletească, fără de care nu putem creşte şi forma oameni.
Mă gândesc din ce în ce mai des la varianta plecării din această ţară, care nu mai are nevoie nici de mine, ca de mulţi alţii care au plecat scârbiţi de tot şi de toate. Poate că alţii vor şti să preţuiască cu adevărat valorile moral-religioase pe care noi, profesorii de religie, încercăm să le aşezăm în viaţa tinerilor”, afirmă, cu durere, o profesoară de religie.
Educația religioasă face parte din trunchiul existenței umane
Un alt cadru didactic precizează: „Dacă te duci pregătit la oră, cu drag și deschidere către ei, nu știți câte întrebări pun și cât de curioși sunt, cât de mulți cad pe gânduri, câți îți mărturisesc cu lacrimi în ochi diferite lucruri adânci din viața lor. Sunt multe de spus despre ora aceasta… Nădăjduim că va avea Dumnezeu milă de poporul acesta. E destul de zbuciumat și așa, dar fără religie, ce va fi?”
Învățământul religios este garantat de Constituția României. De asemenea, în majoritatea țărilor din Uniunea Europeană, religia, sub diferitele ei titulaturi, este disciplină obligatorie, predată confesional, cu posibilitatea de a nu participa, la solicitarea scrisă a elevului major, respectiv a părinţilor sau a tutorelui legal instituit pentru elevul minor. Cineva afirma că religia nu trebuie scoasă din trunchiul comun al sistemului de învăţământ din ţara noastră deoarece face parte din trunchiul existenţei umane.
„De ce nu se face așa și cu alte materii?”
„Este inadmisibil să trebuiască să dau în scris pentru a ajunge copiii mei să facă ora de religie! De ce nu se face așa și cu matematica, româna sau cu alte materii?”, consemnează o mamă.
Un alt cititor întreabă: „Încotro fără spiritualitate, fără valori? Ce repere au copiii? De unde venim și încotro mergem? Personal, refuz să fiu un animal dresat să obțin doar foloase materiale. Viața e mult mai mult”.
Într-adevăr, religia nu poate fi așezată în orarul elevilor alături de educația sexuală, despre care e incredibil cu câtă normalitate se vorbește în cadrul legislativ. Se elimină una pentru a face loc celeilalte. Și aceasta pentru că minoritatea țipă și majoritatea doarme sau tace. De frica cui?  Știm noi care sunt roadele acestei educații sexuale? Să ne uităm doar la cazul Angliei, țara din Europa cu cea mai mare rată a sarcinii la adolescente, și unde această materie se predă de la 4-5 ani până la 18 ani. Britanicii s-au gândit că prin această „educație” vor putea să scadă această rată a sarcinii și vor crește „siguranța” copiilor. Milioane de lire sterline s-au îngropat într-o strategie („Strategia privind sarcina la adolescente”, lansată în 1999 de fostul fostul premier laburist, Tony Blair), strategie care a avut efect tocmai invers și s-a mai scris despre cum buna educație este mai eficientă decât contracepția pe care o promovează ei la aceste ore.
„Consider că religia trebuie să rămână în școală”
„Ceea ce se întâmplă este o încercare, dar nu trebuie să uităm cuvintele lui Hristos, Care zice: În lume necazuri veți avea, dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea”, scrie o altă cititoare. „Realitatea dură este că din școala românească s-a eliminat încet - încet educația și a rămas doar informația. Nu mai avem orele de consiliere la liceu (dirigenția). Acum Îl scoatem și pe Dumnezeu, eliminând ora de religie - în care elevii învață, în primul rând, să fie oameni, oameni onești, oameni de caracter și poate mai puțin oameni religioși. E mai simplu, pentru unii, să facem din elevi - roboți dependenți de calculator, care nu mai știu să socializeze, care nu mai știu să scrie corect, care nu mai știu să fie oameni de omenie. Prin urmare, consider că religia trebuie să rămână în școală, să aibă o programă centrată pe morală, pe cultura românească, pe formarea caracterelor”, mai precizează aceasta.
„Să nu-i răpim copilului acest drept de a crește în frica de Dumnezeu”
E adevărat că, de câțiva ani buni, ne zbatem sub tirania minorităților, care își trâmbițează „drepturile” și încearcă să le impună pe acestea majorității. Dar dacă privim mai atent, religia este o înlănțuire a celorlalte discipline. De ce să renunțăm la o verigă din lanțul educației? Să nu închidem ochii și gura văzând, primind și acceptând toate. E viitorul copiilor noștri,e viitorul țării acesteia, e viitorul sufletului românesc. Pentru că „Un popor valorează atât cât şi-a însuşit din Evanghelie”, așa cum frumos spunea profesorul și savantul Simion Mehedinți.
„Nădăjduiesc că Sfântul Sinod va găsi calea să arate că voința acestui popor, voința noastră, a tuturor este să-i avem pe copii bine educați în frica de Dumnezeu. Căci dacă este cumințenie și este frică de Dumnezeu, atunci copilul este senin, este limpede, nu este zbuciumat, Îl are pe Hristos. Să nu-i răpim acest drept de a crește în frica de Dumnezeu și de a primi învățătura cea bună, cea dreaptă”, concluzionează Arhimadritul Melchisedec Velnic.
http://www.doxologia.ro/viata-bisericii/ora-de-religie-trecuta-la-colt

Eminescu despre necesitatea religiei in scoli

http://www.cocoon.ro/?p=7142