ÎMPĂRTĂŞIREA (Cuminecarea)

 

193. Cine are dreptul de a da Sfânta Împărtăşanie?

Numai preotul (sau arhiereul). Diaconul poate împărtăşi la vreme de mare nevoie pe mireanul ce se apropie de moarte, numai dacă e lipsă de preot. Dacă într-un asemenea caz lipsea şi diaconul, dar erau la îndemâna Sfintele Taine, Sfântul Simion al Tesalonicului - pentru cazuri «de mare nevoie şi cu multă luare aminte» - îngăduia prin pogorământ ca, chiar şi un cântăreţ sau un credincios mai curat şi mai cucernic să poată împărtăşi pe cel ce e pe moarte, spre a nu răposa acesta lipsit de merindea vieţii celei veşnice. Călugării şi pustnicii, care vieţuiesc în locuri depărtate de biserici şi de preoţi, de asemenea se pot împărtăşi singuri, dar cu o anumită rânduială.

194. Când şi de câte ori pe an se cuvine să se împărtăşească credinciosul?

Impărtăşirea creştinului fiind strâns legată de spovedanie sau mărturisire, tot ce am spus despre timpul sau termenele de spovedanie se potriveşte şi aici. Adăugam ce spun despre acest lucru Povăţuirile din Liturghier: «Preoţii de enorie să înveţe pe poporenii lor ca, într-un cuget curat, atât parte bărbătească cât şi femeiască, de va fi cu putinţă la praznice, iar de nu, negreşit în cele patru posturi de peste an, să se pregătească pentru Sfânta Împărtăşanie... Iar de vor vrea să se apropie de Sfânta Împărtăşanie şi afară de cele patru posturi obişnuite, să postească mai înainte... şi să se pregătească după rânduială, prin mărturisirea păcatelor... ». De dorit este ca fiecare creştin să se împărtăşească cât mai des, bineînţeles pregătindu-se din vreme pentru aceasta (I Cor. 11, 28-29).

195. Cine se poate împărtăşi?

Numai cei pregătiţi şi vrednici, căci aşa ne învaţă Sf. Apostol Pavel: „Să se cerceteze omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea alin pahar; căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osânda îşi mănâncă şi bea, nesocotind Trupul Domnului” (I Cor. 1l, 28-29). La fel ne învaţă şi Sfinţii Părinţi. În  general,  sunt  opriţi  de  la  împărtăşire  cei  vinovaţi  de  păcate  grele  (lepadare  de credinţă, ucideri, desfrânare, curvii, furturi şi hoţii, cămătarii, cei ce umblă cu farmece sau vrăji şi descântece), după cum scrie în Molitfelnic la Învăţătura pentru canoanele de spovedanie, şi aceia pe care îi va găsi nevrednici duhovnicul533. Dar chiar cei curaţi şi vrednici nu se pot împărtăşi fără pregătirea trebuincioasă.

196. Cum se cuvine să ne pregătim pentru împărtăşire?

Pregătirea pentru împărtăşire este trupească şi sufletească. Ea constă din:

a) spovedanie (mărturisirea păcatelor), fără de care nimeni nu se poate împărtăşi. Numai copiii până la vârsta de 7 ani sunt scutiţi de spovedanie;

b) împăcarea cu toţi. Să nu fii certat cu nimeni şi să nu ai nimic împotriva cuiva;

c)  înfrânarea  de  la  orice  poftă  (împreunarea  trupeasca)  cel  puţin  cu  câteva  zile înainte  şi abţinerea de la mâncare şi băutură în ziua împărtăşirii; numai celor bolnavi pe moarte li se poate da Sfânta Împărtăşanie pe mâncate.

d) Citirea pravilei pentru împărtăşire, adică a rugăciunilor pregătitoare pentru împărtăşirea  cu  vrednicie,  pe  care  uneori  le  citeşte  preotul  în  numele  credincioşilor,  în biserică, înainte de împărtăşire. (Vezi-le în Ceaslov sau în Cartea de Rugăciuni).

197. Când şi cum se împărtăşesc credincioşii (mirenii)?

Credincioşii (mirenii) se împărtăşesc afără din Altar, în faţa uşilor împărăteşti, după ce se împărtăşesc sfinţiţii liturghisitori, anume atunci când răsună chemarea: «Cu frică lui Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să va apropiaţi». În fruntea lor, adică îndată după clerici, se împărtăşesc mai întâi slujitorii bisericeşti inferiori, care au hirotesie de ipodiaconi, citeţi sau cântăreţi, apoi călugării fără hirotonie şi în fine credincioşii de rând537. La vremea cuvenită se apropie fiecare cu cuviinţă şi cu evlavie, în linişte şi cu bună rânduială, întâi bărbaţii, începând cu cei mai bătrîni, apoi femeile şi în urmă copiii, ţinînd în mînă câte o lumânare aprinsă, în semn de bucurie şi cinste pentru stăpânul Hristos al Cărui Sfânt Trup şi Sânge îl vor primi în casa trupului şi a sufletului lor. Înainte de a-i împărtaşi, preotul citeşte, în numele lor şi în auzul tuturor, rugăciunile pe care le zic şi sfinţiţii slujitori în altar în timpul împărtăşirii lor: «Cred, Doamne, şi mărturisesc...», «Cinei Tale celei de taină...» şi «Nu spre judecata sau spre osândă...». Bun şi frumos este obiceiul vechi ca înainte de împărtăşire, fiecare să-şi ceară iertare de la toţi cei din biserică538, sărutând cei mai mici mâna celor mai mari  în  semn  de  supunere şi  de  respect  (copiii  faţă  de  părinţi,  finii  faţă  de  naşi).  Spre deosebire de clerici, credincioşii primesc deodată atât Trupul cât şi Sângele Domnului din potir, cu linguriţa, din mâna preotului, care spune de fiecare dată: «Se împărtăşeşte robul (roaba) Lui Dumnezeu (N) cu cinstitul şi Sfântul Trup şi Sânge al Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci». În timpul când se împărtăşesc credincioşii, la strană se cântă chinonicul, adică imnul împărtăşirii: «Trupul lui Hristos primiţi...» sau «Cinei Tale celei de taină...». După împărtăşire fiecare îşi şterge buzele cu ştergarul din mâna preotului, sărută Sfântul Potir, ca pe însăşi coasta lui Hristos, din care a curs sânge şi apă, şi se închină mulţumind lui Dumnezeu. Apoi primeşte anaforă, la Paşte artos sau „Paşte mic”, puţin vin pentru a-şi clăti gura şi pentru ca să nu mănânce altceva după Sfânta Împărtăşanie. Cel ce a primit Sfânta Împărtăţanie se cuvine să nu mai sărute icoane sau mâna cuiva, să nu scuipe pe jos şi să aibă grijă mai cu seama ca nici un cuvînt de ocară, de blestem, de clevetire sau orice vorbire deşartă să nu spurce gura sa, pentru cinstirea dumnezeiescului Trup şi Sânge pe care l-a primit în ea.

198. Cum se face împărtăşirea bolnavilor?

Bolnavii pot fi împărtăşiţi de preot afără din biserică, adică la casele lor, sau la spital, cu părţicele din Sfântul Trup, sfinţit anume pentru acest scop în Joia Patimilor şi păstrat în Altar, în  chivotul  de  pe  Sfânta  Masă.  În  aceste  cazuri,  împărtăşirea  se  face  după  o  rânduială deosebită, înscrisă în Molitfelnic (Rânduială ce se face când se va întâmpla a se da foarte grabnic celui bolnav Împărtăşirea). Nu se poate da însă Sfânta Împărtăşanie bolnavilor căzuţi în stare de inconştienţă, neşimtire sau celor ieşiti din minţi, nebuni.

 https://basilica.ro/studiu-al-unor-cercetatori-americani-despre-riscul-infectarii-din-potirul-euharistic-nu-a-existat-niciun-caz/

Anafura: nafură, anaforă (gr. ἅγιος, ὁ, ἄρτος — aghios artos = pâine sfinţită, lat. nafora)
— este pâinea sfinţită, tăiată în formă de cubuleţe, ce se împarte credincioşilor, la sfârşitul Sf. Liturghii, după ce s-au miruit. Este pusă pe anaforniţă (tavă sau un vas cu picior) aşezată pe o măsuţă, în dreapta preotului care miruieşte, şi fiecare credincios, trecând de la miruit, ia o bucăţică de anafura, pe care o mănâncă, cu condiţia să nu fi mâncat nimic şi nici apă să nu fi înghiţit în ziua respectivă. Ea se mai numeşte şi antidor (ἀντίδωρον, τό — antidoron = în loc de dar). Despre aceasta spune Sf. Simeon al Tesalonicului: „Iară antidorul este pâine sfinţită, care se face din acea prosforă (prescură) din care se scoate agneţul, care se jertfeşte şi se face trupul Domnului. Antidorul se dă în locul darului celui mare al înfricoşatei cuminecături (împărtăşanii), căci nu toţi credincioşii sunt vrednici a se împărtăşi... ci el, numindu-se după cuviinţă antidor, adică în loc de dar, căci darul lui Dumnezeu dă...“ (Mitrofanovici V., dr., Liturgica Bisericii Ortodoxe, Cernăuţi, 1929, p. 601). Despre pregătirea anaforei Liturghierul scrie: „Anafura se taie din prescura din care s-a scos Sfântul Agneţ. Dacă sunt credincioşi mulţi şi nu ajunge numai o prescură, se poate tăia şi prescura a doua, din care s-a scos părticica întru cinstea şi pomenirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Drept aceea aceste două prescuri se cade să fie întregi şi mai mari, iar nu numai peceţi, chibuzind astfel preotul ca să ajungă pentru anafura“ (Liturghier, Bucureşti, ediţii: 1957, 1967, p. 143). Anafura se taie la proscomidiar, după ce s-au pregătit Darurile, şi se aşează pe anaforniţă. Ea se sfinţeşte în timpul când la strană se cântă Axionul; preotul ia vasul cu anafura şi îl atinge de Sf. Disc şi de Sf. Potir binecuvântând: „Binecuvântată este anafura sfinţilor Tăi, Doamne, acum şi pururea şi în vecii vecilor, Amin“. (Liturghier, Bucureşti, ediţii: 1957, 1967, p. 142). Deoarece se face sfinţirea ei în timpul Axionului (adică atunci când se face pomenirea Sfintei Fecioare după sfinţirea Darurilor), împărţirea anafurei la sfârşitul Liturghiei simbolizează rămânerea Maicii Domnului încă multă vreme pe pământ, în mijlocul primei comunităţi creştine, după înălţarea la ceruri a Fiului ei şi până la adormirea ei (Liturgica Specială, Bucureşti, ed. a II-a. 1985, p. 331)). Anafura este un „înlocuitor“ al Sfintei împărtăşanii (care vine ca un pogorământ pentru cei care nu s-au împărtăşit) şi de aceea, ca şi Sfânta împărtăşanie, se ia pe nemâncate (când se ia şi aghiasmă, se ia întâi aghiasma şi apoi se mănâncă anafura). Ea se dă credincioşilor ca simbol al comuniunii spirituale. Vechile Pravile şi Cărţi de învăţătură pentru preoţi impuneau pentru luarea anafurei aceeaşi pregătire trupească şi sufletească la fel ca şi pentru împărtăşanie. Tot anafura este şi pâinea numită „Paşte“, binecuvântată şi stropită cu vin, care se dă credincioşilor în Duminica învierii, după împărtăşanie (la slujba de noapte).

Anafura

 

 

POCAINŢA

 185. Cine poate spovedi sau primi mărturisirea păcatelor?

Numai acela care are puterea şi dreptul de a dezlega, adică episcopul şi preotul, căci numai apostolilor şi urmaşilor lor, episcopii şi preoţii, le-a dat Hristos puterea şi porunca de a lega şi a dezlega păcatele oamenilor (Matei 18, 18; Ioan 20, 21-23). Canonul 102 Trulan prevede obligaţia preoţilor de a cerceta felul greşelilor mărturisite, pentru a prescrie leacuri potrivite. Preotul  deţine  această putere în  virtutea  harului hirotoniei în treapta de preot, iar dreptul de a pune în lucrare această putere îl are prin hirotesia în duhovnic. Este bine să nu schimbăm duhovnicul decât la caz de mare nevoie, de pildă când se schimbă preotul sau când ne mutăm în altă parohie.

186. Cine trebuie să se spovedească?

Toţi trebuie să ne spovedim, chiar şi aceia cărora ni se pare că nu greşim şi nu păcătuim cu nimic. Aşa ne învaţă Sf. Ioan Evanghelistul, ucenicul cel iubit al Domnului: „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi. Dacă mărturisim păcatele noastre, El credincios este şi drept ca să ne ierte nouă păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea” (I Ioan 1, 8-9).

Mai cu seama bolnavii să se îngrijească a se spovedi şi împărtăşi, pentru că sfârşitul să nu-i prindă fără de veste, nepregătiţi, adică nespovediţi şi negrijiţi.

187. Cum trebuie făcută mărturisirea păcatelor, adică spovedania?

Mărturisirea păcatelor înaintea duhovnicului trebuie să fie:

a) Completă, adică să cuprindă toate păcatele săvârşite după botez sau, mai exact, de la ultima spovedanie, şi să nu ascundă nimic din cele făptuite;

b) Sinceră şi făcută de bunavoie;

c) Secretă (făcută în taină);

d) Cu umilinţă şi cu zdrobire de inimă, adică cu părere de rău pentru păcatele săvârşite şi cu dorinţă sinceră de a nu le mai face. Simplă mărturisire sau înşirare a păcatelor fără pocăinţă  adevărată  şi  fără  hotărâre  de  îndreptare  nu  aduce  iertarea  păcatelor,  căci  zice Domnul: „De nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel” (Luca 13, 5). Totul este ca, de la o mărturisire până la alta, creştinul să se ostenească a-şi îndrepta cât mai mult viaţa, desăvârşindu-se mereu în virtute.

188. Când şi de câte ori pe an trebuie să ne spovedim?

Spovedania nu este legată de termene sau soroace anumite din cursul anului. Putem alerga la duhovnic ori de câte ori şi oricând simţim nevoia de a ne uşura sufletul de povara păcatelor, sau de a primi mângâierea Harului şi nădejdea iertării. Cu cât ne spovedim mai des, cu atât este mai bine. De obicei însă spovedania este legată de posturi. De aceea, porunca a patra a Bisericii ne învaţă să ne mărturisim păcatele de patru ori pe an, adică în cele patru posturi: al Paştelui, al Crăciunului, al Sfintei-Marii şi al Sfinţilor Apostoli. Cei mai înaintaţi în cuvioşie şi în evlavie să se spovedească în fiecare lună, iar ceilalţi, cel puţin o dată pe an, şi anume în Postul Păresimilor526. Dar să nu amânăm împlinirea acestei datorii creştineşti abia în săptămâna cea din urma a Postului, cum se întâmplă de obicei; căci atunci şi preotul este ocupat cu săvârşirea sfântelor slujbe şi nici vreme de ajuns nu ne mai rămâne pentru împlinirea canonului ce ni se va da. Ci încă din cea dintâi săptămână a Postului să alergăm la duhovnic şi să ne spovedim, ca să ne rămână timp de îndreptare şi de curăţire, pentru primirea cu vrednicie a Sfintei Împărtăşanii. Căci tot postul pentru aceea s-a şi orânduit, fiind el vreme de pocăinţă şi de îndreptare.

189. Care este locul cel mai potrivit unde se cuvine să se facă Mărturisirea?

Este biserica, şi anume înaintea icoanei Mântuitorului Hristos. Numai cei bolnavi, sau cei care nu pot veni la biserică, pot fi spovediţi acasă la ei.

190. Cum se face slujba Mărturisirii şi a dezlegării păcatelor?

Preotul, îmbrăcat cu epitrahil şi felon, zice obişnuitele rugăciuni începătoare, Psalmul 50 (psalmul mărturisirii şi al pocăintei), troparele de umilinţă şi apoi două molitve, în care roagă pe Dumnezeu să ierte păcatele celui ce se spovedeşte. După aceasta, urmează mărturisirea păcatelor făcute de cel ce se spovedeşte, fie că acesta răspunde la întrebările puse de preot, fie că mărturiseşte singur păcatele sale. Apoi cel ce se spovedeşte pleacă capul sub epitrahil, iar preotul îi citeşte rugăciunea de dezlegare: «Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu harul şi cu îndurările iubirii Sale de oameni, să te ierte pe tine, fiule (N), şi să-ţi lase ţie  toate  păcatele...».  La  sfârşit,  dacă e cazul, duhovnicul rânduieşte şi canonul sau epitimia, după felul păcatelor săvârşite.

191. Ce sunt epitimiile sau canoanele de spovedanie şi ce scop au ele?

Epitimiile  (canonui  sau  certarea)  sunt  mijloace  de  pocăinţă  rânduite  de  duhovnic păcătosului care se spovedeşte, ca de pildă: rugăciuni, metanii, cercetarea bisericilor, fapte de milostenie, posturi, înfrânări de la anumite mâncări sau fapte şi altele. Cea mai aspră epitimie este oprirea de la împărtăşire pentru un anumit timp. Epitimiile nu urmăresc pedepsirea păcătosului, ci ispăşirea păcatelor şi îndreptarea păcătosului; ele sunt ajutoare, exerciţii de întărire în virtute şi de îndepărtare de la păcat.

192. Cu care altă Taină e strâns legată taina Pocăinţei?

Cu Sf. Împărtăşanie, pentru că, de regulă, împărtăşirea fără spovedanie (mărturisire) nu se poate, iar cei ce se spovedesc o fac cu scopul de a se împărtăşi.