39.
Ce înseamnă Vechiul Testament şi ce înseamnă Noul Testament?
În vorbirea
obişnuită cuvântul „Testament”
înseamnă hotarârile luate
de cineva în scopul
de a fi respectate după moarte. Cu acest înţeles şi pe temeiul descoperirii
date prin Sf. Apostol Pavel în Epistola către Evrei (9, 15 şi urm.), Sf.
Părinţi au învăţat că cele două Testamente - cel Vechi şi cel Nou – arată
voinţa lui Mesia de a face moştenitori ai impărăţiei veşnice pe cei ce vor
crede în El. Când e
vorba despre Sf.
Scriptura a Vechiului
Testament și a
Noului Testament, cuvântul
„Testament” mai are şi înteles de „legământ”. El e „Legământul” dintre Dumnezeu
şi om, făcut îndată după căderea acestuia, prin făgăduinţa dată de Dumnezeu
primilor oameni că sămânţa femeii va zdrobi capul şarpelui. Acest legământ, pe
cale de a fi uitat de oameni, a fost reînnoit faţă de Patriarhul Avraam (Fac.
12, 1-4), apoi a fost încheiat, în scris, pe muntele Sinai, între Dumnezeu şi
poporul evreu (Ies. 20). Despre acest legământ vorbeşte Sf. Apostol Pavel în
Epistola către Evrei (9, 15-28).
Toate
scrierile care cuprind legea şi Proorocii formează Legământul Vechi, adică
Testamentul Vechi, fiindcă vorbesc despre acel Legământ, fiindcă sunt date
înainte de Hristos şi-şi află împlinirea şi desăvârşirea în El. Scrierile
sfânte, date după Hristos, formează Legătmântul nou, adică Testamentul Nou,
fiindcă vorbesc despre noua legatură facută la Cina cea de Taina între Dumnezeu
şi oameni,
„legea
cea nouă”, adusă lumii de Domnul nostru Iisus Hristos (Matei 26, 28). Sf.
Apostol Pavel arată în chip lămurit învăţătura despre cele două Testamente.
Vorbind despre jertfă Mântuitorului, el zice: „Şi pentru aceasta El (Hristos)
este Mijlocitorul unui nou testament, ca prin moartea suferităâ spre
răscumpărarea greşelilor de sub întâiul testament, cei chemaţi să ia făgăduinţa
moştenirii veşnice. Căâci unde este testament, trebuie neapărat să fie vorba
despre moartea celui ce a făcut testamentul. Căci un testament ajunge temeinic
după moarte, fiindcă nu are nici o putere câtă vreme trăieşte cel ce l-a făcut.
De aceea, nici cel dintâi n-a fost sfinţit fără sânge”(Evr. 9, 15-18).
40.
Ce înseamnă „Evanghelie”?
„Evanghelie”
înseamnă „veste bună”. Cuprinsul ei a adus şi aduce lumii vestea bună care mângâie
sufletele: venirea Mântuitorului, profeţită
de Vechiul Testament,
apoi învăţătura, faptele, patimile, moartea şi slăvita Lui înviere,
înălţarea la cer, – toate având loc pentru mântuirea lumii.
41.
Ce înseamnă „Apostol”?
Cuvântul
„Apostol” înseamnă „trimis”. El priveşte în primul rând pe cei doisprezece
Apostoli, care au fost trimişi la propovăduire de Însuşi Domnul nostru Iisus
Hristos. Aceştia sunt: Petru şi Andrei, Iacob şi Ioan, Filip şi Bartolomeu,
Toma şi Matei, Iacob al lui Alfeu şi Levi ce se zice Tadeu, Simon Zilotul şi
Iuda Iscarioteanul (Matei 10, 2-4; Luca 6, 14-15; Fapte 1, 13). Acesta din
urmă, după trădărea şi moartea Mântuitorului, a fost înlocuit cu Matia (Fapte
1, 16, 23-26). „Apostol”, în înţelesul plin al cuvântului, este şi Sf. Pavel,
chemat în chip minunat pe drumul Damascului. „Apostoli” sunt şi cei şaptezeci(şi
doi), a cărăr misiune e descrisă pe larg la Sf. Evanghelist Luca (10, 1-24),
apoi cei trecuţi de Sf. Apostol Pavel în lista celor învredniciţi de darurile
duhovniceşti (I Cor. 12, 28), cei notaţi în Scrierile Părinţilor
Apostoli29 şi, în înţeles mai larg,
mulţi din cei care, mai târziu, au contribuit la creştinarea popoarelor păgâne.
42. Avem
dovezi din Sf.
Scriptură despre insuflarea
dumnezeiască a cărtilor
Vechiului
şi Noului Testament?
Avem
dovezi clare despre insuflarea dumnezeiască a Sf. Scripturi. (Vezi: Despre V.T. Ieş.
4, 12; II Regi 23, 2; Isaia 6, 1-8; 8, 1; Avacum 2, 2 şi altele). Iisus Hristos
numeşte Vechiul
Testament cuvântul lui Dumnezeu (Marcu 7, 13). El e descoperirea neamurilor
(Luca 2,
32; Evr. 1, 1-2). El descoperă pe Dumnezeu (Matei 11, 27; Ioan 17, 6-8; I Ioan
5, 20). Evanghelia e revelaţia lui Dumnezeu (I Cor. 2, 9-10; 11, 23; 15, 3;
Gal. 1, 11-12; Efes. 1, 17). Astfel,
Sf. Apostol Pavel ne învaţă ca „toată Scriptura este de Dumnezeu insuflată şi
de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea cea
întru dreptate” (II Tim. 3, 16). Sf. Apostol Petru ne arată, la rându-i, că
„niciodată proorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinţi ai lui
Dumnezeu au grăit purtaţ fiind de Duhul Sfânt” (II Petru 1, 21). Insuflarea
dă Sf. Scripturi autoritate dumnezeiască. Este ceea ce întăreşte Mântuitorul
când zice despre Legea Vechiului Testament: „Amin
zic vouă: Înainte de a trece cerul şi Pâmântul o iotă sau o cirtă din Lege nu
va trece până ce vor fi toate” (Matei 5, 18). Cărţile
Noului Testament s-au scris sub inspiraţia Duhului Sfânt pe care le-au primit
autorii lor, adică Sfinţii Apostoli şi Ucenicii lor. În clipa arătării către
Apostoli, după înviere, Mântuitorul le spune: „Luaţi, Duh Sfânt” (Ioan 20, 22),
iar în momentul despărţirii de aceiaşi Apostoli, El
le porunceşte: „Mergând,
învăţaţi, toate neamurile,
botezându-le în numele Tatălui şi
al Fiului şi al Sf. Duh” (Matei 28, 19); „Că nu voi sunteţi care vorbiţi, ci
Duhul Tatălui vostru, este care grăieşte întru voi” (Matei 10, 20); „Dar
Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care Îl va trimite Tatăl, în numele Meu, Acela vă va învăţa pe voi
toate şi vă va aduce aminte toate cele ce v-am spus Eu” (Ioan 14, 26).
