69. Unde se zideşte de obicei o biserică?
O
biserică se zideşte de obicei pe un loc mai înalt în mijlocul parohiei. l.În Vechiul Testament, Dumnezeu Se descoperă pe munţi; Mântuitorul S-a rugat pe
munte; pe munte era zidit templul din Ierusalim, aceasta preînchipuire a
Bisericii creştine, care, după cuvântul Domnului Hristos, se cuvine să se
zidească pe piatră (Matei 16, 18). Locurile
înalte îndeamnă îndeosebi la
rugăciune; pe ele te afli departe de vuietul lumii; zgomotul pătrunde mai
anevoie şi te simţi mai aproape de Dumnezeu. Iisus însuşi S-a dat pe Sine
jertfă pe muntele Golgota. Locul cel mai înalt aminteşte că Biserica este
cetatea din vârful muntelui (Matei 5, 14); este noul Ierusalim, pe care Sfântul
Ioan Evanghelistul l-a văzut pogorându-se din cer (Apoc. 21,10). Când biserica
se află zidită în mijlocul parohiei, ne dă să înţelegem şi ne aminteşte că
Bunul Păstor stă necontenit în mijlocul turmei Sale celei cuvântătoare, sub
chipul Sfintei Împărtăşanii ce se păstrează în biserică pe Sfânta Masa, în Altar.
De aceea ne şi închinăm ori de câte ori trecem pe lângă o biserică. Biserica,
locaş de rugăciune, se mai numeşte «casa lui Dumnezeu», iar după nevoile pe
care le slujește se numește biserica parohială, în care 
se îmbisericesc
creştinii dintr-o parohie; biserica de cimitir, în care se fac slujbele de
pomenire a morţilor; biserica mânăstirească,
în care se
îmbisericesc călugării dintr-o
mânăstire, şi episcopie
(ori mitropolie), căreia în vremurile mai noi i se zice catedrală, în
care se află scaunul arhieresc al chiriarhului unei eparhii.
70. Cum este întocmită o biserică pe dinafară?
O biserică este întocmită pe dinafară ca şi pe dinăuntru, încât să ne îndemne cât mai mult la rugăciune şi evlavie. Pe dinafară, de obicei, biserica este înaltă şi mai impunătoare pentru că ea este locaşul Celui Preaînalt. Este totdeauna cu altarul îndreptat spre Răsărit, adică spre Soarele cel duhovnicesc, Care este Hristos, „lumina lumii”, ce vine de la Răsărit. Are de obicei o turlă care, ca un deget ridicat în sus, arata partea cerească şi parcă zice: „Cele de sus căutaţi” (Col. 3, 1). În turlă se aşază toaca şi clopotele, care cheamă la rugăciune şi cu sunetul lor de sărbătoare dau praznicelor noastre o şi mai mare strălucire. În vârful turlei stă crucea, arătând că în biserică se preamăreşte Hristos Cel răstignit, Care a împăcat cerul cu pământul.
71. Câte părţi are o biserică şi cum este împodobită pe dinăuntru?
De
obicei o biserică trebuie să aibă trei părţi: nartică (nartex) sau pronaos,
naos (naie) şi altar. Unele biserici au în faţă câte un pridvor cu arcuri
deschise, sprijinite pe stâlpi de piatră împodobiţi cu frumoase sculpturi.
1.
Nartica sau pronaosul este încăperea în care în vremea veche stăteau
catehumenii (cei care se pregăteau de botez). În vremurile mai noi aici stăteau
femeile. Aici se păstrează vasul în care se botează pruncii (colimvitra sau cristelnița); iar
în biserica de mânăstire aici se face slujba Litiei de la Vecernie, a
înmormântării călugărilor şi altele. Din nartică se pătrunde în naos.
2.
Naosul (naie) sau «biserica cea din faţă altarului arată lumea văzută şi cerul
cel văzut». Aici stau creştinii la rugăciune; el este corabia în care
credincioşii plutesc pe valurile vieţii şi se mântuiesc de primejdiile lor,
precum pe Noe corabia l-a izbăvit de înecul potopului. El închipuie corabia ce
duce în patria cerească pe creştini, călători pe acest pământ. Naosul este
despărţit de altar printr-un perete de lemn, ori de zid împodobit cu măiestrite
sculpturi poleite cu aur şi cu icoane frumos zugrăvite. Acest perete se cheamă
catapeteasmă (tâmplă sau iconostas) şi înseamnă «osebirea celor văzute de cele
nevăzute». Pe catapeteasmă icoanele sunt aşezate într-o anumită ordine: în
rândul întâi sunt aşezate marile icoane de o parte şi de alta a uşilor
împărăteşti: la dreapta icoana Mântuitorului şi a hramului bisericii, iar la
stânga a Maicii Domnului şi a unui ierarh (Sfântul Nicolae sau altul). Deasupra
acestora, se afla icoanele celor 12 praznice împărăteşti; în rândul următor
sunt icoanele Sfinţilor Apostoli, având la mijloc icoana Mântuitorul ca
arhiereu şi împărat. În rândul al patrulea vin icoanele proorocilor, având
la
mijloc pe Maica Domnului cu Pruncul în braţe, obiectul prezicerilor profeţiilor
din Vechiul Testament, iar în rândul al cincilea sus, în vîrful catapetesmei, stă Sfânta
Cruce, cu chipul
lui Iisus răstignit, având de o parte pe Maica Domnului şi de alta pe
Sfântul Ioan Apostolul şi Evanghelistul. În faţa catapetesmei atârnă frumoase
candele. La oarecare depărtare de catapeteasmă se află unul sau două iconostase
(tetrapod), pe care
stă icoana Învierii
Domnului, în zilele
de Duminică, iar
în celelalte sărbători, icoanele
praznicelor.
3. Altarul este încăperea în care se intră prin cele trei uşi făcute în catapeteasmă. Uşa de la mijloc, în două canaturi, poartă numirea de uşi împărăteşti, având zugrăvită icoana Bunei-Vestiri, începutul mântuirii noastre, şi amintind că prin întruparea lui Dumnezeu-Cuvântul s-a deschis oamenilor cerul. Prin aceste uşi intră şi ies numai arhiereul şi preoţii în timpul slujirii Sfintei Liturghii şi a celor şapte Laude. Cele două uşi laterale pe care sunt zugrăvite icoanele arhanghelilor Mihail şi Gavriil, sau ale unor diaconi, slujesc să intre şi să iasă diaconii şi ceilalţi slujitori ai Bisericii. Icoanele celor doi arhangheli amintesc că acolo unde tronează Dumnezeu, se cuvine a intra cu evlavie şi cu curăţie îngerească.
72. Ce este Altarul bisericii şi ce înseamnă el?
Altarul este partea cea mai sfântă a bisericii şi închipuie cerescul cort, unde sunt adunările îngerilor şi odihna sfinţilor, «şi îl avem ca alt cer».
73. Cum este întocmit Altarul?
Altarul este astfel întocmit încât să răspundă la slujirea Sfintei şi Înfricoşatei Jertfe fără de sânge, ce se aduce aici ori de câte ori se slujeşte Sfânta Liturghie.
1. În mijlocul altarului se afla Sfânta Masa (prestolul) sau Jertfelnicul. Pe ea se aduce Sfânta Jertfă cea fără de sânge a Noului Testament şi pe ea petrece mijlocind pentru noi Iisus Hristos, în Sfânta Împărtăşanie. De aceea, locul cel mai sfânt dintr-o biserică este Sfânta Masă şi, deoarece Sfânta Jertfă cea fără de sânge este miezul Sfintei Liturghii, Sfânta Masă nu poate lipsi de la nici o biserică. Ea este icoana mormântului lui Iisus Hristos, închipuirea Cinei celei de Taină, a crucii şi a răstignirii lui Hristos, icoana scaunului pe care şade Mielul dumnezeiesc (Apoc. 5, 6) şi sub care sufletele drepţilor ucişi pentru Cuvântul lui Dumnezeu aşteaptă preamărirea (Apoc. 6, 9). Sfânta Masă se face din piatră, deoarece închipuie mormântul de piatră al lui Hristos, „piatra cea din capul unghiului” (Ps. 117, 22), şi este în patru colţuri, «închipuind cele patru părţi ale lumii şi din ea se hrănesc cele patru margini ale lumii». Ea este acoperită întâi cu o pânză albă, ţesută din in, numită cămaşă, care închipuie giulgiul cel de pe dumnezeiescul Trup al Celui ce a murit pentru noi; apoi deasupra vine o altă acoperitoare numită îmbrăcămintea mesei, făcută dintr-o ţesătură mai luminată, care închipuie veşmintele Mântuitorului cele strălucitoare ca lumina (Matei 17, 2) şi este mărirea lui Dumnezeu. În piciorul Sfântei Mese se aşază părticele din Sfintele Moaşte, obicei păstrat de pe vremea când bisericile se zideau pe mormintele sfinţilor mucenici, rânduială întărită de Sfintele Sinoade.
