DESPRE DUMNEZEU FIUL

130. Care sunt articolele din Simbolul Credinţei despre Dumnezeu Fiul?

Articolele din Simbolul Credinţei despre Dumnezeu Fiul întrupat art. II - art. VII.

131. Ce ne învaţă aceste articole privite laolaltă?

Ele ne vorbesc despre cea mai mare şi mai minunată faptă a iubirii lui Dumnezeu faţă de noi. Ele ne spun că Cel ce ne-a mântuit pe noi este Însuşi Fiul lui Dumnezeu, iar mântuirea ne-a înfăptuit-o prin întruparea Sa ca om, prin învăţătura şi prin moartea Sa pe cruce şi Învierea din morţi, după care S-a înălţat la ceruri întru slava, de-a dreapta Tatălui. Multă iubire ne-a arătat Dumnezeu şi prin facerea lumii şi a oamenilor, despre care ne vorbeşte articolul I din Simbolul Credinţei. Dar dovada cea mai mare a iubirii nemărginite ce ne-o poartă ne-a arătat-o prin aceea că pe Însuşi Fiul Său L-a trimis în Lume, ca om, şi L-a dat morţii pe cruce „pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire”. Despre această iubire ne spune chiar Fiul lui Dumnezeu, Cel ce a venit în lume: „Că aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât şi pe Fiul Său cel Unul-Născut L-a dat, ca tot cel ce crede întru El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16). Iar  Sf.  Atanasie  spune:  «Fiindu-I  milă  de  neamul  nostru  şi  înduioşându-Se  de slăbiciunea noastră şi mişcat de stricăciunea noastră şi nesuferind stricăciunea morţii asupra noastră, ca să nu piară ceea ce a făcut şi ca să nu se zădărnicească lucrarea Tatălui, Îşi ia trup şi acesta nu deosebit de al nostru… şi dă morţii propriul Său trup». 

132. Aveau oamenii trebuinţă de această întrupare?

Aveau neapărat trebuinţă. Am văzut că prin neascultarea lui Adam a pătruns păcatul şi moartea în toţi oamenii. Păcatul acesta pusese o duşmănie (Rom. 5, 10) între ei şi Dumnezeu, fiind toţi „fii ai mâniei” (Efes. 2, 3; R.om. 5, 9), căci îi înrăise şi le slăbise puterea de a face binele, încât în loc de a face binele pe care-l voia Dumnezeu şi îl cerea cugetul lor, făceau mereu răul. Din această pricină, cugetul îi mustră necontenit. Iar aceasta era un semn că Însuşi Dumnezeu era nemulţumit. Dar Dumnezeu Îşi arată nemulţumirea şi prin pedepsele ce le aducea peste oameni. Căci nu putea lăsa păcatul neosândit (Rom. 5, 18). De altfel, însuşi păcatul pe care îl făceau oamenii producea în ei griji, boli şi necazuri, iar între oameni, pizmă, ură, ceartă şi războaie. Pe deasupra tuturor, Dumnezeu a pedepsit însă păcatul cu moartea (Rom. 5, 12), ca să nu fie «răutatea fără de moarte» (Molitva la morţi). Toţi mureau şi prin moarte se duceau la moartea veşnică, adică la chinurile fără de sfârşit.

Dar  aceasta  era  o  stare  prea  chinuitoare şi  nu  putea  fi  răbdată  nici  de  iubirea  lui Dumnezeu. Se cerea mântuirea omului din ea.

133. Nu puteau să-şi dea oamenii înşişi mântuirea din această stare?

 Nu puteau. Căci deşi ei sufereau de răul care-i stăpânea, nu puteau scăpa de el, firea lor era slăbită de păcat, erau robii păcatului. Această stare chinuitoare o descrie Sf. Apostol Pavel astfel: „Nu fac binele pe care-l voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc. Iar dacă fac ceea ce nu voiesc eu, nu eu fac aceasta, ci păcatul care locuieşte în mine” (Rom. 7,19-20). Nici un om nu putea mântui pe ceilalţi de păcat, căci fiecare era „rob legii păcatului” (Rom. 7, 23), şi nu se putea scăpa nici pe sine însuşi din această robie. Ei nu puteau face aceasta nici toţi la un loc. Iată ce spune Sf. Atanasie: «Căci după ce toţi au fost loviţi în suflet şi tulburaţi de înşelăciunea diavolească şi de deşertăciunea idolilor, cum era cu putinţă ca omul să întoarcă sufletul şi mintea oamenilor? Dar poate să zică cineva că lumea întreagă ar fi putut face aceasta. Dar dacă lumea ar fi putut, nu s-ar fi făcut atâtea mari rele. Căci lumea există şi totuşi oamenii se tăvăleau în atâtea mari rele».

134. Nu-i putea mântui nici măcar vreun înger? Trebuia să vină Însuşi Fiul lui Dumnezeu?

Nu-i putea mântui nici un înger. Întâi, pentru că împăcarea cu Dumnezeu trebuia să fie o

faptă la care să ia parte Însuşi Dumnezeu. Al doilea, pentru că oamenii trebuiau să fie scăpaţi şi de moarte. Iar moartea nu putea fi înlăturată decât prin viaţa fără de sfârşit, care e numai la Dumnezeu. Numai Dumnezeu a putut da prima dată viaţă oamenilor; numai El o putea da şi a doua oară. Sf. Atanasie spune iarăşi: «Nu era cu putinţă nici prin îngeri, deoarece ei nu sunt chipuri după care omul să fie creat du asemănarea lor. De aceea, Cuvântul lui Dumnezeu a venit în persoană, ca unul care este chipul Tatălui, ca să poată reînnoi pe omul cel creat după chipul Lui».

135. Dar nu putea sa faca aceasta Fiul lui Dumnezeu stind in cer si nefăcându-Se om?

 Dumnezeu, în întelepciunea Sa, a socotit ca nu e potrivit sa mîn-. tuiasca pe oameni de departe. Aceasta pentru foarte multe motive, dintre care mai importante sunt trei.

136. Care este primul din aceste motive?

Primul  motiv  e  că  dreptatea  cerea  ca,  precum  un  om  a  călcat  legea  ascultării  de Dumnezeu, un Om se cădea să şi ispăşească, împlinind această lege prin ascultare şi plătind cu viaţa Sa nevinovată călcarea celorlalţi: „Precum prin neascultarea unui om s-au făcut păcăt şi cei mulţi, tot aşa şi prin ascultarea Unuia, se vor face drepţi cei mulţi” (Rom. 5, 19). Trebuia, cu alte cuvinte, ca împăcarea între Dumnezeu şi om să se facă nu numai prin fapta lui Dumnezeu, ci şi a omului. Sf. Grigorie de Nyssa spune: «După ce moartea intrase în lume prin neascultarea  unui  om,  a  fost  izgonită  prin  ascultarea  altui  Om.  Iată pentru  ce  S-a  făcut ascultător până la moarte: ca să vindece prin ascultare păcatul neascultării şi să nimicească prin învierea Sa moartea, care intrase în lume prin neascultare». De aceea S-a făcut Fiul lui Dumnezeu si om, ca să lucreze în numele oamenilor, dar fapta Lui, ca a Celui ce era şi Dumnezeu, să aibă un preţ care să covârşească vina tuturor oamenilor. «Cel ce a murit pentru noi, spune Sf. Chiril al Ierusalimului, nu era de un preţ mic; nu era o oaie necuvântătoare, nu era un om de rând, nu era nici un înger, ci Dumnezeu, făcut om.  Fără-de-legea  păcatului  nu era aşa de mare pe cât dreptatea Celui mort din pricina noastră; nu am păcătuit aşa de mult cât preţuia dreptatea Celui ce Şi-a pus sufletul pentru noi». Luând firea noastră şi ţinând-o curată şi împlinind cu ea legea ascultării de Dumnezeu şi ispăşind  cu  sângele  ei  vărsat  pe  cruce  călcarea  oamenilor,  a  scăpat-o  de  osândă şi  ne-a împăcat cu Dumnezeu. „Vrăjmaşi fiind”, zice Sf. Apostol Pavel, „ne-am împăcat cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său” (Rom. 5, 10 şi II Cor. 5, 18). Firea noastra, care înainte purta în ea urâţenia neascultării şi era purtată de cei ce erau duşmani lui Dumnezeu, a ajuns acum firea curată a Fiului Său prea iubit. Privind cu iubire la Fiul Său, Dumnezeu privea cu iubire şi la firea noastră pe care purta El. Iubind pe Fiul Său, Cel ce S-a făcut ascultător până la moarte, Dumnezeu iubea totodată pe om. Dumnezeu nu mai vedea acum firea noastră ca pe cea care a călcat legea şi drept urmare trebuie să moară, ci ca pe firea care a ispăşit călcarea legii şi e vrednică să se împărtăşească de viaţă. Şi iubirea lui Dumnezeu faţă de firea noastră, purtată de Fiul Său, avea să se răsfrângă asupra tuturor celor ce purtau această fire şi se lipseau prin credinţă de Fiul Său. De aceea spune Sf. Apostol Pavel că în Fiul lui Dumnezeu  „avem  răscumpărarea  prin  sângele  Lui,  adică  iertarea  păcatelar  şi  că  „printr-Însul  a binevoit să împace toate cu Sine, făcând pace prin  sângele crucii Lui”. Sau şi mai limpede: „Şi pe voi care eraţi oarecând înstrăinaţi şi vrăjmaşi cu, mintea voastră către lucrurile rele, de acum v-a împăcat prin moarte, în carnea trupului Lui, ca să vă pună pe voi sfinţi şi fără prihană şi nevinovaţi înaintea Sa” (Col. 1, 14, 20, 21-22). Iubindu-ne acum Dumnezeu întru Iisus Hristos, ne face parte de aceaşi moştenire a bunătăţii Sale, de care Se împărtăşeşte Iisus Hristos ca Fiuy al Său, socotindu-ne şi pe noi ca pe nişte fii ai Săi: „Iar dacă suntem fii, suntem şi moştenitori, moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună-moştenitori cu Hristos, dacă pătimim împreună cu El, ca împreună cu El să ne şi preamărim” (Rom. 8, 17).

137. Dar al doilea motiv al întrupării care este?

Al doilea motiv pentru care S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu a fost ca să ne arate că dragostea Lui faţă de noi e aşa de mare, ca El nu mai stă departe de noi, ci Se face om ca noi, ia firea noastră şi vine între noi ca să vorbească cu noi în graiul nostru şi să ne înveţe faţă către faţă, nu prin alţii, ca în Vechiul Testament. El voia astfel să ne câştige şi mai mult inima, prin dragostea Sa, şi să ne dea pildă văzută de cum trebuie să se poarte un om adevărat ca să placă lui Dumnezeu. Si El nu S-a făcut om numai pentru o vreme, ci pentru vecii vecilor, rămânând  în  legătură  cu  noi  şi  arătând  cât  de  mult  preţuieşte  şi  iubeşte  pe  oameni. «Mântuitorul a venit, spune Sf. Ioan Damaschin, ca să Se facă partaş firii noastre, ca să ne înveţe prin pildele Sale calea virtuţii, ca să ne scape de stricăciune prin comuniunea cu viaţa, făcându-Se începătura învierii noastre».

138. Şi care este al treilea motiv al întrupării?

Al treilea motiv se vede chiar din cuvintele de mai sus ale Sf. Ioan Damaschin. Fiul lui Dumnezeu S-a mai întrupat ca, unind firea noastră cu firea Sa dumnezeiască, făcând-o firea Lui însuşi, ea să nu mai poată să se depărteze de Dumnezeu, să nu mai poată să lucreze împotriva Lui, ca acest templu să nu se mai poată ruina, ci să fie de-acum mereu plin şi străbătut de Dumnezeu. Altfel ar fi fost cu putinţă ca firea noastră, odată mântuită, iarăşi să se piardă. În acelaşi timp, numai aşa a putut să scape cu adevărat şi pentru totdeauna firea omenească de stricăciune şi de moarte, unind-o strâns cu Sine Cel ce era izvorul nestricăciunii şi al nemuririi. Prin firea noastră zidită acum în Dumnezeu, toţi putem fi „zidiţi intru Hristos” (Efes. 2, 10). Noi putem adică acum să stăm mai uşor, dacă vrem, în legătură cu Fiul lui Dumnezeu, căci El e şi om ca noi, nu numai Dumnezeu. Iar stând prin credinţă şi prin dragoste în legatură cu El, ne aflăm zidiţi în El, împreună cu firea Sa omenească, aflată în El. De aceea spune Sf. Apostol Pavel că precum în Fiul lui Dumnezeu au fost zidite şi aşezate toate la început, când s-au făcut, cu atât mai mult acum, luând El firea noastră, ne aşază iarăşi în El şi mai deplin, pe toţi cei ce vrem. Drept aceea ne îndeamnă: „Întru El să umblaţi, înrădăcinaţi şi zidiţi fiind într-Însul” (Col. 2, 6-7). Sf. Chiril al Alexandriei înfăţişează motivul al treilea astfel: «Cum putea omul de pe pământ, căzut în moarte, să se întoarcă la nestricăciune? Era nevoie ca trupul muritor să se împărtăşească din  puterea  de  viaţă  a  lui  Dumnezeu.  Iar  puterea  dătătoare  de  viaţă  a  lui Dumnezeu-Tatăl e Cuvântul Cel Unul-Născut».

139. Dacă numai Fiul lui Dumnezeu făcut om putea să mântuiască omenirea de păcat şi de moarte, de ce nu S-a făcut mai curând om? De ce a lăsat Dumnezeu să treacă un timp atât de îndelungat de la căderea lui Adam până la trimiterea Fiului Său?

Era trebuinţă de o pregătire a oamenilor ca să primească pe Mântuitorul, atunci când va veni. Căci n-ajungea ca Mântuitorul să vină şi să moară pentru oameni. Trebuia ca şi ei să-L primească cu credinţă. Altfel nu se putea înfăptui mântuirea lor. Şi anume trebuiau pregătiţi ca să poată crede că Iisus Hristos este Fiul lui Durnnezeu Cel întrupat şi că numai prin El se pot mântui.