joi, 12 februarie 2015

SECULARISM, CRESTINISM, MORALITATE, CAINI SI OAMENI

SECULARISM, CRESTINISM, MORALITATE, CAINI SI OAMENI.
Un studiu recent publicat de catre un psiholog Richard Topolski ( Universitatea George Regents SUA) arata incotro ne indreptam ca moralitate in aceasta lume secular-umanista. S-a propus subiectilor o situatie ipotetica in care un autoboz scapa de sub control in fata lor iar acestia au la dispozitie o fractiune de secunda pentru a decide pe cine salveaza: un animal sau un om. La experiment au participat 500 de oameni si li s-au pus in fata si ce fel de caine (al familiei sau un caine - al nimanui, al altcuiva) si ce fel de persoana (un turist strain, o persoana care traieste in acelasi oras cu subiectul dar nu interactioneaza, un var indepartat, bunicul sau bunica subiectului si in sfarsit sora sau fratele subiectului).
Aveti in tabel niste detalii socante dupa parerea mea.
13% dintre subiecti ar salva viata unui caine al nimanui in detrimentul unui turist strain
40% si-ar salva cainele propriu in detrimentul vietii unui turist strain.
37% ar salva viata propriului caine comparativ cu viata unei persoane cu care traieste in acelasi oras.
12% ar salva viata altui caine comparativ cu viata unei persoane care traieste in acelasi oaras.
23% si-ar salva propriul caine in detrimentul unui var indeparat
7% ar salva viata unui caine al nimanui si ar ignora salvarea vietii unui var indepartat.
6% si-ar abandona cel mai bun prieten si si-ar salva viata cainelui personal.
3% ar salva viata unui caine al nimanui si si-ar lasa cel mai bun prieten sa moara.
4% ar salva viata cainelui personal in detrimentul unui bunic sau bunica.
3% si-ar lasa propria sora/frate sa moara si si-ar salva cainele personal.
Doamnelor si domnilor stiu ca sunt fanatici iubitori de animale. Nu trebuie sa va uitati in stanga sau in dreapta, ne aducem aminte de acel baietel ucis de caini si de mascarada penibila cu ONG-isti de la "cutu cutu" cu mainile patate de vopsea rosie si de Remus Cernea. Nu putem sa nu corelam ateismul cu aceste rezultate. Cand Crestinismul si iubirea aproapelui este inalturata avem oameni care pretuiesc mai mult viata unui animal.
40% si-ar salva propriul caine si ar lasa un turist strain, un om, sa moara. Socant.
Trebuie sa invatam ca oamenii sunt creati in imaginea lui Dumnezeu si animalele nu. Asta mi se pare logica care te face sa alegi intre a salva un om necunoscut in detrimentul cainelui pe care il iubesti. Ceea ce avem aici este un conflict intre emotii si valori. Toti iubim acele fiinte pe care le cunoastem in detrimentul celor care nu le cunoastem. Ca atare ceva trebuie sa suprime acest sentiment. Acest "ceva" este reprezentat de valori. Dar aceste valori trebuie sa emane de undeva de sus, peste opiniile noastre, peste ratiunea noastra, chiar peste constiinta noastra. Iar aceste valori le consider ca fiind date de la Dumnezeu.
Prin evolutie, nu este niciun motiv sa salvezi un strain in detrimentul unui caine, doar daca accepti ca viata umana este infinit mai pretioasa decat viata animala. Chiar si cei care au optat sa isi salveze animalele sunt consumatori de carne fara dubii. Vor fi de acord cu uciderea unui animal pentru placerea culinara. Dar sunt sigur ca nu ar accepta ca oameni sa fie ucisi pentru hrana lor. Doar inimile lor le spun sa abandoneze conceptul ca viata umana este mai importanta decat viata unui animal.
Fara revelatie divina, nu putem stii ce este bine si ce este rau. Putem avea opinii si credinte despre moralitate dar nu putem avea o cunostinta a moralitatii. Chiar daca am cunoaste ce este bine fara Cuvantul lui Dumnezeu, sentimentele, emotiile, inima noastra ar depasi acea cunoastere.
Si eu imi iubesc cainele si pisica mea. Dar cred ca Dumnezeu cere sa te salvez pe tine primul.
Rezultatele acestui experiment ne arata pretul teribil al moralitatii pe care il platim de cand am inlocuit revelatia Divina cu "revelatia" secular umanista. Cu acel ghid de moralitate, al interesului personal si al legii temporare. Da, esti ateu, esti moral. Respecti legea, nu furi, nu violezi,etc. Dar doamnelor si domnilor acest set de moralitate nu egaleaza si nu atinge valoarea obiectiva fixa data de Scriptura. Iar acest studiu confirma....esti moral dar iti vei salva cainele pe care il iubesti in detrimentul unui om pe care nu il stii.
Intrebati 10 Crestini devotati Ortodocsi, Catolici, Protestanti chiar si Evrei, ce vreti voi, care cred in Cuvantul lui Dumnezeu ce ar salva prima data...un caine sau un om. Si apoi intrebati 10 Atei ce ar salva prima data. Dupa ce vei vedea rezultatele vei sta mai aproape de Crestini in situatii extreme, iti garantez.
Sursa PSYCHOLOGY TODAY: http://www.psychologytoday.com/…/would-you-save-puppy-or-ch…
·
Publicat de la Niciun comentariu:

Asociatia Parintilor pentru ora de religie: ce scriu elevii despre orele de religie

„Trebuie să recunoaştem că opozanţii orelor de religie din şcoli au ce au mai ales cu religia autohtonă. Dacă s-ar introduce cursuri de mitologie greacă, sau de filozofie buddhistă, cei „ofensaţi“ ar fi mult mai puţini. Or, normal este ca orice comunitate să aibă cultura propriei ei confesiuni. Să trăieşti într-un spaţiu creştin şi să n-ai habar ce este Eucharistia, ce sunt „tainele“, ce înseamnă Crăciunul, ce se întîmplă în timpul liturghiei, ce rost are icoana şi ce deosebiri sunt între catolici, ortodocşi şi protestanţi e o formă de incultură fudulă. Nu strică nimănui să ştie mai mult decît ştie şi să priceapă universul simbolic şi ritual al bunicilor săi. Şi, mai ales, nu strică nimănui să citească Scriptura, de vreme ce nici lectura Coranului, a Talmudului şi a Upanishadelor nu trece drept futilă în ariile culturale pe care le reprezintă.” (Andrei Pleșu)

 APOR a adunat parerile unor elevi despre ora de religie:

 NE SCRIU COPIII. (I) Prin intermediul d-nei profesoare Mihaela Iuliana Moraru, de la Liceul Tehnologic ,,Ferdinand I” Curtea de Argeș, am primit măturii despre ora de religie, culese de la copiii de clasa a XIIa. Le vom reda în serial.
„Consider că ora de religie pe parcursul celor patru ani m-a ajutat cu adevărat. Această oră a fost o oră de reconciliere, m-a ajutat să aflu cu adevărat ce este important în viață. A fost relaxant întrucât ne-am putut exprima opinia noastră liberă, am putut pune întrebări la care ni se răspundea sincer și rapid. Cel mai important, am putut afla cum să trăiești adevărat și frumos, aflând totul despre drumul pe care trebuie să îl urmăm.” (Țicleanu Iulia – XII A)
NE SCRIU COPIII (II). „Încă din clasele primare am făcut religie la școală. Acest lucru a fost foarte bun pentru luminarea minții și a sufletului. Pentru mine, religia din liceu m-a ajutat foarte mult în retușarea comportamentului. Pentru mulți copii din lumea întreagă, religia li s-ar părea o oră banală, dar nu este deloc așa. Este o oră liniștitoare, iar profesoara aduce după ea căldură și lasă în urmă întrebări care și-au găsit răspunsul. De aceea sunt de părere că un profesor de religie trebuie să fie acela care se dedică lui Dumnezeu și să fie iubitor de copii, iar profesoara mea se încadrează perfect. Religia și-a pus amprenta în interiorul meu și m-a făcut mai atentă la cei din jur.” (Săulescu Lavinia – XII A). Mărturii culese prin intermediul prof. Mihaela Iuliana Moraru - Liceul Tehnologic ,,Ferdinand I” Curtea de Argeș. 
NE SCRIU COPIII (III). „Consider că orele de religie sunt esențiale în viața mea și m-au ajutat destul de mult, mi-au redat încredere în mine, forța necesară pentru a trece prin examenele importante întâlnite pe parcursul liceului și îmi oferă o credință, dar și o recunoștință față de Dumnezeu. Aceste ore de religie sunt importante pentru a ne ajuta să comunicăm cu Dumnezeu, rugându-ne la El cu credință sinceră. În concluzie, orele de religie m-au ajutat în viață.”(Cătănoiu Maria-Mgdalena – XII A). Mărturii culese prin intermediul prof. Mihaela Iuliana Moraru - Liceul Tehnologic ,,Ferdinand I” Curtea de Argeș.
NE SCRIU COPIII (IV). „Religia pentru mine constituie o scăpare de ce este în jurul meu. Credința este importantă în sufletul meu. Ora de religie m-a învățat încă de mică, că indiferent cât de rău trăim, există un Dumnezeu care ne iubește indiferent de cum suntem, arătăm sau de câți bani avem. Pe parcursul anilor, la ora de religie am găsit mereu un timp de libertate. Este o oră mai ușoară unde poți descoperi o apropiere de Dumnezeu cunoscând mult mai bine cuvântul Acestuia. Întotdeauna descoperi lucruri ce te pun pe gânduri și care te pot face să înțelegi mai bine anumite lucruri. Religia nu ne impune să credem în Dumnezeu obligați, ci ne arată și ne îndrumă spre calea binelui, spre Dumnezeu. Cel mai important lucru pe care l-am învățat la ora de religie este că Dumnezeu este acolo pentru noi, indiferent dacă noi suntem acolo pentru El sau nu. Ne ascultă rugăciunile și ne ajută. Iar cine crede fără să aibă nevoie de dovezi este un adevărat creștin.” (Davidoiu Alexandra – XII A). Culese de Prof. Mihaela Iuliana Moraru, Liceul Tehnologic ,,Ferdinand I” Curtea de Argeș.
 NE SCRIU COPIII (V). „În opinia mea, religia este o materie care nu trebuie să lipsească din viața tinerilor. Orele de religie ajută tinerii si îi educă într-un fel, din mai multe puncte de vedere. Un aspect important al acestei materii este că pregătește tinerii, îi inițiază într-un fel pozitiv. În timpul orelor de religie, tinerii învață să fie milostivi, să fie mai buni, să ajute oamenii și multe alte aspecte care le formează tuturor cursanților un caracter mai bun, mai frumos. Orele de religie ajută tinerii să știe istoria și geneza acestei lumi. Se desprind multe învățături care îi vor ajuta pe toți pe parcursul vieții, multe lucruri de care se vor izbi mai tîrziu, chiar dacă o parte din aceștia nu realizeză. În concluzie, religia este o disciplină care nu trebuie să lipsească.” (Berevoiescu Adrian – XII A). Culese de Prof. Mihaela Iuliana Moraru, Liceul Tehnologic ,,Ferdinand I” Curtea de Argeș.
Publicat de la Niciun comentariu:

Biserica si laicatul ortodox

 http://analize.cuvantul-ortodox.ro/biserica-laicatul-ortodox-si-provocarile-unui-sfarsit-de-lume/

BISERICA si “LAICATUL ORTODOX”. O incercare de analiza a problematicului raport dintre ierarhia BOR si mireni 9-02-2015 2 minute Sublinieri Print Print Biserica, ”laicatul ortodox” și provocările unui sfârșit de lume Un sfert de veac în care lumea și țara au trecut prin schimbări și crize dramatice nu a fost îndeajuns pentru dezmeticirea ”uriașului adormit”, așa cum numea odinioară Părintele Gheorghe Calciu Biserica Ortodoxă Română, referindu-se mai ales la ierarhie. Abia de curând, după ce presiunile pentru legiferarea ”familiei homosexuale” și împotriva orei de religie confesionale au atins nivelul regulilor constituționale (adică nivelul suprem al ordinii legislative), structura ierarhic-administrativă a BOR a început să își exprime, relativ ferm, poziția, și să colaboreze cu unele ONG-uri creștine, să sprijinească înființarea unei asociații a mirenilor (cu identitate de nișă) și să îndemne la implicare socială activă eparhiile pentru a păstra religia în școală. Este acest lucru suficient pentru a avea o Biserică vie? Va reuși ierarhia și, mai cu seamă, Patriarhia, să depășească istoricul blocaj al ignorării cu superbie a mirenilor implicați în viața Bisericii? Mireanul angajat în viața Bisericii O problemă sau o soluție? De la bun început, precizăm că acest text nu se dorește a fi o răfuială cu ierarhia de pe pozițiile unui ”laicat” sublim de curat și de mărturisitor. O asemenea atitudine, pe lângă faptul că ar fi găunoasă, ar rata și esența problemei, de care încercăm să ne apropiem obiectiv și fără spirit de frondă. Pur și simplu încercăm să înțelegem, într-o manieră sistematică, o deficiență majoră a Bisericii noastre: ruptura adâncă ce există între ierarhie și mireni. Prea adesea, mirenii par că există pentru ierarhie și nu ierarhia pentru mireni. Ultimii par că ar fi buni doar pentru a popula marile sărbători, pentru a umfla statisticile ”ortodocșilor”, în general pentru a furniza decorul indispensabil derulării unui ritual hieratic cu roluri prestabilite. Nici în parohii lucrurile nu stau foarte diferit. În fața unor ”enoriași” care au și alte probleme în afara celor rezumate la ordinea la care se stă pentru miruit sau alte chestiuni de acest ordin, preoții, de obicei, se simt stingheri, nedumeriți sau chiar ultragiați. Percepția clericilor față de mirenii care problematizează, pe bună dreptate, condiția creștinului din lumea de azi pare că se reduce, deseori, la asocierea acestora din urmă cu dezordinea, iraționalitatea, lipsa de rânduială. Cu un element incontrolabil, greu de înțeles, deci greu de gestionat. Desigur, nu generalizăm, însă prea deseori aceasta este impresia pe care o lasă ”clerul BOR”. Există cel puțin un factor obiectiv ce explică, măcar în parte, această situație. Înainte vreme, ”poporul binecredincios” era relativ unitar în atitudinea pe care o avea față de cele sfinte și trăia în timpuri istorice care nu bulversau atât de adânc și grav viața cotidiană a oamenilor. Clerul, în aceste condiții, putea să se cantoneze în îndeplinirea ”serviciilor” religioase și să furnizeze ”asistența spirituală” unor oameni care trăiau, încă, într-o lume încadrată moral și religios. Problemele cele mai întâlnite erau cele ce țineau de păcatele ”obișnuite”: beție, curvie, lăcomie, etc. Altfel, lumea, de bine de rău, mai inerțial, mai asumat, accepta perspectiva creștină asupra vieții furnizată de Biserică: faptul că există o Judecată de Apoi și că sunt necesare anumite practici moral-religioase pentru pregătirea pentru viața de dincolo. Totul a fost dat peste cap din momentul în care a irumpt în lumea românească mentalitatea modernă pentru care toate acestea erau povești superstițioase. Atunci s-a făcut o ruptură între elite și popor, între elite și cler. ”Poporul binecredincios” a continuat să trăiască într-o lume paralelă de cea a elitei, guvernată de aceleași credințe și practici, elita și-a croit un stil de viață propriu și, în cel mai bun caz, a acceptat clerul pe post de ornament ceremonial care ”nu strică” să fie prezent la diverse ocazii festive. Clerul a acceptat această situație, raportându-se la ruptură într-un mod propriu: pe de o parte, căutând să se adapteze cerințelor unei noi lumi, pentru a-și achiziționa o față socială acceptabilă elitei, pe de alta, bazându-se pe ”talpa țării” pentru a-și perpetua poziția. Modelul acesta a funcționat atât timp cât cele două lumi nu au intrat în conflict și și-au păstrat propria consistență. În momentele de criză, cum a fost, de pilda, problema reformelor lui Cuza sau problema calendarului, clerul s-a văzut pus la mijloc, între autoritatea agresivă a unui stat laic și reacțiile virulente ale unor țărani care nu voiau să-și schimbe timpul sărbătorilor că așa dictau ”domnii de la București”. Tot atunci, a apărut pe scenă un ”element” nou, total bulversant pentru clerici: intelectualul creștin, mireanul care, făcând parte din lumea de ”elită”, din societatea modernă, are chip, glas, probleme și păreri pe care și le exprimă public despre starea Bisericii. Cu acest om, care avea un comportament nou, care nu rămânea doar la închinare și la respectarea ritualică a slujbei liturgice pentru a-și vedea, apoi, de ”viață”, ierarhii (cu excepții notabile, care, însă, nu cumva confirmă regula?) pur și simplu nu au știut cum să procedeze. Nu intra în niciunul din calapoade. În cele din urmă, poate cel mai vocal și vizibil reprezentant al acestui grup nou de oameni din Biserică a fost reprezentat, pare-se la sugestia directă a patriarhului de atunci, sub forma unui diavol care tulbură mințile tinerilor pe fresca Judecății de Apoi de la catedrala de pe Dealul Mitropoliei. Episodul este sugestiv și exemplul provocator: când va reuși ierarhia să vadă în mireanul activ și implicat un mădular al Bisericii și nu un ”diavol” care tulbură păruta liniște din Biserică?
 Între timp, lucrurile s-au schimbat. Cea mai dramatică schimbare, însă, în mod paradoxal, nu a fost adusă de prigoana comunistă, ci de lumea capitalistă recentă. Abia acum modelul celor două lumi separate cu clerul la mijloc s-a dizolvat, pentru simplul motiv că lumea celor care acceptau, inerțial, un cadru de înțelegere, măcar în mare, creștină a vieții, s-a topit sub influența noilor mentalități.
De această dată, problema nu s-a rezumat doar la o mică elită urbană, ci s-a răspândit, insidios și mascat, în tot corpul ”poporului binecredincios”. Sigur, că, aparent, lucrurile păreau a funcționa la fel. Însă, în realitate, trăim într-o societate în care niciun reper din lumea veche nu mai e în picioare. Concomitent, în această tulburare generalizată, și-a făcut apariția nu doar un intelectual creștin sau un grup de tineri entuziaști, ca în interbelic, ci grupuri, chiar mase  întregi de astfel de mireni, tineri sau nu, care simțeau că e nevoie și că au nevoie de un altfel de angajament creștin, de ceva asumat, de o prezență publică și, totodată, de o implicare reală, concretă, a Bisericii pe plan social.
Prin implicare socială înțelegând aici o transformare a vieții cotidiene într-un sens creștin, o reînviere a credinței lucrătoare, care să revitalizeze întreg corpul social, să învioreze părțile sale aflate în părăsire, uitare, în durere sau sub atacul noilor forțe dizolvante. Ca și în trecut, însă, ierarhia (din nou, să nu fim nedrepți cu excepțiile!) fie nu a știut, fie nu a vrut, fie a vrut, însă în sens opus, să conlucreze cu acești oameni, să-i asume, să le fie părinți sfințiți. Momentul a fost, astfel, ratat, căci atmosfera vibrantă a anilor 90 s-a risipit demult, cu largul concurs al unor infiltrați și al unor impostori.
O umbră palidă a reînsuflețirii religioase de acest tip s-a făcut resimțită în a doua parte a anilor 2000. În alt context, uneori cu alți oameni, mai nou, pe internet, s-a format, treptat-treptat, un val care s-a spart lovindu-se de rigiditatea ca de stâncă a noii conduceri patriarhale. Ce-i drept, din nou infiltrații și impostorii au lucrat intens pentru a se alege praful de acest curent sau pentru a-l deraia în direcții înfundate (problema diversiunilor ar face obiectul unei alte analize).
În timelineul încorporat în acest material, se pot revedea câteva momente reprezentative pentru această interacțiune ratată complet: memorii și comunicate ale unui ”laicat ortodox” care, fie în forme instituționalizate, fie în forme colective informale, niciodată nu a fost recunoscut oficial drept partener de dialog de Patriarhie, nici măcar pentru a primi mustrări ”părintești”. Pur și simplu atitudinea a fost de a ignora, de refuza dialogul (ah, acest dialog atât de invocat, altfel, de fețele bisericești).
Acest lucru nu înseamnă că acțiunile mirenilor au rămas fără consecințe. Ierarhii sunt, uneori, copilărește de ”atinși” de criticile care li se aduc pe internet. Semnificativă este însă această atitudine profund bolnăvicioasă și decisiv falimentară pentru Biserică de refuz a mirenilor implicați ca parteneri, ca oameni din și pentru Biserică.
Ignorarea nici măcar nu a fost cel mai mare rău: rămâne antologic acel comunicat al Biroului de Presă al Patriarhiei în care participanții (și nu este vorba de acele grupuscule politice fascistoide) la un marș pro-familie erau făcuți de rușine în mod public prin rejectarea lor categorică și agresivă pentru îndrăzneala de a fi trecut prin fața Dealului Mitropoliei. Țâfna ursuză a continuat o vreme.
Totuși, în ultimii ani și, mai ales, din 2013 încoace, a început un dezgheț măcar parțial între cele două părți. Pentru prima oară, resimțind frontal pericolul unei mutații în privința influenței și poziției din societate, ierarhia a devenit mult mai implicată discursiv în unele chestiuni de actualitate și a început să colaboreze frecvent cu unele ONG-uri de profil. Este, totuși, mult prea puțin pentru o revitalizare substanțială a lumii românești din Biserică.

Tare

Există unele tare care inhibă puternic o reînsuflețire a Bisericii și o recuperare rodnică a mirenilor implicați. Le enumerăm:
”Castă” clericală? Noi îi cunoaștem pe preoți, de cele mai multe ori, de la altar și de pe scaunul de spovedanie, unde au un rol destul de strict circumscris. Preoții mai implicați organizează cateheze, pelerinaje și ceva acțiuni sociale. În rest, interacțiunile dintre preoți și mireni, ”enoriași”, sunt sporadice. Cele două părți trăiesc în lumi paralele și, uneori, inegale. Există puține spații sociale în care mirenii să fie laolaltă cu preoții și pe picior de egalitate.
Un exemplu simplu ar fi instituțiile de învățământ superior teologice: mirenii știu că ascensiunea lor, indiferent de calificarea academică, este, în unele centre, pur și simplu blocată doar pentru că nu sunt preoți. Preoții, de foarte multe ori, provin din seminarii și instituții de învățământ de specialitate, ceea ce face ca ei să se perceapă și să se formeze în mod similar grupurilor sociale de tip militar – într-un fel de zonă izolată social. Modul în care ei cunosc viața, li se creionează orizontul și li se formează reflexele, traseele prescrise sau dobândite sunt produse de această lume separată, cu ”legile” și practicile sale aparte.
Important e să înțelegem, aici, că buni sau răi, de vocație sau oportuniști, clericii noștri cunosc viața intermediat de aceste experiențe comune, ceea ce îi face, în parte, opaci pentru mireni și le ”ecranează”, de asemenea, perspectiva pe care o au asupra vieții și problemelor oamenilor obișnuiți. Intrați în malaxorul imperativelor ”eficienței” organizației ecleziastice, pentru cei mai mulți dintre ei dedicarea timpului rămas pentru spovedirea oamenilor și implicarea în acele activități comune menționate este, deja, o pildă de jertfelnicie. Cunoașterea vieții enoriașilor, a problemelor cotidiene ale acestora, rămâne un deziderat imposibil de atins pentru mulți.
Și totuși, niciodată nu a existat o necesitate mai mare a prezenței vii a preotului în viața omului obișnuit. Sunt atâtea epidemii și molime sociale care macină lumea din Biserică ce nu pot fi combătute doar prin spovedanii periodice și participare la slujbe, ci prin regăsirea unei lumi micro-sociale în care să te simți înțeles, asumat, ajutat.
Preotul, de asemenea, nu poate ajuta efectiv dacă nu înțelege bine problemele cu care aceștia se confruntă, dacă nu cunoaște îndeaproape cum trăiesc oamenii. Într-un fel, enoriașii și preoții nu stau față în față decât la slujbă. În rest, în viața cotidiană, ei stau paralel, uitându-se și ghidându-se după cum le dictează lumea asta mare și rea în care trăim.
Remedierea acestor probleme nu poate veni, însă, în primul rând, de la preoții simpli. Marea lor majoritate nu face altceva decât să supraviețuiască împăcând cum poate mai bine imperativele administrative cu cele preoțești.
Agenda paralelă. Ierarhia clericală are, deseori, o agendă paralelă cu cea a necesităților reale ale enoriașilor. Să ne gândim doar la ce am răspunde unei astfel de întrebări: câte proiecte demarate de mitropolii/episcopate/eparhii au fost făcute prin consultare cu mirenii?
Și nu ne referim la o consultare formală, ci la simțirea adevăratelor priorități ale unei parohii/episcopii reale cu oameni concreți și probleme concrete, lucru ce nu poate veni decât dintr-un contact strâns cu aceștia. Ridicarea unor centre/clădiri, demararea unor proiecte sociale doar pentru că așa i se pare ierarhului că e potrivit, sau pentru că așa spune planul de la centru, toate acestea produc efectul ”formei fără fond”, a unor acțiuni care arată bine doar pe hârtie, dar care nu ajută în mod real pe nimeni.
Unele din ele riscă, chiar, să producă un efect grav de direcționare greșită a ”resurselor” umane și materiale ale Bisericii, vlăguind-o inutil și riscant.
O reprezentare deficientă a ”mireanului”. În momentele destul de rare în care ”cinul preoțesc” interacționează cu mirenii la un nivel formal, vizibil, o face într-un duh total străin de biserică: elitismul. Mirenii ”vrednici”, de regulă, sunt selectați pe criterii de ”merite” și transformați în exponate decorate care să ”dea frumos”. O altă manieră elitistă este de cultivare a vârfurilor academice sau din alte domenii pentru o reciprocă legitimare.
Problema acestei abordări este că nu însuflețește, nu inspiră pe cei mulți și ”proști” și că e o replică, de fapt, a modului lumesc în care e construită societatea. În Biserică nu există elite, ci roade și daruri diferite. Iar cei mai de ”jos” trebuie să fie și ei cinstiți, poate chiar mai mult, dacă ar fi să luăm în serios (sic!) cuvintele Apostolului Pavel. Apropo de cei de ”jos”, mireanul simplu e reprezentat mai ales sub forma ”pelerinului”, a celui care stă cuminte la rând și dă mărturie de minuni.
Pur și simplu trebuie schimbat complet modul în care mireanul e semnificat în imaginarul actual al instituției bisericii și raportul inversat: nu mireanul să vină către clerici, ci clericii să meargă în mijlocul unor mireni care, fără să fie elite ”vrednice”, nici pelerini evlavioși, sunt oameni reali, cu probleme reale, în care să se recunoască cei ce trăiesc sub apăsarea acestor vremuri.
Funcționalismul organizațional. O mentalitate foarte păguboasă este cea care privește Biserica drept o organizație și nu un organism viu. Formalizarea, birocratizarea, ”raționalizarea” bisericii riscă să sufoce ce mai era viu și să transforme totul într-un coșmar kafkian.
Într-o astfel de paradigmă, și soluțiile sunt de același calibru: o mai bună ”comunicare”, ”eficientizarea” implicării sociale etc. Sigur că pot fi folosite tot felul de tehnici ale cunoașterii moderne, însă doar ca instrumente însuflețite de Duhul. Pentru numele lui Dumnezeu, apostolii au reușit să ”comunice” cu o lume înverșunat de ostilă, de cele mai multe ori străină de neam și cultură, și nu aveau nici Birou de Presă, nici trusturi mediatice.
Prin urmare, dacă ne lipsește ceva, aceea este însuflețirea apostolilor. Nu se roagă preoții, la liturghie, cu aceste cuvinte? ”Doamne, Cel ce pe Prea Sfântul Tău Duh, în ceasul al treilea, L-ai trimis apostolilor Tăi, pe Acela, Bunule, nu-L lua de la noi, ci ne înnoiește pe noi cei ce ne rugăm Ție”? Înainte de a pune la punct ”comunicarea”, de a stabili ”obiectivele” și de a măsura ”eficiența”, poate ar trebui să ne aducem aminte, cu cutremur, de această rugăciune liturgică.
Tentația papistă. Scaunul episcopal, fie el și patriarhal, este o autoritate duhovnicească ce are în exercițiul său, ca arhetip, icoana Păstorului cel Blând. Transformarea ei într-o instituție a fricii și a intimidării înseamnă subminarea autorității duhovnicești, o subminare care are ca efect înstrăinarea poporului de Biserică sau, în cel mai bun caz, formalizarea credinței. Un lucru esențial care ține de autoritatea duhovnicească este principiul ascultării, de care se abuzează atât de mult în zilele noastre, transformându-se într-un fel de principiul disciplinar-militar care, dacă nu e urmat orbește, antrenează sancțiuni drastice sau chiar capitale.
Așa se ajunge la situația în care, ortodocși fiind, să vedem autoritatea episcopală transformată, în unele cazuri, în tiranie și ascultarea folosită ca principiu de disciplinare și control. Mentalitatea de tip catolic se regăsește acolo unde patriarhul/episcopul/preotul duhovnic este înzestrat cu prerogativele infailibilității papale, devenind un fel de factotum al Bisericii, acolo unde dimensiunea canonică a Bisericii devine mai degrabă structură juridică, statutară, aplicată după considerente conjuncturale, acolo unde predomină acțiunile gândite la scară mare, impresionabile la vedere dar goale de conținut și, în sfârșit, acolo unde vocația mărturisitoare față de lume devine discurs politic de lemn, retorică goală, întortocheată teologie de școală nouă.
Parohia – unitate socială sau celulă vie? Cea mai mare problemă a Bisericii este, însă, calitatea vieții parohiale.
Am atins deja unele aspecte care descriu cum se desfășoară interacțiunea preot-enoriaș astăzi. Parohia care există doar ca denumire mai mult administrativă și ca furnizor autorizat de servicii religioase este, practic, o celulă cangrenată, canceroasă, a Trupului Bisericii. Parohia este unica, dar și cea mai bună șansă a Bisericii de a avea nuclee de viață la firul ierbii, de a strânge oamenii laolaltă, de a-i însufleți, salva, de a le oferi o apartenență.
Nu este ciudat faptul că, trăind într-o lume în care firmele, multinaționalele, fac atâtea eforturi de a-și transforma brandul într-o chestiune de identitate personală și de apartenență, antrenându-și și fidelizându-și clienții și angajații prin tot felul de ”team building”-uri și alte mijloace de afiliere, parohiile noastre sunt atât de anemice și absente din viața noastră reală?
Nu este ciudat că, în timp ce, în lume, suntem solicitați să ne ”investim” toate resursele sufletești și trupești pentru profitul angajatorilor, în Biserică suntem lăsați de izbeliște, la întâmplare? Nu este ciudat că suntem asaltați de atâtea oferte de ”stiluri de viață” și de ”soluții” la problemele vieții, pe când în parohie nu găsim, deseori, decât parțiale, sporadice și superficiale răspunsuri?
Evangheliar, fragment

Ce-i de fAcut?

Lucrurile sunt prea grave ca să mai fie remediate doar de tardiva dezmeticire expusă la începutul articolului. De fapt, avem nevoie de o re-evanghelizare, de o re-creștinare – nu a societății românești ca atare, ci a …noastră, a celor din Biserică!
Un proces care ar trebui să înceapă cu parohia, prin conștientizarea importanței ”strategice” a acesteia, prin mobilizarea preoților în resuscitarea comunităților și în crearea unei ALTERNATIVE față de modelele dominante ale lumii în care trăim. Aceasta e chemarea Bisericii: să ne arate modul alternativ de viață, gândire și acțiune, de societate, prin care să ne mântuim de duhul lumesc și de încorporările sale din viața socială, din practicile de zi-cu-zi, de duhul acesta care ucide orice fel de sensibilitate, solidaritate, omenie.
Aceasta este, de altfel, și menirea ierarhiei, căci ea trebuie să fie cea care dă tonul unei viziuni diferite, acelei viziuni apostolice asupra omului și menirii sale. În aceasta, mirenii care vor să-și trăiască viața în Hristos nu sunt problema, nici soluția, ci parteneri, frați mai mici.
Responsabilitatea este mare căci, în lipsa unei astfel de încercări, vom muri cu zile. Mai întâi, sufletește, dezintegrându-ne sub presiunea leviatanică a acestui duh rău.
În fața unui astfel de deznodământ, ar mai rămâne o singură și ultimă ”soluție”: scapă cine poate…

7 Comentarii

  1. Ţin să accentuez pe „scapă cine poate„. Este calea potrivită pentru zilele rele de pe urmă pe care le trăim. Aceasta este calea poruncită de Însuşi Hristos, „fuga în munţi„, după cum făceau şi iudeii credincioşi din Vechiul Testament în vremuri de apostazie. Lucrurile actuale au o categorie în plus faţă de vremurile apostolice, formată printr-o contopire de compromis între duhovnicesc şi diabolic. Dacă iniţial era vorba de Dumnezeu şi lume(sc), acum e vorba de Dumnezeu, formalism bisericesc şi lume(sc). Această categorie de mijloc provine din evitarea prigoanei pentru dreptate. Dar mântuirea se lucrează, ca şi odinioară, prin alipirea, cu toată puterea, de Dumnezeu şi curăţirea de orice întinăciune lumească.
    Din enumerarea corectă a realităţilor din sânul Bisericii se poate observa un cerc vicios; probabil multe beţe în roate bine puse, încât să fie aproape imposibilă vindecarea organismului-Biserică. Cu siguranţă presiunea pusă pe Biserică o va curăţi; dar câţi vor rămâne în picioare? Cred că nu există curajul, limpezimea şi puterea duhovnicească pentru a despărţi clar binele de rău. Doar cultivarea înţeleaptă a grâului poate astupa neghina, chiar şi cea semănată de cler.
    Totuşi lipsa pe care o resimţim cel mai mult este cea după un model autentic ,după o organizare şi trăire autentice, cu răspunsuri la provocările care vin peste noi, atât în mănăstiri, cât şi în parohii, împiedicate făţiş sau indirect de tarele din sânul Bisericii. Aşa cum au fost oameni providenţiali (Sf. Grigorie Palama, Sf. Paisie Velicikovski, Pr. D. Stăniloae), care au ţinut sus ştacheta, tot astfel e nevoie şi binevenită oricând lucrarea de regăsire a vieţii autentice în Hristos, la orice nivel, depăşind piedicile lumii.
  2. Pingback: Biserica, „laicatul ortodox” și provocările unui sfârșit de lume. O încercare de analiză a problematicului raport dintre ierarhia Bisericii și mireni - CULTURA VIEȚII
  3. Vă mulțumesc, cred că unul dintre cele mai bune articole „cu durere și dragoste pentru omul contemporan”, dacă nu chiar cel mai bun.
    Să aveți tot binele din lume. Doamne ajută-ne!
  4. Foarte bun!
    Apropo de „fuga in munti”: mai degraba suntem in situatia, cei care suntem mireni si nu monahi, ca fara sa iesim afara din lume (cf. 1 Corinteni 5, 10), sa nu fim din lume (ai lumii), asa cum nici Hristos nu este din lume (Ioan 17, 16).
  5. Dragilor, a nu spune, odata cu toate acestea mai nimic despre birul pe care „clerul foarte superior” il cere oricarui preot, de oriunde, mi se pare a „face uitata” o drama. Drama preotilor iubiti, dar in parohii mici sau nevoiase, care trebuie pur si simplu sa-si mulga parohia ori sa cerseasca de-a dreptul ajutor financiar pentru a contribui la „marele obol Patriarhal”. Evident, multi dintre acestia „isi permit”sa nu creada in maretia Catedralei Neamului Prost, dar li se rapeste, astfel, si orice intentie de implicare reala in a alina nevoile celor de aproape. Si pentru ce? Pentru a alimentat o cauza ridicola, un fel de „crestinare” nu cu crucea, ci cu banul?Aferim, tovarasi kondukatori!
    • @Constantin:
      Pai spunem si despre acele lucruri, le avem in vedere, chiar daca nu am dezvoltat sau nu am spus explicit despre unele mecanisme.
  6. Cititorii mai atenți au remarcat faptul că pe această pagina avem un sistem de „sidenotes„, comentarii ce pot fi făcute pe marginea paragrafelor ce atrag atenția mai mult. Mulțumim cititorului „Ioan R” care a făcut astfel de adnotări punctuale în textul de mai sus.
    vizualizare sidenote



Publicat de la Niciun comentariu:

Asociatia Parintilor pentru ora de religie

 Dragi părinți! Adresa noastră electronică este contact@oradereligie.ro. Ne puteți scrie dacă sunteți interesați de adeziuni, formare de filiale, pentru a semnala probleme etc.

TEXTUL PROGRAMATIC AL A.P.O.R.
Asociaţia „Părinţi pentru Ora de Religie” (APOR) este formată din părinţi cu profesii diferite, printre care avocaţi, notari, jurnalişti, profesori, ingineri. Constituită pentru început la nivel central, Asociaţia va înfiinţa, treptat, filiale şi la nivel judeţean, pentru a putea sprijini în mod real predarea Religiei în întreaga ţară. În funcţia de preşedintele al APOR a fost aleasă doamna Liana Stanciu, cunoscut om de televiziune şi radio, care de-a lungul timpului s-a remarcat prin implicarea sa în diferite acţiuni sociale pentru copiii bolnavi de cancer. Scopul principal al Asociaţiei este acela de a susţine şi îmbunătăţi predarea Religiei în şcoală prin susţinerea şi promovarea valorilor religioase atât în rândul elevilor, cât şi în cel al părinţilor.
Textul programatic al APOR conţine următoarele 10 puncte:
1. Toţi părinţii vor să ofere ce este mai bun copiilor lor. Este dreptul părintelui să aleagă ce tip de educaţie vor avea copiii lui. Tot el, părintele, ştie că Dumnezeu este prietenul şi sprijinitorul care nu dezamăgeşte.
2. Ora de Religie formează caracterul, completează dezvoltarea copilului şi îl ajută să relaţioneze mai bine cu ceilalţi.
3. Scopul orei de Religie este de a-i familiariza pe elevi cu elementele fundamentale ale propriei credinţe religioase, de a le oferi o introducere în studiul celorlalte mari religii ale lumii, precum şi de a-i ajuta să înţeleagă dimensiunea spirituală, culturală, istorică şi morală a fenomenului religios.
4. Ora de Religie contribuie semnificativ la depăşirea ignoranţei religioase care poate constitui un factor al generării intoleranţei religioase şi culturale, al unor atitudini şi tendinţe reducţioniste şi extremiste.
5. Studiul Religiei, ora de Religie însăşi, este un reper în viaţa copiilor, insuficient valorificat în familie și în societate.
6. Asociaţia Părinţi pentru Ora de Religie îşi propune să fie aproape de părinţi, apărători ai celor care sunt interesaţi de educaţia complexă, completă şi de calitate a copiilor. Educaţia, inclusiv cea religioasă, se face în şcoală în toate ţările Europei. În unele țări, precum Germania, Austria, Irlanda, Italia, Croaţia sau Grecia, programa prevede câte două ore de Religie pe săptămână.
7. Susţinem o educaţie integrală, care presupune, pe lângă latura morală, estetică, tehnologică, şi o componentă religioasă. Educaţia fără religie înseamnă şcoală fără suflet, neam fără Dumnezeu şi fără identitate.
8. Familia, Şcoala şi Biserica tind adesea să-şi delege reciproc responsabilitatea pentru educarea copiilor. Ora de Religie poate constitui un liant între cei trei factori educativi.
9. Ora de Religie face parte din istoria și identitatea poporului român, Biserica fiind primul loc de educație în istoria noastră. Școala românească a avut încă de la început între materiile de bază ora de Religie.
10. Ora de Religie dă un plus de valoare educației din familie.
Publicat de la Niciun comentariu:
Etichete:

Atacul asupra Bisericii continua

http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/2015/02/12/propunerile-patriarhiei-pentru-reglementarea-orei-de-religie-si-reactiile-militantilor-anti-bor-noi-absurditati-ale-regulamentului-scolar-restrictionarea-accesului-parintilor-la-scoala/

Propunerile Patriarhiei pentru reglementarea OREI DE RELIGIE si reactiile militantilor anti-BOR/ Noi absurditati ale regulamentului scolar: RESTRICTIONAREA ACCESULUI PARINTILOR LA SCOALA!

12-02-2015 7 minute Sublinieri Print Print
foto: ziarul lumina
foto: ziarul lumina
Patriarhia propune schimbarea Legii Educaţiei astfel încât cererea de participare la ora de Religie să fie valabilă pe toată perioada de şcolarizare, nu doar pentru un an, ceea ce înseamnă că dacă elevii se răzgândesc între timp, atunci vor fi nevoiţi să depună cerere de retragere de la ora de Religie, ceea ce Curtea Constituţională a hotărât că este neconstituţional.
Elevii ar trebui să depună o singură dată cererea pentru participarea la ora de Religie şi nu la începutul fiecărui an şcolar. Cel puţin aşa îşi doreşte Patriarhia Română care a trimis deja propunerile pentru schimbarea Legii Educaţiei către Camera Deputaţilor. Astfel, oficialii Bisericii Ortodoxe Române (BOR) susţin că pentru participarea la ora de Religie ar trebui să se depună solicitarea o dată, pentru toată perioada şcolarizării, în loc să se depună la începutul fiecărui an. Însă, dacă elevii se răzgândesc şi nu mai vor să urmeze ora de Religie, ei sau părinţii lor vor fi nevoiţi să formuleze o cerere de retragere.
Practic, asta ar însemna să ne întoarcem la situaţia de dinainte de decizia CCR, spun specialiştii, ceea ce nu este în beneficiul elevului, ci în beneficiul Patriarhiei.
“Patriarhia Română propune ca înscrierea la disciplina Religie să se facă la începutul şcolarizării, pentru toată perioada acesteia, de către elevul major ori părintele sau tutorele legal instituit pentru elevul minor, care va semna o cerere-tip de înscriere a elevului pentru frecventarea orelor de Religie pe toată durata şcolarizării. O eventuală retragere a elevului de la orele de Religie sau o reînscriere a celor care au renunţat pe parcursul şcolarizării se va face tot prin cerere scrisă, la începutul anului calendaristic, pentru anii şcolari următori”, se arată în propunerea conducerii Bisericii Ortodoxe Române (BOR), obţinută în exclusivitate de “Adevărul”.
Profesorul Emil Moise, cel care a sesizat CCR cu privire la faptul că e neconstituţional ca elevii să facă cerere ca să nu participe la ora de Religie, apreciază că “opţiunea pentru ora de Religie nu poate fi asumată pentru un timp prea lung”. “Conştiinţa religioasă a copilului evoluează, ea este influenţată în mod particular chiar de procesul de învăţământ. Nu poţi să ceri unui copil să îşi asume o <<opţiune religioasă>> pentru o perioadă mai mare de timp”, este de părere Moise.
El a mai declarat în numele său şi al Colegiului Director al Asociaţiei Solidaritatea pentru Libertatea de Conştiinţă, că soclicitarea BOR sugerează intenţia Patriarhiei de a pune presiune asupra conştiinţelor elevilor, ori decizia CCR afirmă că tocmai o astfel de formă de presiune nu este acceptabilă în cazul religiei. “Propunerea de a face cereri la patru ani este disproporţionată, răspunde intereselor particulare ale unor culte, afectând în substanţă hotărârea CCR. Modificarea unui act normativ după ce dispoziţii din acesta au fost declarate neconstituţionale nu se poate face decât prin punerea în acord a noilor prevederi cu dispoziţiile din decizia Curţii Constituţionale. Adoptarea propunerii Bisericii Ortdoxe Române ar intra în conflict atât cu prevederi internaţionale, constituţionale şi ale legislaţiei naţionale, dar şi cu dispoziţiile din Decizia 669/2014 a Curţii Constituţionale, general obligatorii conform Constituţiei României”, a spus Moise.

Motivarea Patriarhiei

Sociologul Mircea Kivu apreciază că  BOR încearcă, de fapt, să ocolească decizia CCR, să se întoarcă practic la ce a fost înainte. În propunerea Patriarhiei scrie la motivare că astfel s-ar asigura încadrarea personalului didactic pe catedrele de religie, adică cei aproximativ 6.800 de profesori de Religie din ţară ar avea posturile asigurate pentru o perioadă mai lungă de timp. Astfel ar putea răspunde la întrebarea “Ce se întâmplă cu profesorii dacă numărul elevilor care fac Religie scade vertiginos”.
Vizavi de această motivare, sociologul Mircea Kivu spune că “procesul didactic se face în interesul elevului şi nu al profesorului”, iar profesorul de filosofie Horia Pătraşcu, director-adjunct la Colegiul Naţional Bilingv “George Căşbuc” din Capitală, este de părere că nu este normal ca BOR să se amestece în sistemul de învăţământ. “Aşa cum există separarea puterilor în stat, aşa ar trebui să existe şi separarea bisericii de sistemul de învăţământ”, este de părere Pătraşcu.
Dar ce ar însemna dacă deputaţii vor include această propunere în legea Educaţiei? Articolul din lege care reglementează predarea Religiei în şcoli este momentan suspendat pentru o perioadă de 45 de zile timp în care legiuitorii trebuie să schimbe Legea Educaţiei în acest sens. La sfârşitul celor 45 de zile (8 martie), articolul din lege va fi anulat, deci o soluţie legislativă trebuie obligatoriu găsită până atunci, fie prin schimbarea legii în Parlament, fie prin ordonanţă de urgenţă emisă de Guvern, metoda principală prin care Legea Educaţiei a fost schimbată în ultimii doi ani.
Sociologul Mircea Kivu spune că dacă se adoptă propunerea Patriarhiei, “atunci când părintele se duce la începutul anului să-şi înscrie copilul, i se va pune o cerere-tip în faţă şi dacă sunt mai slabi de înger, nu se vor uita la ea şi o vor semna aşa cum facem în general cu formularele care ni se dau să le completăm. Dacă sunt mai atent, atunci intru în aceeaşi situaţie de dinainte, adică trebuie eu să fac un gest explicit de refuz, ori acesta era sensul deciziei CCR, că nu trebuie să fac acel gest explicit de refuz. Practic, ajungem de unde am plecat”, a explicat Kivu.

Cu ce ar putea fi înlocuită Religia

La rândul său, deputatul independent Remus Cernea, care are a propus printr-o iniţiativă legislativă înlocuirea orei de Religie cu materia “Etică şi cultură civică”, spune că “Înscrierea la orele de religie ar trebui să fie exclusiv iniţiativa celor care doresc participarea la aceste ore pentru copii lor, iar notificarile către şcoala ar trebui să privească un singur an şcolar. Orele de religie sunt pur facultative, conform Deciziei Curtii Constitutionale”, a declarat Cernea. “Faptul că decizia CCR spune exact ceea ce am propus şi eu în iniţiativa legislativă prin care am cerut ca aceia care doresc să urmeze astfel de ore să facă o notificare în acest sens către şcoală, arată că atunci când această temă este judecată în mod principial şi în acord cu valorile democratice şi cu tratatele privind drepturile omului, soluţia corectă este cea care trebuie acum implementată prin modificarea Legii Educaţiei”, a încheiat deputatul.
Şi profesorul Horia Pătraşcu spune că cea mai mare greşeală este că nu se cere transformarea orei de Religie în “Istoria Religiilor” sau “Filosofia Religiilor”, ceea ce ar pune capăt problemei.

Motivarea Curţii Constituţionale

Decizia Curţii Constituţionale dată pe 12 noiembrie anul trecut spune că elevii care doresc să participe la ora de Religie trebuie să facă o cerere în acest sens, la începutul anului şcolar. Mai exact, CCR a decis că este neconstituţional articolul din Legea Educaţiei care spune că “La solicitarea scrisă a elevului major, respectiv a părinţilor sau a tutorelui legal instituit pentru elevul minor, elevul poate să nu frecventeze orele de Religie”.
În motivarea publicată în Monitorul Oficial, judecătorii Curţii Constituţionale spun că modul în care legiuitorul a reglementat oferta educaţională referitoare la disciplina Religie este de natură să afecteze libertatea de conştiinţă. “Exprimarea unei opinii din perspectiva prevederilor constituţionale referitorare la libertatea conştiinţei şi a religiei aplicabile în domeniul învăţământului religios trebuie să aibă întotdeauna un sens pozitiv (persoana alege să studieze religia), iar nu un sens negativ (persoana alege să nu studieze religia), întrucât în cea de-a doua ipoteză, persoana este prezumată ca manifestând deja opţiunea de a studia, fiind nevoită să acţioneze ulterior pentru excluderea sa din grupul de studiu. Or, o atare reglementare nu reprezintă altceva decât o constrângere a persoanei în manifestarea unei opţiuni, cee ce de plano (automat), contravine libertăţii conştiinţei consacrată de Constituţie”, se arată în motivarea CCR.
Judecătorii au luat această decizie, în unanimitate, în urma unei sesizări depuse de un profesor din Buzău, Emil Moise, care nu a considerat că este normal ca fata lui să depună cerere de retragere de la ora de Religie. „Credeam că o să pierd procesul şi când am aflat că de fapt am câştigat a fost un şoc foarte puternic. Fata mea, care este studentă acum şi care m-a susţinut în toată lupta, m-a felicitat şi ei îi dedic această victorie, dar şi copiilor care au suferit de pe urma predării Religiei la şcoală“, a spus Moise.

Nota noastra:

Daca mai era nevoie de vreo dovada ca mass-media e infiltrata de acoperiti cu misiune anti-BOR, Adevarul ne-a furnizat-o. Aducand in atentie, in mod “exclusiv”, propunerile Patriarhiei de modificare a legislatiei conform deciziei CCR (in conditiile in care Patriarhia, dupa stiinta noastra, nu a facut publice aceste propuneri), Adevarul inveleste totul intr-o tendentiozitate de tip paranoic si stigmatizant. Astfel, desi Patriarhia are tot dreptul legal sa inainteze propriile sale propuneri, simplul fapt ca o face se numeste “tertip”. Din seria de “specialisti” apelati de Adevarul sa comenteze propunerile, toti unul si unul, militanti anti-BOR care nu se feresc sa foloseasca injurii adresate crestinilor in texte publice, reiese ca BOR ar vrea sa speculeze parintii “slabi de ingeri” ca sa revina la situatia ante-decizia BOR. Majoritatea afirmatiilor “specialistilor” sunt oricum false – de pilda, Cernea afirma ca CCR ar fi stabilit ca ora de religie e facultativa, ceea ce e complet neadevarat.
In fapt, daca decizia CCR se va traduce in lege ca o necesitate anuala de inscriere la ora de religie, avem, deja, de-a face cu o hartuire a parintilor care vor sa asigure copiiilor educatie religioasa. Sa intrebi pe cineva, in fiecare an, daca se simte la fel de ortodox/catolic/musulman ca anul trecut tine de POLITIE SCOLARA, nu de educatie. Propunerile Patriarhiei tin de un bun simt elementar, caci optiunea pentru educatie religioasa nu poate fi chestionata in fiecare an, asa cum optiunea pentru orice tip de scolarizare nu poate fi, intr-o societate normala, chestionata anual! 
De asemenea, trebuie aratat foarte clar ca CCR NU a fost de acord cu toate revendicarile lui Emil Moise, asa cum, manipulatoriu, sugereaza articolul de mai sus.
Începând cu această săptămână, accesul părinţilor în interiorul unităţilor de învăţământ este restricţionat, doar în anumite condiţii aceştia putând intra în curtea şcolii şi în şcoală. Potrivit noului regulament şcolar intrat în vigoare, părinţii au obligaţia să-şi trimită copiii la cursuri şi să le asigure cele necesare pentru frecventarea învăţământului obligatoriu.
Noul regulament şcolar aplicabil începând cu această săptămână aduce cu sine şi o serie de drepturi şi obligaţii ale părinţilor şi tutorilor legali. Potrivit uneia din prevederile regulamentului, părinţilor le este interzis atât accesul în şcoală, cât şi în curtea unităţilor de învăţământ. Dacă o parte a părinţilor consideră măsura ca fiind benefică, întrucât creşte nivelul de siguranţă al copiilor şi corpului profesoral, o altă parte reclamă faptul că nu au fost consultaţi la întocmirea documentului. Totuşi, regulamentul de organizare şi funcţionare a unităţilor din învăţământul preuniversitar arată că părintele poate intra în şcoală doar dacă a fost solicitat sau a fost programat pentru o discuţie cu un cadru didactic sau cu directorul unităţii de învăţământ, dacă desfăşoară activităţi în comun cu cadrele didactice, participă la întâlnirile programate cu învăţătorul/dirigintele copilului (şedinţe cu părinţii), respectiv dacă depune o cerere la secretariatul şcolii. „Pentru alte situaţii în afara celor specificate în regulament este stabilită o procedură de acces al părinţilor în şcoală de către consiliul de administraţie“, se arată în regulamentul emis de Ministerul Educaţiei şi Cercetării Ştiinţifice. Totuşi, acelaşi regulament şcolar prevede că părintele elevului din învăţământul primar are obligaţia să-l însoţească până la intrarea în unitatea de învăţământ, iar la terminarea orelor de curs să-l preia.
În privinţa părinţilor, ca beneficiari indirecţi ai educaţiei, aceştia au dreptul să decidă, în limita legii, cu privire la unitatea de învăţământ unde va studia copilul, având, totodată, dreptul să fie informat periodic referitor la situaţia şcolară şi comportamentul copilului. Regulamentul prevede că un părinte poate primi astfel de informaţii doar referitor la propriul copil. În cazul în care se ivesc situaţii tensionate, stări conflictuale în care este implicat propriul copil, acestea vor fi rezolvate prin discuţii amiabile cu profesorul implicat sau cu directorul şcolii. În cazul în care acest lucru nu este posibil, se va depune cerere scrisă către conducerea unităţii de învăţământ, urmând să se meargă, în cazul unei soluţii neechitabile, până la inspectoratul şcolar şi chiar la Ministerul Educaţiei. Un alt drept al părinţilor stipulat în document este acela de constituire în asociaţii cu personalitate juridică.
Potrivit prevederilor legale, citate de Mediafax, părintele, tutorele sau susţinătorul legal are obligaţia de a asigura frecvenţa şcolară a elevului în învăţământul obligatoriu şi de a lua măsuri pentru şcolarizarea elevului până la finalizarea studiilor. În caz contrar poate fi sancţionat cu amendă cuprinsă între 100 şi 1.000 de lei ori este obligat să presteze muncă în folosul comunităţii. Tot părintele răspunde material şi pentru distrugerile bunurilor din patrimoniul şcolii cauzate de elev. (Oana Nistor)

Categorii

1. Slider, Educatie, Opinii, analize, Patriarhul Daniel, Razboiul impotriva Bisericii/ crestinismului, Scoala romaneasca

Etichete (taguri)

, , , , ,

Articolul urmator/anterior

Related Posts

Comentarii

1 Commentariu la “Propunerile Patriarhiei pentru reglementarea OREI DE RELIGIE si reactiile militantilor anti-BOR/ Noi absurditati ale regulamentului scolar: RESTRICTIONAREA ACCESULUI PARINTILOR LA SCOALA!”

  1. Titus L
    12-02-2015 16:45
    Pozitia Patriarhiei este CORECTA! Procedura propusa este asemanatoare cu inscrierea la o limba straina. Poate sa-i spuna cineva lui Emil Moise asta ca si conştiinta lingvistica a copilului evoluează si ca este influenţată în mod particular chiar de procesul de invatamant. De ce sa ceri unui copil sa isi asume o optiune ligvistica pentru o perioada mai mare de timp? Poate ca brusc vor dori sa invete rusa, de exemplu…
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!
Publicat de la Niciun comentariu:
Abonați-vă la: Postări (Atom)