243.
Dar dacă harul ne e totdeauna de neapărată trebuinţă pentru mântuire şi dacă
mântuirea e un dar al lui Dumnezeu dat prin har, mai avem şi noi vreo parte la
lucrarea mântuirii noastre?
Da,
avem şi noi o parte. Deşi harul e de neapărată trebuinţă pentru mântuirea
noastră, totuşi
el nu ne poate mântui singur. Noi nu suntem nişte buşteni, sau nişte pietre cu
care face Dumnezeu ce voieşte. Dacă harul ar lucra singur, ar însemna că ne
duce fără voie la mântuire. În acest caz, dacă unii nu se mântuiesc, aceasta
n-ar fi din pricina lor, ci a harului care nu-i sileşte. Aceasta e însă o
învăţătură a calvinilor numită predestinaţie (mai înainte rânduire). După
această învăţătură, Dumnezeu a hotărât din veci să mântuiască pe unii oameni şi
să-i piardă pe alţii, după cum Îi place Lui, nu după cum vor lucra ei în chip
liber cu harul. Celor pe care a hotărât să-i mântuiască le dă harul, care-i
sileşte să lucreze după voia Lui, celorlalţi nu li-1 dă.
244.
Dar învăţătura Bisericii noastre care este?
Învăţătura
Bisericii noastre este că harul e dăruit tuturor, căci: „Dumnezeu voieşte ca toţi
oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Tim. 2, 4).
Dar harul nu sileşte pe nimeni.
Oamenii au libertatea
să-l primească şi
să conlucreze cu
el, sau să-l respingă. Cei dintâi se mântuiesc, cei
din urma nu. „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va
deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine”, citim în
Apocalipsa (3, 20). Astfel, deşi oamenii nu se pot mântui singuri, ci prin har,
totuşi atârnă şi de libertatea lor ca să lase să pătrundă harul în ei, sau nu,
şi să se mântuiască sau nu. De aceea „mulţi
sunt chemaţi, dar puţini aleşi” (Matei 20, 16). Deci Dumnezeu voieşte mântuirea
tuturor oamenilor. El lucrează însă după dreptate, nu după bunul plac. El îi
mântuieşte sau osândeşte pe oameni după faptele lor.
245.
Dar Dumnezeu nu ştie din veci pe cei ce se vor mântui şi pe cei ce se vor
pierde? Dacă-i aşa, cei pe care-i ştie că se vor pierde cum s-ar mai putea
mântui, şi cei pe care-i ştie că se vor mântui cum s-ar mai putea pierde?
Dumnezeu
îi ştie, desigur, din veci pe unii că se vor mântui şi pe alţii că se vor
pierde. Şi
fiindcă ştiinţa Lui e neînşelătoare, cei pe care-i ştie că se vor mântui, se
vor mântui negreşit; iar cei pe care-i ştie că se vor pierde, se vor pierde cu
siguranţă. De aceea, se poate spune ca unii au fost din veci rânduiţi de
Dumnezeu la mântuire, iar alţii la pierzare. Dar aceasta n-a făcut-o Dumnezeu
pentru că aşa I-a plăcut Lui, ci pentru că a văzut de mai înainte ca cei dintâi
vor primi harul şi vor conlucra cu El, iar cei din urmă nu. Deci de oameni
atârnă că Dumnezeu i-a rânduit pe unii din veci spre mântuire, iar pe alţii
spre pierzare, nu de bună placere a Lui. Vederea de mai înainte a lui Dumnezeu
nu înrâureşte libertatea oamenilor. Dumnezeu vede mai înainte cum vor lucra
oamenii, fără ca să-i silească să lucreze într-un fel sau altul, aşa cum un medic
vede mai înainte cum va merge o boală, fără ca să producă el boala aceea. Mai
înaintea-rânduire a lui Dumnezeu atârnă de mai înainte-ştiinţa Lui despre
hotărârea liberă a oamenilor: „Căci pe cei pe care i-a cunoscut mai înainte,
mai înainte i-a şi hotărât să fie asemenea chipului Fiului Său” (Rom. 8, 29).
246.
Dacă harul face începutul mântuirii, şi nu libertatea omului, şi dacă de-abia
după ce bate harul la uşa sufletului se poate hotărâ omul pentru har, nu cumva
harul înrâureşte libertatea să-l primească? Şi aceasta nu e un fel de silă din
partea harului asupra libertăţii?
Nu
e nici o silă. Căci dacă ar fi silă, orice om s-ar hotărâ pentru primirea
harului, pentru că
harul bate deopotrivă la uşa tuturor. E drept că numai harul dă putere
libertăţii să se hotărăscă pentru primirea lui. Harul dă o primă întărire
libertăţii, care era slăbită de păcat. Dar totuşi, această întărire nu înseamnă
o silire a libertăţii. Libertatea nu a fost pusă, prin această întărire, sub un
jug străin, ci ea a căpătat un prim ajutor de a deveni iarăşi adevărată
libertate, cum a fost înainte de păcat. Harul şi libertatea, după învăţătura
ortodoxă, nu sunt două lucruri aşa de contrarii, ca după învăţătura Bisericii
Romano-Catolice, care pretinde că libertatea nu trebuie să fie stingherită de
har; sau că după învăţătura protestantă, care subjugă pe om cu totul harului,
socotind că omul, prin căderea lui Adam, a devenit cu totul rob păcatului, a pierdut
cu totul libertatea şi nu şi-o mai poate câştiga nici prin har, devenind acum
un rob al harului. După învăţătura ortodoxă, între har şi libertate este o
înrudire, ca între medicament şi sănătate, sau ca între aer şi plămân. Aşa se
face că după ce a primit harul, pe măsură ce sporeşte în har, omul se întăreşte
în libertate şi deci harul lucrează tot mai mult în el, nu lucrează numai harul
singur, ci şi omul cu libertatea lui. Astfel, viaţa omului renăscut în Hristos
se datorează şi harului, dar şi libertăţii omului. De aceea, uneori, Sfânta Scriptură
vorbeşte ca şi cum harul ar face totul în om: „Căci Dumnezeu este Cel Care
lucrează în voi şi ca să voiţi, şi ca să săvârşiţi, după a Lui bunăvoinţă”
(Filip. 2, 13); alteori el dă îndemnuri omului ca şi cum totul ar atârna de el.
Chiar înainte de cuvintele de mai sus, Sf. Apostol Pavel zice: „Cu frică şi cu
cutremur lucraţi mântuirea voastră” (Filip. 2, 12). Harul este cel ce
întăreşte, dar noi trebuie să avem grijă de harul din noi: „Nu fi nepăsător
faţă de harul ce este întru tine”, spune Sf. Apostol Pavel lui Timotei (I Tim.
4, 14), sau: „Duhul să nu-L stingeţi” (I Tes. 5, 19). În
Epistola către Romani (12, 9-21), acelaşi Apostol le dă credincioşilor o seamă
de îndemnuri cum să se poarte. Dar cu puţin înainte (Rom. 12, 6) spune că toate
cele ce urmează sunt daruri ale Duhului. Iar când le spune galatenilor să umble
întru Duhul (Gal. 5, 25), sau efesenilor că sunt întru lumină (Efes. 5, 8-9),
se înţelege că e vorba şi de har şi de strădania lor liberă. Tot aşa trebuie să
se înţeleagă şi cuvintele acestea către Timotei: „Deci tu, fiul meu,
întăreşte-te în harul care e în Hristos Iisus” (II Tim. 2, 1). Din Părinţii şi
Scriitorii Bisericii, dăm următoarele cuvinte ale lui Teodoret, care arată că
fără voinţă nu ne putem mântui, dar şi că voinţa, fără har, nu poate face nici
un bine. Tâlcuind cuvintele de la Filipeni (1, 30), Teodoret zice: «A numit
credinţa şi lupta daruri ale lui Dumnezeu, arătând astfel că nu are în vedere
voinţa singură, care dezbrăcată de har nu poate înfăptui nici un bine. Căci
ambele trebuie: şi voinţa noastră, şi ajutorul dumnezeiesc; nici harul Duhului
nu ajunge celor ce n-au bunăvoinţă, nici voinţa, lipsită de această putere, nu
poate aduna bogăţia».
247.
Chiar şi atunci când omul a înaintat mult în viaţa în Hristos şi este pătruns
adânc de har, conlucrează el liber cu harul?
Da,
chiar şi atunci. Cât de mult ar fi întărită voinţa omului de har, ea este tot
liberă. Şi atunci
omul conlucrează tot liber cu harul, iar nu silit. De
aceea, chiar şi omul cel mai înaintat în viaţa cea nouă poate cădea. Calvinii
spun că omul în care s-a sălăşluit harul e sigur de mântuire, că harul lucrează
silnic asupra omului, încât acesta nu mai poate cădea. Aşa spun şi multe alte
secte. Biserica noastră învaţă însă că Dumnezeu nu mântuieşte pe nimeni cu
sila, ci că pentru mântuire trebuie să conlucreze şi omul, în chip liber, cu
harul. Iar dacă omul e liber în tot cursul vieţii celei noi, s-ar putea ca el
să nu mai conlucreze de la un moment dat cu harul şi deci să cadă. Drept aceea,
omul e dator să fie mereu cu grijă, să stea necontenit treaz, să nu adoarmă în
siguranţa că el nu mai poate cădea, că-1 mântuieşte Dumnezeu cu sila. „Cel
căruia i se pare că stă neclintit să ia seama să nu cadă” zice Sf. Apostol
Pavel (I Cor. 10, 12). Iar Sf. Apostol Ioan spunea: „Păziţi-vă pe voi
înşivă, ca să
nu pierdeţi cele ce aţi lucrat”
(II Ioan 1, 8). Mântuitorul ne îndeamnă la priveghere necontenită (Matei 24,
42; 25, 1-13). Şi iarăşi Sf. Apostol Pavel spune: „Să păzeşti porunca fără
pată, fără vină până la arătarea Domnului nostru Iisus Hristos” (I Tim. 6, 14),
sau: „păzeşte-te pe tine însuţi şi învăţătura şi stăruie în acestea” (I Tim. 4,
16). Tot el dă credincioşilor sfatul: „Că nimeni să nu se clatine în aceste
necazuri” (I Tes. 3, 3). Toate aceste îndemnuri n-ar avea nici un rost dacă
harul ar lucra singur mântuirea omului şi dacă omul ar fi sigur de ea.
248.
Dacă omul e dator să conlucreze în chip liber cu harul la mântuirea sa, ce
trebuie să facă omul ca să se mântuiască?
Dumnezeu
aşteaptă de la om credinţă şi fapte bune. Nu numai credinţă. Sf. Apostol Iacov
zice: „Vedeţi dar că din fapte este îndreptat omul, iar nu numai din credinţă”
(Iacov 2, 24),
sau: „Precum trupul fără de suflet este mort, astfel şi credinţa fără de fapte
moartă este” (Iacov
2, 26). S-a
spus însă mai înainte că ceea ce face omul pentru mântuirea sa, adică credinţa
şi faptele bune, nu face numai prin puterile sale, ci şi ale harului. Când Sf.
Apostol Pavel spune că omul nu se îndreptează din faptele legii, înţelege
faptele pe care le-ar fi făcut omul fără har, înainte de venirea lui Hristos,
vrând să împlinească numai prin puterile sale poruncile morale ale lui
Dumnezeu, date prin Legea lui Moise, sau prin legea scrisă în inimă. Aşa
socoteau evreii pe vremea aceea, că n-au trebuinţă de harul lui Hristos şi,
deci, nici de Crucea Lui, prin care ne-a câştigat acest har, că se pot mântui
prin ei înşişi, împlinind cu puterile lor Legea lui Moise. Şi amăgeau pe unii
creştini veniţi dintre păgâni, ca de pildă pe galateni, că trebuie să
împlinească în primul rând Legea lui Moise ca să se mântuiască. Acestora le
spune Sf. Apostol Pavel că noi ne mântuim prin harul lui Hristos şi prin
credinţa mântuitoare a Crucii Lui, nu prin faptele Legii făcute cu puterile
noastre. Căci unde e lăsat omul numai cu Legea, fără harul lui Hristos, se
înmulţeşte păcatul. „Socotim dar că prin credinţă se va îndrepta omul, fără
faptele legii” (Rom. 3, 28; Gal. 2, 16). Sau: „Pentru că din faptele legii nici
un om nu se va îndrepta înaintea Lui, căci prin Lege vine cunoştinţa
păcatului... pentru că toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava Lui Dumnezeu,
îndreptându-se în dar, cu harul Lui, prin răscumpărarea cea întru Hristos
Iisus” (Rom. 3, 20, 23, 24). Dar dacă Sf. Apostol Pavel respinge faptele legii,
adică cele făcute de om numai cu puterile lui, nu le respinge pe cele făcute
din credinţa în Hristos, adică pe cele săvârşite cu ajutorul harului. Dovada e
că tot el spune că credinţa n-ajunge pentru mântuire, că de ar avea cineva
credinţă cât să mute şi munţii, dacă dragoste nu are, nimic nu foloseşte (I
Cor. 13, 2), sau că ceea ce foloseşte în Hristos este „credinţa care lucrează
prin iubire” (Gal. 5, 6). Şi tot el spune: „... prin dragoste să slujiţi unul
altuia, căci toată legea într-un singur cuvânt se cuprinde, adică: Iubeşte pe
aproapele tău ca pe tine însuţi” (Gal. 5, 13-14).
249.
În ce scop cere Dumnezeu de la om fapte bune pentru mântuirea lui? Mai trebuie
oare să mai dea şi omul ceva lui Dumnezeu, în afară de jertfă pe care a dat-o
Hristos, ca să primească mântuirea?
Dumnezeu
nu cere de la om fapte bune pentru că n-ar ajunge jertfa lui Hristos, sau pentru
că omul ar mai trebui să dea şi el lui Dumnezeu ceva în schimb pentru mântuire.
Faptele nu sunt un preţ de schimb, pe care îl plăteste omul lui Dumnezeu pentru
mântuire, ca la un contract de vânzare-cumpărare, ci mijloace prin care se
desăvârşeşte omul, folosindu-se de ajutorul harului, mijloace prin care omul se
face tot mai mult asemenea lui Dumnezeu. Numai catolicii socotesc faptele ca un
fel de preţ pe care-l mai dă omul lui Dumnezeu, pe lângă jertfa lui Hristos. De
aceea au respins protestanţii trebuinţa faptelor bune, despărţindu- se de
catolici: ca să nu se micşoreze prin ele puterea jertfei lui Hristos.
250.
Dacă prin har, credinţa şi fapte bune (virtuţi) ne desăvârşim viaţa cea întru Hristos,
până unde poate ajunge această desăvârşire şi în ce constă ea? Putem
propăşi în viaţa în Hristos „până ce vom ajunge toţi... la starea bărbatului desăvârşit,
la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos, ca să nu mai fim copii duşi de
valuri...” (Efes.
4, 13-14). Ca
orice viaţă, aşa şi viaţa în Hristos şi după chipul lui Hristos are o naştere,
o pruncie, o creştere şi o stare a bărbăţiei, a desăvârşirii, sau a sfinţeniei.
Deoarece viaţa aceasta se naşte, creşte
şi se desăvârşeşte
prin harul Duhului
sau prin Duhul,
ea se numeşte
viaţă duhovnicească.
251.
Când are loc naşterea la viaţa cea întru Hristos şi în ce constă ea?
Naşterea
la viaţa cea întru Hristos, care se mai numeşte şi îndreptare, are loc la
Botez, când
primim harul mântuitor al Duhului Sfânt şi pe Hristos, în noi. Ea constă în
ştergerea reală a păcatului strămoşesc şi a vinei pentru el, precum şi a
eventualelor păcate personale, adică iertare, şi în sădirea de viaţă nouă, de
sfinţenie, adică sfinţire. Ea este înnoire, naştere la viaţă nouă şi viaţă cu
totul nouă; transformare lăuntrică reală a omului. Cu alte cuvinte ea constă în
omorârea omului vechi al păcatului şi în naşterea omului nou, în Hristos: „Au
nu ştiţi
că toţi câţi în Iisus Hristos ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am
botezat?...” „Aceasta ştiind, că, omul nostru cel vechi a fost răstignit
împreună cu El ca să se nimicească trupul păcatului, pentru a nu mai fi robi ai
păcatului...” „Aşa şi voi, socotiţi-vă că sunteţi morţi păcatului, dar vii
pentru Dumnezeu, în Hristos Iisus, Dumnezeul nostru” (Rom. 6, 3, 6, 11). Desfiinţarea
totală a păcatului în omul îndreptat nu este contrazisă de faptul rămânerii în
el a aplecării voinţei spre păcat, a concupiscenţei, urmare a slăbirii firii
noastre prin păcatul protopărinţilor, căci această aplecare sau pornire spre
păcat nu mai are în cel îndreptat caracter de păcat şi nu poate fi socotită ca
atare, decât dacă voinţa o aprobă şi consimte s-o urmeze. Prin îndreptare, se
desfiinţează real, în om, principiul păcatului, anume pervertirea voinţei.
Această din urmă, voinţă, fiind reînnoită prin har, tinde spre Dumnezeu, iar
impulsul spre păcat serveşte mai degrabă, în cel îndreptat, ca mijloc de
exercitare a forţelor morale şi prilej de sfinţire, înaintare şi întărire în
bine.
252.
În ce constă pruncia duhovnicească?
E starea
ce urmează îndată
după naşterea omului
cel nou. Pe
acest om nu-l
mai stăpâneşte
în chip silnic păcatul. El poate face acum binele, căci voinţa lui a fost
dezlegată de legăturile păcatului. Dar e încă plăpând în cele bune, ca un om
scăpat de boală, în cele ale sănătăţii. Deocamdată, el are mai mult credinţă în
Hristos, dar nu şi deprinderile în cele bune, adică virtuţile. Credinţa îl va
ajuta însă ca să câştige şi aceste deprinderi.
253.
În ce constă creşterea duhovnicească?
În
străduinţa de a săvârşi în chip tot mai regulat faptele bune cerute de credinţă
şi ajutate de
har. Dacă nu le săvârşeşte, omul cade iarăşi uşor în robia păcatului. Dacă
săvârşeşte fapte bune tot mai neîntrerupt omul cel nou se întăreşte în aşa fel,
încât nu mai este asaltat sau amăgit uşor de ispite, nici măcar cu gândul. Şi,
pe măsură ce creşte duhovniceşte, prin fapte, omul îşi dă seama de harul care
este în el de la Botez. «Prin Botez ne-a scos cu putere din robie, desfiinţând
păcatul prin Cruce şi
ne-a dat poruncile
libertăţii, dar a
urma sau nu poruncile, a lăsat la voia noastră
liberă». Deci, «Chiar de la Botez, după darul lui Iisus Hristos, ni s-a
dăruit harul desăvârşit al lui Dumnezeu, spre împlinirea tuturor poruncilor;
dar pe urmă, tot
cel ce l-a
primit în chip
tainic, dar nu
împlineşte poruncile, pe
măsura neîmplinirii e luat în stăpânire de păcat, care nu e al lui Adam,
ci al celui care a nesocotit poruncile, întrucât, luând puterea lucrării, nu
săvârşeşte lucrul». «Drept aceea, o, omule, care ai fost botezat în Hristos,
dă numai lucrarea pentru care ai luat puterea şi te pregăteşte ca să primeşti
arătarea Celui ce locuieşte întru tine, de la Botez». Putinţa
creşterii duhovniceşti, dar şi a căderii în păcat după Botez, o explică Sf.
Diadoh al Foticeii astfel: «Când cineva stă în vreme de iarnă într-un loc
oarecare, sub cerul liber, privind la începutul zilei cu faţa spre Răsărit,
partea de dinaintea sa se încălzeşte de soare, iar cea din spate rămâne
nepărtaşă la căldură, deoarece soarele nu se află deasupra creştetului său. Tot
aşa şi cei ce sunt la începutul lucrării duhovniceşti, îşi încălzesc în parte
inima, prin harul sfânt, din care pricină şi inima începe să rodească cugetări
duhovniceşti; dar părţile de dinafară ale ei rămân de cugetă după trup,
deoarece încă nu sunt luminate de Sfânta Lumină, printr-o simţire adâncă, toate
mădularele inimii».
254.
Care este rezultatul acestei creşteri?
Am
spus că rezultatul acestei creşteri este bărbăţia duhovnicească. Ea se mai
numeşte şi stare
de sfinţenie, deşi lucrarea de sfinţire a omului e una cu creşterea
duhovnicească şi începe de la Botez, de când s-a sălăşluit în el harul şi s-a
şters păcatul strămoşesc, din care pricină Sf. Apostol Pavel îi numeşte pe toţi
creştinii „sfinţi” (I Cor. 1, 2). Dar sfinţenia deplină se câştigă prin
împlinirea statornică a poruncilor, ceea ce face ca faptele bune ale omului să
devină deprinderi regulate sau virtuţi.
255.
În ce constă sfinţenia?
Ea constă
într-o astfel de
întărire a omului
în bine, prin
virtuţi, încât să
nu mai săvârşească
nici o faptă rea şi nici măcar în gând să nu mai fie tulburat, cu uşurinţă, de
ispita de a face vreun rău. Atunci omul ajunge să fie liber de orice patimă,
ajunge la virtutea nepătimirii. În acelaşi timp el se ridică la o dragoste
necontenită faţă de Dumnezeu şi de oameni. Nepătimirea şi dragostea fierbinte,
neîntreruptă, acestea sunt semnele stării de sfinţenie. Când a ajuns aici, omul
s-a ridicat de la chipul dumnezeiesc, restabilit în el la Botez, la asemanarea
cu Dumnezeu. În
starea de sfinţenie, harul a străbătut cu totul din adâncul inimii omului, în
toată fiinţa lui, luminându-l duhovniceşte. Şi, deoarece unde e harul, acolo e
şi Duhul Sfânt şi acolo e şi Hristos, în omul sfânt cei din jur întrezăresc pe
Hristos, după cum el însuşi simte atunci, în sine, prezenţa lui Hristos. Dar
sfinţenia nu este o stare încheiată, ci se desăvârşeşte în vecii vecilor. Iată
cum descrie Sf. Diadoh al Foticeii semnele acestei stări: «Când vom începe,
însă, să împlinim cu râvnă fierbinte poruncile lui Dumnezeu, harul, luminând
toate simţurile noastre printr-o adâncă simţire, va arde pe de o parte
amintirile noastre, iar pe de alta, îndulcind inima noastră cu pacea unei
iubiri statornice, ne va face să izvorâm gânduri duhovniceşti, nu după trup». «Două
bunuri ne aduce nouă harul cel sfânt prin Botezul renaşterii, dintre care unul
covârşeşte nemărginit pe celălalt. Cel dintâi ni se dăruieşte îndată, căci ne înnoieşte
în apa însăşi şi luminează toate trăsăturile sufletului, adică „chipul” nostru,
spălând orice pată a păcatului
nostru. Iar celălalt
aşteaptă să înfăptuiască
împreună cu noi
ceea ce este „asemănarea”. Deci,
când începe mintea
să guste întru
multă simţire din
dulceaţa Prea Sfântului Duh,
suntem datori să ştim că începe harul să zugrăvească, peste chip, asemănarea...
înflorind o virtute prin alta şi înălțând chipul sufletului din strălucire în
strălucire... căci toate virtuţile le primeşte mintea prin simţire, înaintând
după o măsură şi o rânduială negrăită. Dar dragostea duhovnicească nu o poate
câştiga cineva până ce nu va fi luminat de Duhul Sfânt. Şi până a primi mintea
lui în chip desăvârşit asemănarea prin lumina dumnezeiască, el poate avea
aproape toate celelalte virtuţi, dar este încă lipsit de dragostea
desăvârşită... Nici nepătimirea nu o poate dărui sufletului altă virtute, decât
numai dragostea».