Domnul Dumitru Mihalache, profesor de matematică la Colegiul Naţional
„Gheorghe Roşca Codreanu” din Bârlad este unul dintre oamenii care spun
deschis ce se întâmplă în sistemul de învățământ din România.
Coordonator al Centrului educaţional creştin-ortodox „Cetatea Sfântului
Voievod Ştefan cel Mare” şi membru în Grupul de Iniţiativă al Societăţii
Civile bârlădene, dumnealui ne-a vorbit în acest interviu despre şcoala
de tip penitenciar din România, despre chemarea profesorului de a lupta
cu minciuna din sistemul de învăţământ, despre motivele reale ale
slăbirii autorităţii dascălului și despre nevoia de a curăţa şcolile de
politicianism. Pentru acest profesor, religia este cea mai importantă
disciplină de studiu, fiind „singura care ne învață cum să trăim frumos
şi cum să ne mișcăm spre veșnicie”.
„Vom răspunde în fața lui Dumnezeu și pentru ce copii creștem la școală”
Domnule profesor, care este responsabilitatea unui dascăl în fața lui Dumnezeu?
Responsabilitatea dascălului e mare. Noi, la școală, de fapt, suplinim
părinții. Și această mare responsabilitate a părinților față de copii ni
se transferă și nouă atât timp cât copiii sunt la școală. Noi completăm
educația de acasă cu educația copiilor în școală, astfel încât copilul,
la sfârșitul cursurilor, la sfârșitul perioadei de învățare, să aibă o
educație completă. Cel mai important lucru este ca la sfârșitul acestei
perioade să își păstreză harul Duhului Sfânt de la Botez. Dacă l-a
pierdut, înseamnă că este ratată acțiunea noastră ca educatori creştini,
și a noastră ca profesori, și a părinților. Vom răspunde în fața lui
Dumnezeu și pentru ce fel de copii creștem noi acasă, dar și pentru ce
copii creștem la școală. Dacă îi formăm ca buni creștini, înseamnă că
educația noastră și-a atins scopul. Dacă nu îi formăm astfel, înseamnă
că am dat un rebut.
Cineva spunea că profesorul trebuie să se comporte cu elevii la fel
cum se comportă preotul cu Sfintele Daruri. Cum înțelege acest lucru un
profesor de matematică?
Trebuie să vedem chipul lui Dumnezeu în fiecare om în parte și implicit
în fiecare copil, despre care Domnul nostru ne-a spus foarte hotărât:
„Lăsați copiii să vină la Mine!”. Deci comportamentul nostru trebuie să
fie blând, pe cât posibil, pentru că aici depinde și de copil. Dacă
copilul este recalcitrant, dacă are carențe mari de educație, noi
trebuie să luăm măsuri mai dure pentru îndreptarea lui, tot la fel cum
preotul ne dă un canon mai greu dacă avem păcate mai mari, căci așa se
cuvine, ca să ne îndreptăm. Bine ar fi ca noi să ne putem comporta ca
preoții în Sfântul Altar, acolo unde se produce întâlnirea preotului cu
Dumnezeu, cu harul Duhului Sfânt, dar nu cred că reușim noi profesorii,
întotdeauna, să facem acest lucru.
„Trebuie să ai o grijă permanentă față de ceea ce îi spui elevului”
A fi un dascăl bun este echivalent cu a fi mereu în stare de trezvie?
Nu știu dacă pot să răspund la această întrebare, care este foarte profundă. Trebuie să ai o atenție și o concentrare permanent
ăasupra
lucrurilor pe care le spui copilului, asupra lucrurilor pe care le faci
împreună cu elevul, o grijă permanentă față de ceea ce spui, față de
ceea ce faci, să nu-l strâmbi, să nu-l duci pe calea greșită, ci să-l
îndrumi pe calea cea bună. Nu cred că este echivalent. Poate că sunt
profesori care să aibă o astfel de trăire creștină, încât să spună că au
reușit să aibă această stare de trezvie, dar în cazul profesorului
creștin obișnuit, nu în cazul profesorului înduhovnicit, în sensul
profund al cuvântului. Este dificil să ai starea de trezvie la
rugăciune, dar ce să mai vorbim de stare de trezvie permanentă… Aceasta o
realizează foarte puțini, cred eu, dar țin să subliniez că aceasta este
doar părere personal
ă, asta cred eu din ceea ce am
citit, din ceea ce am încercat. Din cât pot eu să mă rog, îmi dau seama
că e destul de greu să ajungi la această stare chiar și în timpul
rugăciunii. Dar să păstrezi aceeași stare în timpul unei ore - mi se
poare foarte greu, dacă nu aproape imposibil. Dar totuși, pentru oamenii
puternic înduhovniciți, cred că este posibil acest lucru. Eu unul, nu
reușesc să mă rog cum trebuie, nu sunt mulțumit de cum mă rog, dar
încerc să fiu foarte concentrat, încerc să-i învăț pe elevi lucrurile
corect și bine, să nu-i stâlcesc.
„Religia ne învață cum să trăim frumos și cum să ne mișcăm spre veșnicie”
Dacă am primit un copil bun pe mână, să nu-l stric, să rămână măcar la
fel de bun cum este, dacă nu reușesc să-l îmbunătățesc măcar un pic. Dar
scopul nostru este să-l îmbunătățim. Este o idee frumoasă ca noi să
predăm disciplina noastră de studiu într-o stare de pasiune, dar nu o
pasiune atât de mare încât copilul să simtă că această disciplină este
cea mai importantă, pentru că nu disciplina științifică în sine este
importantă. Cel mai important obiect de studiu este tot religia, pentru
că religia este singura care ne învață cum să trăim frumos. Celelalte
obiecte ne învață parțial anumite lucruri, cum să ne mișcăm în lumea
aceasta, dar religia ne învață și cum să ne mișcăm în lumea asta, dar,
mai ales, cum să ne mișcăm spre veșnicie. Religia ne învață cum să trăim
frumos, complet și integral ca ființă umană, ca fii ai lui Dumnezeu.
Cum poate un profesor să le transmită elevilor virtuți precum
smerenia, având în vedere faptul că societatea pune pe primul loc
concurența, faptul de a fi mai bun decât celălalt?
La ora actuală, profesorul are de luptat cu multe minciuni, minciuni
care se instituie ca adevăruri prin legi, legi laice primite fie pe
linie europeană, fie date chiar de către statul nostru. Profesorul
trebuie să lupte, în primul rând, ca să arate că ceea ce se cere la ora
actuală în învățământ se îndepărtează de idealul creștin, ideal pentru
care este menit învățământul într-o ţară creştină.
„Miezul sistemului de învățământ trebuie să fie Domnul nostru Iisus Hristos”
Noi spunem acum că trebuie să punem în centrul sistemului de învățământ
copilul. Comuniștii spuneau că trebuie să punem în centrul sistemului
de învățământ educatorul sau profesorul. Dar noi știm foarte clar că
miezul sistemului nostru de învățământ trebuie să fie Domnul nostru
Iisus Hristos. Deci e deplasat de la bun început scopul nostru în
învățământ, scopul pentru care noi educăm copilul. E greu să-i convingem
pe părinți că de fapt ceea ce ni se cere este greșit și că nu așa
trebuie crescut copilul, cum se cere în lumea aceasta. Nu-i putem învăța
deocamdată smerenia fără să ne luptăm pentru scopul pentru care ar
trebui să educăm noi copiii. Asta-i prima problemă pentru care trebuie
să ne luptăm, ca să putem vorbi apoi de smerenie.
Prin comportamentul nostru creștinesc nu putem să fim decât smeriți în
fața copiilor, dar în același timp trebuie să luptăm și pentru dreptate.
Iar dreptatea este că în centrul sistemului nostru de învățământ
trebuie pus Domnul nostru Iisus Hristos. Cum putem lupta? Arătând de
fiecare dată ceea ce este greșit în problemele care se pun în legătură
cu sistemul nostru de învățământ. Ni se cere să facem proiecte pe
anumite direcții, iar asta vine chiar de la nivel de minister.
„Un rezultat adevărat și bun nu se poate obține cu minciuna”
De exemplu, să facem un proiect pentru învățământul de la țară. Foarte
bine, chiar trebuie făcut un proiect pentru acest lucru. Dar cu ce scop
se face proiectul? Scopul de la bun început este bun, să îmbunătățim
calitatea învățământului de la țară. Eu am mers undeva la țară și am
văzut că s-a făcut un anumit proiect finanțat de Ministerul
Învățământului și de Uniunea Europeană și observ pe un perete niște
planșe cu formule de matematică greșite. Scopul inițial a fost bun, dar
la ce s-a ajuns în final? În final s-a ajuns la „hai să cheltuim banii
de la Uniunea Europeană sau de la Ministerul Învățământului, așa, nu
contează cum și ce rezultat avem.” Adică se deturnează în mod voit de la
bine spre rău ceea ce trebuie făcut. Se pleacă cu un scop bun, dar în
final tot banul contează, și atunci întrebarea este: cine a făcut un
asemenea proiect? Profesorii, ca mine, ca altul. Ce-au făcut? Au trădat,
au trecut de partea cealaltă, de partea banului. Asta e problema cu
care ne luptăm noi la ora actuală, cu minciuna care începe să capete
caracter de lege în sistemul de învățământ. În momentul în care îi spui
copilului, sau mai bine zis ești învățat să îi spui copilului ce bun
este el, ce bine a făcut el lucrurile, ce frumos este, îl lauzi în
fiecare moment, folosești minciuna cum se poate mai bine doar ca să
obții rezultate. Or, un rezultat adevărat și bun nu se poate obține cu
minciuna.
„Noi predăm și caracterul nostru elevilor, nu doar disciplina de studiu”
În acest context, care este chemarea profesorului în România anului 2013?
Chemarea principală a profesorului este să lupte împotriva minciunii
din sistemul de învățământ, să spună ce trebuie făcut acum cu sistemul
de învățământ. Când își dă seama că un anumit lucru este o minciună,
când o anumită problemă care se ridică de la Ministerul Învățământului
este o minciună trebuie să se dezică de ea imediat și, împreună cu
colegii, să lupte împotriva acelei minciuni. Noi avem acum de luptat cu
tatăl minciunii, avem de luptat cu concepția venită și pe linie
americană, și pe linie europeană și pe linia comunismului din România,
potrivit căreia este foarte comod să trăiești dacă spui minciuni. E
incomod, e mult mai incomod dacă vrei să lupți și să fii de partea
adevărului. S-a ajuns să nu te poți mișca în societatea românească din
cauză că e corect politic să spui un anumit lucru sau să faci un anumit
lucru, deși e lucru mincinos.
Unii, într-o parte, vor mai mulți bani, alții, în altă parte, ei vor
mai mulți bani, și așa se produce dezbinarea, adică lucrarea celui rău
în societate, în lumea aceasta. Noi predăm și caracterul nostru
elevilor, nu doar disciplina de studiu. Astfel îl învățăm pe elev că e
bine să spună minciuni, că e bine să se descurce, că e bine să dea din
coate, că e bine să facă orice rău numai să iasă în evidență. Să iasă în
evidență prin orice mijloc, fie că face rele, fie că face bune. Dacă la
noi nu erau cazuri în care apăreau indivizi care trăgeau cu pușca prin
școli, acum a început să apară pericolul acesta și în România. De ce?
Pentru că am ridicat la rang de idol libertatea.
„Părinții educă adesea copilul în sensul fricii de oameni, și nu al fricii Lui Dumnezeu”
L-am înlocuit pe Domnul nostru Iisus Hristos cu idolul libertății
importat din altă parte, unde rezultatele deja s-au văzut și oamenii
știu că nu e bine ceea ce se întâmplă. Acum și la noi copiii încep să
devină violenți de la o vârstă foarte fragedă, pentru că părinții, de
frică, dar nu de frica lui Dumnezeu, ci de frica oamenilor, îi înarmează
pe copii cât mai bine pentru luptă, nu pentru comuniune. Te trezești că
elevii sunt bătăuși. De exemplu, eu sunt diriginte acum la o clasă a
cincea cu 25 de fete și 6 băieți…dacă ați ști cât de bătăușe sunt
fetele! Se bat fetele între ele și mai bat și băieții! E firesc așa
ceva? Nu-i firesc, dar eu sunt convins că părinții au educat copilul în
sensul acesta al fricii de oameni, și nu al fricii lui Dumnezeu. Că dacă
elevul are frica lui Dumnezeu, vede chipul lui Dumnezeu din colegul său
și nu-l lovește, căci are conștiința că dacă îl lovește, Îl lovește pe
Dumnezeu.
Altfel, dacă am frică de om, îi dau eu mai întâi ca să nu-mi dea el
mie. Așa că lupta noastră în sistemul de învățământ începe să fie o
luptă împotriva minciunii, împotriva violenței. Eu sunt total de acord
cu smerenia și că în fiecare moment trebuie să fim smeriți. Smerenia se
și învață, o învățăm de la profesori, de la oameni care chiar sunt
smeriți. Dacă nu luptăm cu minciuna și cu dezbinarea, nu o să avem cum
să fim smeriți, nu o să avem cum să fim creștini, căci dacă nu ești
smerit, nu ești creștin.
„ Este foarte important ca politicul să nu se mai implice în școli”
De asta cred că responsabilitatea școlii este atât de mare, de asta
cred că este foarte important ce fel de directori avem în școli, este
foarte important ca politicul să nu se mai implice în școli, pentru că
impun minciunile în școli, nu adevărurile, adică minciuni legate de
interesele lor materiale pe plan local, național sau chiar european. De
asta cel mai bine a dus-o învățământul românesc imediat după Revoluție,
când nu se amestecau politicienii în școli. Și chiar la liceul nostru,
rezultatele cele mai bune s-au obținut în perioada 1990-2003, când nu
aveau acces la manevrarea școlilor. Acum pun ei directori, schimbă ce
vor, cum vor, și atunci cei tineri vor zice că așa trebuie să se
întâmple. Dar nu așa trebuie să se întâmple! Pentru că se poate trăi
altfel, și mult mai frumos, și mult mai bine, și mult mai corect.
Scoaterea politicului sau mai bine zis pentru scoaterea
politicianismului din școala românească este un lucru pentru care
trebuie să luptăm noi, profesorii creștini. Acesta a devenit deosebit de
agresiv în ultima perioadă, nu mai ține cont de nimic, acționează pe
faţă, fără frică de justiție, fără morală. Sunt legături de tip mafiot
realizate în sistemul de învățământ între unii profesori şi anumiți
politicieni. Deci iată că avem de luptat și de făcut multe lucruri ca
profesori creștini.
„Fără educație n-o să reușim să progresăm nici din punct de vedere duhovnicesc”
Poate fi socotită educația la fel de importantă ca sănătatea?
Educația este la fel de importantă ca sănătatea. Dacă ne gândim la
fiecare om în parte, la fiecare familie în parte, fără educație n-o să
reușim să progresăm nici din punct de vedere duhovnicesc, nici din punct
de vedere material. Școala românească este dirijată spre secularizare,
spre ateism. Așa cum au dirijat-o cei din regimul comunist, așa o
dirijează și cei din sistemul actual. Ei nu-i mai spun comunist, dar
este același lucru cu regimul comunist din foarte multe puncte de
vedere. Ceea ce trăiam înainte de 1989 cu secretarii de partid care
umblau cu propaganda și căutau să ne impună regulile partidului comunist
în școli, retrăiesc acum cu senatori și deputați care vor să ne impună
regulile și dorințele lor în școala românească.
Este un lucru deosebit de grav și deosebit de asemănător, dacă nu chiar
identic cu ce se întâmpla înainte de 1989, situație despre care eu cred
că nu mai poate continua mult timp. Ei au crezut că generațiile actuale
nu știu ce s-a întâmplat înainte de 1989. Din fericire, sunt foarte
mulți profesori care știu ce s-a întâmplat atunci în școlile românești
și îi informează pe ceilalți cum și ce se făcea și cum se face acum. Le
spunem: comparați și vedeți că e la fel, și nu e bine să fie așa, noi nu
suntem de acord, nici atunci n-am fost de acord și nici acum nu suntem
de acord să se întâmple lucrurile așa.
„ Setea de putere îi determină să stăpânească și acest domeniu”
Asta este problema de bază la ora actuală, să curățim școlile de
politică. O să spuneți că nu se poate, în societatea modernă nu se poate
fără politic în școli. Bine, să spunem că nu se poate fără politică în
școli, dar să avem în școală cât mai puțin politică, asta se poate. Nu
cât mai multă, cum este la ora actuală. Pentru că nu se poate controla
în totalitate câtă este, dar se simte dacă este foarte multă și se simte
tot la fel de bine dacă e în regulă, după cum merg treburile. Dacă
treburile merg bine, în mod sigur politicul nu este implicat foarte tare
în școala respectivă, dacă treburile merg prost, în mod sigur e
implicat mult.
Poate apărea și întrebarea: cum poate influența, ce scop au
politicienii de se implică în treburile școlii și ce interes au? Setea
de putere îi determină să stăpânească și acest domeniu. Faptul că e o
persoană foarte importană și poate da un telefon să pună o pilă este
unul din motivele de bază pentru care politicienii caută să pună mâna pe
școli. Ca să poată dirija ceea ce se întâmplă în școala respectivă, așa
cum gândesc ei, nu cum trebuie. Se bazează pe un alt păcat foarte mare,
slava deșartă, pentru că el vrea să fie cel mai mare și în școală dacă e
deputat, dacă e senator, vrea să fie cel mai mare și în spital, vrea să
fie recunoscut ca cel mai mare, să fie salutat de toată lumea, să fie
în capul mesei peste tot. Asta este din cauza setei de putere, slava cea
deșartă. Că altfel, ce interes ar putea avea, decât acesta, să iasă în
evidență, să fie lăudat?
„Nu poți să predai o disciplină cum este matematica dacă nu ai autoritatea necesară predării”
Sunteți de acord cu afirmația: cum e profesorul, așa e și școala,
cum e școala așa e și omenirea? Au profesorii această conștiință? Ce
responsabilități decurg de aici?
Da, în bună măsură sunt de acord cu afirmația, dar ce facem cu
întrebarea: de ce a scăzut autoritatea profesorului în școală? Eu, în
domeniul științific, știu următorul lucru: nu poți să predai o
disciplină cum este matematica sau fizica sau chimia dacă nu ai
autoritatea necesară predării, care vine din seriozitate, din știință și
din credința elevului că profesorul poate să-l învețe lucrurile
respective și din respectul elevului că profesorul poate să-l învețe
acele lucruri. Dacă statul scade autoritatea profesorului, dacă părinții
denigrează autoritatea acestuia vorbindu-l de rău în fața copiilor, ce
se întâmplă de fapt? Și care este rezultatul lipsei de autoritate a
profesorului în fața copiilor? Nu se mai poate preda nimic serios. Putem
face jocuri, putem să învățăm câteva lucruri elementare, dar știință în
profunzime nu se mai poate face, dat fiind faptul că nu mai am oameni
cu autoritate care să predea disciplina respectivă. Ce se va întâmpla?
Dacă am scăzut, dacă am negat autoritatea profesorului, să vedem
rezultatul. Ce pot eu să pun în loc? Ca un copil să învețe, trebuie să
pună în loc o altă autoritate. Ei, acum nu mai pun nimic în locul
autorității profesorului, nu mai este niciun fel de autoritate.
Și dacă nu am pus nimic în locul profesorului ca autoritate, de
învățat, voi învăța tot nimic. Adică va fi o sumă de cunoștințe
elementare de un nivel foarte scăzut care se vor putea preda și învăța.
„Dacă nu am pus nimic în locul profesorului ca autoritate, de învățat, voi învăța tot nimic”
Asta are și un scop politic, să scadă autoritatea profesorului, pentru
că acesta, în România, tot timpul a avut un cuvânt de spus în alegeri,
au dirijat opinia publică spre direcția bună, stricând planul pe care
și-l făcuseră politicienii. Uneori au reușit, alteori nu, dar au fost
simțiți ca prezenți, așa că din punct de vedere politic s-a dorit ca lor
să le scadă autoritatea. Cum s-a acționat? Salarii mici, ca să nu aibă
putere economică și să fie disprețuiți de majoritatea populației. Acum
nici nu mai îndrăznesc absolvenții să se mai facă profesori. De ce să mă
fac profesor? N-am cu ce trăi, n-am cu ce să-mi încep viața. Însă acest
lucru va duce la o lipsă de profesori, care până la urmă îi va
determina să mărească salariile pentru că nu o să aibă altă soluție.
Lipsa de profesori îi va determina să plătească ca să vină tinerii și să
se facă profesori.
Dar acum, asta se dorește, este exact politica pe care o ducea Stalin
și partidul comunist bolșevic ca să țină poporul în subordine: să nu
cumva să le dăm salarii mari profesorilor și medicilor, pentru că va
creşte puterea lor economică şi implicit puterea lor de influenţă.
Politica asta este dusă la ora actuală și de partidele politice, partide
care provin din fostul partid comunist, din fosta securitate, așa că să
nu ne mire foarte tare ce se întâmplă în țările din răsăritul Europei,
pentru că greu se putea altfel, ar fi trebuit să avem claritate și
viziune politică în 1989, măcar la câțiva oameni politici, și n-am avut,
și se vede ce s-a întâmplat și unde am ajuns.
„Profesorul nu va mai ști să răspundă la toate întrebările elevului”
Dacă profesorul nu are autoritate şi devine un nimic, şi școala devine
nimic, iar societatea va fi ceea ce începe să se vadă - nimic din
punctul de vedere al formării omului, al realizării fiinţei umane. Când
tu urmărești o ștachetă foarte jos coborâtă, ceea ce se va realiza va fi
cam la nivelul școlii profesionale. Cam acesta e nivelul la care se va
ajunge și la care s-a și ajuns de fapt în școlile publice din Occident.
Acolo şcoală serioasă se face în școlile private, unde se păstrează
disciplina, unde este păstrată autoritatea profesorului. O să spuneți că
profesorul nu trebuie să umble după bani, că e o meserie vocațională,
dar nici nu umblă după bani, el e mulțumit să aibă un salariu decent cu
care să poată trăi. Dar nu se dă nici măcar minimul pentru a putea trăi
și atunci calitatea profesorului în învățământ începe să scadă
vertiginos. Slăbirea autorității profesorului va fi un factor realizat
prin neștiință, pentru că profesorul nu va mai ști să răspundă la toate
întrebările elevului.
Mulţi politicienii vorbesc despre reforma din sistemul de învățământ.
Nu s-a făcut nicio reformă în sistemul de învățământ și nici nu se va
face atât timp cât nu se vor cheltui bani. Cât timp clasele rămân
formate din 30 de elevi și în același timp i se cere profesorului să
lucreze diferențiat, vă dați seama că totul este o minciună. Cum poți să
lucrezi diferențiat într-o clasă cu 30 de elevi? De câte ori pot eu
să-l ascult pe un elev într-o lună de zile? Trebuie să se facă clase cu
15-20 de elevi, dar asta înseamnă să faci mai multe școli, să ai mai
mulți profesori, să cheltui mai mulți bani, și atunci poți să-i ceri
profesorului de matematică să treacă pe la fiecare elev o dată la două
ore, dacă nu chiar în fiecare oră.
„Să nu mai alegem oameni mincinoși”
Cât timp spun că investesc într-o direcție, de exemplu cumpără tablete
și așa mai departe, astea sunt doar vorbe politice ca să adoarmă
conștiința oamenilor, dar nu văd în asta a fi o soluție de durată. Ce e
mai grav e însă faptul că se spune că nu avem bani, ceea ce iarăși este o
minciună. Avem bani, dar banii sunt ascunși în economia subterană. Când
guvernul rămâne fără bani, nu caută să recupereze bani din economia
subterană, ci mărește impozitele, scade salariile profesorilor, ale
medicilor, pensiile. De fapt, ce s-a întâmplat? Banii sunt, s-ar putea
plăti sistemul de învățământ dacă s-ar culege banii din economia
subterană, dacă s-ar culege impozite de la cei care trebuie să plătească
impozite și nu plătesc decât așa, secvențial. Dar pentru asta trebuie
voință politică, și în ultimii douăzeci de ani n-am văzut voință
politică. În învățământ nu se cheltuiesc foarte mulți bani ca să spunem
că n-ar fi cu ce să se facă. S-ar putea face, dar e mai greu de strâns
bani de la cei care sunt obișnuiți să nu mai dea bani.
Părerea mea este că nu vom vedea o îmbunătățire a situației societății
până nu se îmbunătățesc clar lucrurile și în învățământ și în sănătate,
și în primul rând în politică. Să nu mai alegem oameni mincinoși. Doar
îi vedem că spun minciuni, cine ne obligă să îi alegem? Să nu-i mai
alegem. O să întrebați, dar pe cine alegem? Dacă e rău, îl aleg pe
altul, măcar să văd ce face celălalt. Iar dacă și acela e rău, îl
schimb, nu îl mai aleg nici pe acela. Că dacă vede că îl schimbi, va
face măcar ceva pentru oameni, ca data viitoare să nu îl mai schimbe.
Altfel nu avem cum să acționăm, decât făcând greve sau acțiuni de
protest, ca şi în cazul gazelor de șist. Problema aceasta este o
problemă foarte importantă.
„Ce face, își ia cimitirul, strămoșii, biserica, și-i duce cu el?”
Unii au zis: pentru 200 de oameni să sufere țara întreagă? Dar ce, omul
acela nu are același drept ca toată țara, ca toți oamenii din țară? Eu
însă l-aș duce pe cel care a declarat asta să stea un an în acel sat și
să trăiască ca un țăran despre care spune el că se împiedică, și să vadă
dacă poate trăi fără apă, așa cum se preconizează că se va întâmpla în
respectivul sat dacă se vor exploata gazele de șist. Și dacă nu se va
putea trăi, unde să mă duci? În altă parte? Și unde în altă parte? Ce
face, își ia cimitirul, strămoșii, biserica și-i duce cu el? Nu cred
că-i convine cuiva, deși un politician spunea că există varianta
relocării. Relocatul e ușor când e vorba de altul, dar când e vorba de
tine, nu-i așa ușor. Și, în general, comunitatea sătească e diferită de
comunitatea orășenească, acolo sunt mai mulți creștini proporțional cu
populația, iar oamenii trăiesc în comuniune. Din acest motiv poporul
român s-a simțit mult mai bine la sat, pentru că aici trăiau în
comuniune, cu reguli precise, se ajutau unii pe alții, făceau ce se
cuvine unui creștin. În comunitățile mici se simte viața creștină mai
bine decât în comunitățile mari. Ce facem cu sufletul acelui sat?
În contextul acesta al slăbirii autorității profesorului, mai poate fi acesta un model vrednic de urmat?
Nu se dorește să fie vrednic de urmat. Am văzut un film american despre
un profesor și despre copilul unui senator american. Se duce profesorul
la părinte și îi spune despre copil că are un comportament neadecvat,
iar politicianul îi răspunde: Dar ce, dumneata ai să-mi crești mie
copilul? Deci nu dorește să-i crească copilul, îl disprețuiește atât de
mult încât nu-și dorește să-i crească copilul.
„Cum mai creştem oameni puternici, dacă nu le punem și restricții?”
Cam la asta s-a ajuns și la noi. Profesoriii să fie acolo, să
urmărească doar ce fac copiii. De la autoritate profesională şi morală
s-a ajuns la meseria de paznic, adică devine un fel de școală -
penitenciar, cu un nivel minim de cunoștințe, să-i păzim să nu se bată,
să-i păzim să nu devină violenți și astfel ajungem la sloganul „țara ne
vrea proști”. Și unii chiar acceptă ideea aceasta, ceea ce este
dezastruos pentru țară și pentru societate, pentru ce se va întâmpla în
continuare în România. E dezastru și pentru viața duhovnicească. Elevul
nu mai învață pentru că nu mai crede că e util să învețe și nu se mai
gândește ce va deveni el, ce vrea să devină el. Începe să fie învățat să
nu se mai gândească la treburile acestea care sunt foarte importante în
formarea unui tânăr. La noi se revine la o școală de tip hedonist în
care se cultivă plăcerile, dar cu restricțiile cum rămâne? Cum mai
creştem oameni puternici, dacă nu le punem și restricții? Un om devine
puternic dacă știe că trebuie să facă atât cât să nu supere pe celălalt,
nu numai ce-i place lui și fără să-i pese ce se întâmplă cu celălalt.
Avem mult de luptat pentru a convinge poporul să nu fie de acord cu un
învățământ de tipul acesta.
Hristos a spus: „Nu te teme, turmă mică’’
E adevărat că sunt și profesori exagerați, dar la școlile serioase nu
încap astfel de profesori, la un moment dat se autoexclud, sistemul face
o curățire automat, dacă e un sistem sănătos. Dar unde treaba nu-i
serioasă se întămplă și treburi de acest gen. Un astfel de profesor nu
trebuie să mai fie profesor, nu doar să-i iei autoritatea, îl scoți din
sistem. Dar celorlalți, de ce să le-o iei? Un om fără autoritate nu
poate face nimic. Și mai cu seamă, la ce se întâmplă la ora actuală în
România, prin adoptarea de legi europene prin care se protejează copilul
față de părinți, a fost atacată în primul rând familia creștină,
slăbindu-se autoritatea părinților, astfel încât aceștia nu mai știu ce
soluții să adopte pentru educarea propriului copil. A fost atacată
familia, școala, urmează Biserica.
S-a urmărit slăbirea familiei creştine şi s-a dorit ca aceasta să
devină neînsemnată pentru a-şi face loc familia homosexuală. Se
urmăreşte slăbirea şcolii publice şi a Bisericii, principalii factori de
coeziune ai poporului român, pentru că întreg sufletul acestui popor se
urmăreşte a fi slăbit, descreştinat şi înglobat în familia europeană
atee. Dar să nu uităm cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos:,,Nu te
teme, turmă mică’’. Şi nu suntem puţini care gândim aşa. Aţi luat acest
interviu unuia dintre cei mai mici profesori de matematică din Bârlad,
dar care crede că tot ceea ce face, face totdeauna mai bine şi mai
frumos cu ajutorul lui Dumnezeu şi spre slava Lui.
Ce cărţi recomandaţi elevilor, în afară de culegerile de matematică?
„Sfântul Închisorilor”, „Întoarcerea la Hristos”, „Imn pentru crucea purtată”, „Oranki”.
http://www.doxologia.ro/educatie/interviu/chemarea-profesorului-este-de-lupta-cu-minciuna