luni, 7 septembrie 2020

DESPRE PĂCAT

 77. Ce este păcatul?

Păcatul este călcarea cu deplină ştiintă şi cu voie liberă, prin gând, cuvânt sau faptă, a voii Lui Dumnezeu. Iar pentru că voia lui Dumnezeu se arată în legile Sale, de aceea păcatul se mai numeşte şi fărădelege.

78. Care este originea păcatului?

După învăţătura Bisericii noastre, păcatul şi-a luat începutul odată cu căderea strămoşilor, în rai. Căci citim în Sfânta Scriptură: „precum printr-un om (Adam) a intrat păcatul în lume şi prin păcat, moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el” (Rom. 5, 12). Păcatul nu ţine însă de firea omului, ci el s-a ivit prin întrebuinţarea rea a voii libere cu care a înzestrat Dumnezeu pe om. Deci originea păcatului nu este de la Dumnezeu. Dumnezeu nu este urzitorul păcatului şi nici nu-1 voieşte, dar îl îngăduie, fiindcă nu voieşte să ştirbească libertatea de voinţă a omului. Sfântul Antonie cel Mare spune: «Răul nicidecum nu e pricinuit de Dumnezeu, ci prin alegerea cea de bună voie s-au făcut dracii răi, că şi cei mai mulţi dintre oameni... Nu cele ce se fac sunt păcate, ci cele rele, după alegerea cu voie... Şi a a fiecare din mădularele noastre păcătuieşte când din sloboda alegere lucrează cele rele în loc de cele bune, împotriva lui Dumnezeu».

79. Care sunt semnele după care se poate cunoaşte păcatul?

Semnele după care se cunoaşte păcatul sunt:

1) Întrebuinţarea deplină a minţii. Unde nu există judecată deplină a minţii, nu există nici păcat. Faptele copiilor mici, ale nebunilor şi ale tuturor celor lipsiţi de judecata minţii pot fi împotriva legilor, dar nu sunt socotite păcate.

2) Libertatea voii. Faptele rezultate de la om împotriva voii sale, de asemenea pot fi împotriva legii, dar nu sunt socotite păcate.

3) Cunoaşterea legii împotriva căreia este îndreptată fapta, sau cel puţin să fi fost cu putinţă cunoaşterea acestei legi.

80. Cum se naşte păcatul?

Chipul în care se naşte păcatul îl arată Sfântul Apostol Iacov: „Nimeni să nu zică atunci când este ispitit: De la Dumnezeu sunt ispitit... Ci fiecare este ispitit când este tras şi amagit de  însăşi  pofta sa. Apoi, pofta, zămislind, naşte păcat, iar păcatul, odată săvârşit, aduce moarte”. (Iacov 1,13,15) Din cuvintele acestea se înţelege foarte limpede că rădăcina păcatlui stă în poftă. Pofta lăsată să se întărească în sufletul omului, fără a fi alungată, îl atrage, adică îl ispioteşte pe om. Din pofta întărită se naşte păcatul, care la rândul lui aduce moartea. Fericitul Diodoh  al  Foticeii spune: « Răul nu este în fire, nici nu este cineva rău prin fire. căci Dumnezeu nu făcut ceva rău. Când însă cineva din pofta inimii, aduce la o forma ceea ceea ce nu are fiinţă, atunci aceea începe să fie ceea ce vrea cel ce face aceasta». Deci, păcatul se savârşeşte prin voia liberă a omului, dar naştyerea lui depinde de unele pricini, dintre care cele mai însemnate sunt ispita şi ocazia la păcat.

81. Ce este ispita?

Ispita este îndemnul la păcat. Ea trezeşte pofta spre a dobândi ceva prin călcarea legii morale. Această pornire vine dinăuntrul cuiva, adică din firea lui slăbită de păcatul strămoşesc, sau din afară. Ispita dinăuntru este prilejuită de:

1) Pofta trupului (mâncare, băutură, desfrânare);

2) Pofta ochilor (bogăţie) şi

3) Pofta inimii (trufia vieţii, mândrie), după cum citim îm Sfânta Scriptură: „Pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume” (I Ioan 2,16). Ispita din afară vine de la diavol şi de la lume. Că   ispitele vin de la diavol, ne arată însăşi Sfânta Scriptură. Astfel, Mântuitorul zice: „Simone, Simone, iată Satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grâu” (Luca 22,31). Iar Sfântul Apostol Petru spune lui Anania, carea ascunsese o parte din preţul unui ogor vândut: „Anania, de ce a umplut Satana inima ta, ca să minţi tu Duhului Sfânt?” (Fapte 5, 3). Chipul în care ispiteşte diavoluleste mai ales aţâţarea gândului omului cu felurite închipuiri, care în locul binelui adevărat înfăţişează un bine înşelător şi pierzător de suflet. Ispitele de la lume înseamnă îndemnul la păcat venit din partea oamenilor răi, care aţâţă în alţii felurite pofte şi porniri păcătoase, fie prin cuvinte, fie prin fapte.

82. Poate creştinul să biruiască ispitele?

Da.  Creştinul,  ajutata  de  harul  dumnezeiesc,  poate  birui  chiar  şi  ispitele  cele  mai puternice, mai ales că Dumnezeu nu-l lasă să fie ispitit peste puterile lui. „Credincios este Dumnezeu; El nu va îngădui să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi; ci odată cu ispita va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi rabda” (I Cor. 10, 13). Pe pământ, creştinul nu este ferit de ispite. Dar ispitele în sine nu sunt însă păcate şi, dacă le înfruntă că bărbăţie, ele pot fi de folos credinciosului, întărindu-l în virtute. „Fericit este bărbatul care rabdă ispita, căci, lămurit făcându-se, va lua cununa vieţii, pe care a făgăduit- o Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (Iacov 1,12). dacă însă credinciosul nu se împotriveşte ispitelor sau îşi aţâţă poftele sale, atunci ispitele îl duc la păcat. Cum că ispitele pot fi biruite, găsim pilde în Sfântă Scriptură. Astfel, în Vechiul Testament, dreptul Iov iese biruitor din lupta împotriva ispitelor cu care se apropiase diavolul de el. În Noul Testament, Mântuitorul a fost ispitit de diavolul, după ce postise 40 de zile şi 40 de nopţi. Diavolul, adică, socotind că o slăbire a trupului va aduce după sine şi o slăbire a sufletului, s-a apropiat de Mântuitorul cu felurite ispite, pe care însă Mântuitorul le-a biruit (Matei 4, 1-11).

83. Care sunt mijloacele prin care se pot birui ispitele?

Mijloacele cele mai potrivite, cu ajutorul cărora se poate duce lupta biruitoare împotriva ispitelor, sunt:

1) Rugăciunea. „Rugaţi-vă, ca să nu intraţi în ispită” (Luca 22, 40);

2) Lupta cu curaj. „Staţi împotriva diavolului şi va fugi de la voi” (Iacov 4, 7);

3) Privegherea  asupra  poftelor.  „Fiţi  treji,  privegheaţi.  Potrivnicul  vostru,  diavolul, umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (I Petru 5, 8).

Cuviosul Părinte marcu Ascetul spune: «Cel ce vrea să biruiască ispitele fără rugăciune şi răbdare nu le vă depărta de la sine, ci mai tare se va încâlci în ele».

84. Ce este ocazia la păcat?

Prin  ocazie  la  păcat  înţelegem  împrejurările  din  afară  care  pot    omului  prilej  de păcătuire, chiar fără ispită. Acela care nu se fereşte de ocazia la păcat şi nu înfruntă ispitele dovedeşte o învoire tacită cu aceste începuturi ale păcatului. El suferă adică pornirea spre păcat, aţâţă poftele dinăuntru şi stăruie în plăcerea acestei aţâţări. Aceasta plăcere păcătoasă, împreună cu dorinţa şi hotărârea de a păcătui, alcătuiesc păcatul dinăuntru, care se arată în afară prin cuvânt şi faptă.

85. Ce este viciul?

Viciul este voia statornică de a călca legea morală.

Prin multa păcătuire se naşte voinţa statornică de a călca legea morală. Păcatul, adică, pătrunde atât de adânc în suflet, încât cel ce se găseşte în starea aceasta, simte mulţumire în a stărui în fărădelegi. Cel vicios săvârşeşte păcat după păcat şi ajunge să se împietrească în fapte rele, încât cu greu se mai poate desface din robia păcatului. Ceea ce este virtutea pentru faptele bune, este viciul pentru faptele rele.

86. Cum poate fi înlăturat viciul?

Viciul poate fi înlăturat prin hotărârea tare a voii, ajutată de harul sfinţitor, de a nu mai păcătui. Apoi, trebuie înlăturate pricinile care au lucrat la înrădăcinarea păcatului, ca: ispitele, educaţia greşită, lipsa de supraveghere, precum spune Sfântul Apostol Pavel: „Drept aceea omorâţi mădularele voastre cele pământeşti..., dezbrăcându-vă de omul cel vechi, dinpreună cu faptele lui, şi îmbrăcându-vă cu cel nou, care se înnoieşte spre deplină cunoştinţă, după chipul Celui ce L-a zidit... Iar peste toate acestea, îmbrăcaţi-vă întru dragoste, care este legătura desăvârşirii” (Col. 3, 5-14).

87. Ce este obiceiul păcătos?

Obiceiul păcătos este rodul repetării aceluiaşi păcat şi se arată în uşurinţa de a săvârşi păcatul acesta la orice prilej, cum face, de pildă, mincinosul. Obiceiul păcătos este foarte primejdios pentru mântuirea sufletului, fiindcă el slăbeşte puterea voii spre bine şi se preface uşor în viciu. De aceea, creştinul trebuie să fie cu băgare de seamă la el şi să căute a-1 înlătura prin voia sa de a nu mai păcătui.

88. Cum trebuie judecat păcatul?

Păcatul trebuie judecat cu asprime şi iată pentru ce: Prin jertfa de pe Cruce, Mântuitorul a recâştigat, pentru cei ce cred în El, harul sfinţitor pierdut prin păcatul strămoşesc, precum şi putinţa de a se mântui şi a dobândi fericirea veşnică. Prin păcat însă credinciosul nesocoteşte jertfa Mântuitorului, se arată nemulţumitor faţă de Ziditorul şi Binefăcătorul său ceresc şi-şi primejduieşte  mântuirea  sufletului, pentru dobândirea căreia el trebuie să jertfească toate bunurile pământeşti, căci „Ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Marcu 8, 37). Păcatul aduce nenumărate suferinţe, care slăbesc şi otrăvesc puterile sufleteşti, nimiceşte viaţa trupească prin felurite patimi şi boli şi distruge buna înţelegere dintre oameni. Prin aceasta suferă şi rânduiala de obşte, cea întemeiată pe rânduiala morală voită de Dumnezeu. Păcatul, deci, trebuie judecat foarte aspru, fiindcă el nesocoteşte poruncile lui Dumnezeu şi-1 face pe credincios duşmanul Tatălui său ceresc. De aceea, păcatul nu rămâne fără pedeapsă.

89. Care este pedeapsa păcatului? 

Pedeapsa păcatului este blestemul lui Dumnezeu. Dreptatea dumnezeiască cere ca fiecare faptă, bună sau rea, să-şi aibă plata ei, pentru că Dumnezeu, după cum citim în Sfânta Scriptură: „Vă răsplăti fiecăruia după faptele lui” (Rom. 2, 6). Faptele sunt judecate mai întâi de conştiinta morală a credinciosului. Fapta bună aduce mulţumire, linişte şi fericire, pe când fapta rea aduce tulburare lăuntrică, nelinişte chinuitoare şi mustrare neîncetată din partea conştiinţei. Mustrările conştiinţei sunt mai amare decât durerile trupeşti şi ele aruncă uneori pe păcătos în ghearele morţii, cum 1-au aruncat pe Cain, ucigătorul de frate, sau pe Iuda, vânzătorul Mântuitorului. Uneori însă conştiinţa nu-şi rosteşte judecata ei, fiind slăbită şi adormită prin păcat. Alteori se pare că păcătosul rămâne nepedepsit de Dumnezeu. Totuşi, dreptatea lui Dumnezeu nu rămâne fără urmare. Dumnezeu încearcă pe unii spre a-i  întări şi mai mult în credinţă, trimite suferinţe altora spre ispăşirea păcatelor şi se arată răbdător faţă de cei nelegiuiţi până în clipa morţii lor. Adevărata răsplată şi pedeapsă urmează însă în viaţa viitoare. „Căci Fiul Omului va să vină întru slava Tatălui Său, cu îngerii Săi şi atunci va răsplăti fiecăruia după  faptele sale” (Matei 16, 27). „Şi se vor aduce înaintea Lui toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii, precum desparte pastorul oile de capre... Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea regătită vouă de la întemeierea lumii... Atunci va  zice şi celor de-a stânga: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este pregătit diavolului şi îngerilor lui... şi vor merge aceştia la osânda veşnică, iar drepţii la viaţă veşnică” (Matei 25, 31-46).

90. De câte feluri este păcatul?

Păcatul este de două feluri:

1) Strămoşesc, adică săvârşit de strămoşii noştri, Adam şi Eva, în rai, şi care prin naştere se moşteneşte de fiecare. El se şterge prin Taina Sfântului Botez;

2) Personal, adică păcatul săvârşit de fiecare credincios în parte.

91. Păcatele personale sunt toate deopotrivă de grele?

Nu. Mântuitorul spune lui Pilat: „Cel ce M-a predat ţie mai mare păcat are” (Ioan 19,11), iar Sfântul Apostol Ioan spune: „Este păcat de moarte... şi este păcat nu de moarte” (I Ioan 5, 16). Din aceste cuvinte înţelegem că sunt păcate grele sau de moarte şi păcate uşoare, sau care pot fi iertate.

92. Care păcate se numesc uşoare?

Uşoare sau cu putinţă de iertat se numesc acele păcate prin care credinciosul, dintr-o slăbiciune a voii şi a cunoaşterii sale, se abate în chip uşor de la legea morală şi de la calea mântuirii. Ele nu au ca urmare pierderea harului dumnezeiesc, ci numai o slăbire a lucrării harului în sufletul credinciosului. Afară de Mântuitorul şi de Sfânta Fecioară Maria, nimeni nu a fost scutit de păcate uşoare, nici chiar drepţii: „Cel drept cade de şapte ori şi tot se scoală” (Pilde 24, 16). Iar Sfântul Apostol Iacov spune: „Toţi greşim în multe chipuri; dacă nu greşeşte cineva în cuvânt, acela este bărbat desăvâşit, în stare să înfrâneze şi tot trupul” (Iacov 3, 2). De asemenea, Sfântul Apostol Ioan spune: „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi” (I Ioan l, 8). Păcatele uşoare nu trebuie însă privite cu nebăgare de seamă, căci ele sunt urâte lui Dumnezeu şi dacă nu se şterg prin pocăinţă, duc la păcate grele.

93. Ce sunt păcatele grele?

Grele sunt păcatele acelea prin care cineva, cu multă răutate a voii sale, săvârşeşte lucruri oprite în mod lămurit de poruncile dumnezeieşti. Păcat greu săvârşeşte cineva şi atunci când nu împlineşte de voie poruncile dumnezeieşti, din care pricina răceşte în dragostea către Dumnezeu şi către aproapele. Păcatele grele se mai numesc şi păcate de moarte, fiindcă răpesc credinciosului harul dumnezeiesc, care este viaţa lui, şi-i pregătesc moartea, adică chinurile iadului (Iacov 1, 15; I Cor. 6, 9-10).

94. Păcatele grele sunt de un singur fel?

Nu. După „Mărturisirea Ortodoxă”, păcatele grele sunt de trei feluri:

1) Capitale;

2) Împotriva Duhului Sfânt;

3) Strigătoare la cer.