duminică, 26 iulie 2020

DESPRE NĂDEJDE; NĂDEJDEA CREŞTINĂ

1.  Pentru  ce  Crezul  învaţă  în  articolele  XI  şi  XII  tot  aceleaşi  adevăruri mântuitoare, despre care vorbeşte şi articolul VII?

Crezul în articolele sale de la sfârşit, în adevăr, ne învaţă aceleaşi adevăruri mântuitoare, pe care le-am aflat şi în articolul VII. Deosebirea însă este aceasta: în articolul VII suntem povăţuiţi «să credem», pe când articolele de la sfârşit ne învaţă nu numai să credem în aceste adevăruri, ci şi «să nădăjduim». Crezul se termină cu această mărturisire plină de bucurie: «Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie». Cuvântul «aştept», adică doresc, înseamnă că învierea morţilor şi viaţa veacului viitor este un adevăr în care nu numai credem, ci şi nădăjduim. Aşa ne învaţă Sfântul Apostol Petru: „Pentru aceea, încingând mijloacele cugetului vostru, trezindu-vă, nădăjduiţi desăvârşit în harul care vi se va da vouă, la arătarea lui Iisus Hristos” (I Petru 1, 13).

2. Ce este nădejdea creştină?

«Nădejdea creştină este dorul şi aşteptarea cu încredere a împlinirii tuturor bunătăţilor făgăduite de Dumnezeu omului care face voia Lui, fiindcă Dumnezeu este credincios în tot ce făgăduieşte». Dreptul Simeon, bătrânul temător de Dumnezeu, căruia Sfântul Duh „îi făgăduise” să nu  guste  moartea  până  nu  va  vedea  pe  Hristosul  lui  Dumnezeu,  „aştepta”  cu  încredere neclintită împlinirea acestei dumnezeieşti făgăduinţe (Luca 2, 25-26). Nădejdea este încredinţarea pe care o are cineva în anumite împliniri viitoare şi în împărtăsirea ce el o va avea din acele împliniri. Aşa că nădejdea în învierea morţilor şi în împărtăşirea din fericirea veşnică a dat Sfinţilor Mucenici tăria să îndure chinuri cumplite şi să-şi dea viaţa pentru credinţă (II Mac. 7, 9). Deci nădejdea e pe de o parte «un dor», e năzuinţa sufletului în «aşteptarea» unui bun făgăduit, iar pe de altă parte este «încrederea» neclintită în împlinirea făgăduinţei date nouă de Dumneseu. Este o înaintare, un salt peste timp, în viitor, este un ochean care apropie de ochii sufleteşti lucrurile foarte îndepărtate. «Nădejdea este o încredere adevărată în Dumnezeu, dată în inima omului prin insuflare şi iluminare de la Dumnezeu, ca să nu deznădăjduiască vreodată de harul lui Dumnezeu, atât pentru iertarea păcatelor, cât şi pentru oricare cerere, când se cere un lucru bun, fie dintre lucrurile vremelnice, fie din cele veşnice».

3. Care sunt bunătăţile făgăduite nouă de Dumnezeu?

Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos făgăduieşte celor ce fac voia Tatălui ceresc viaţa veşnică, precum şi puterea, împreună cu mijloacele prin care se dobândeşte această fericire, adică: harul dumnezeiesc, sprijin în necazuri şi ascultarea rugăciunii. 1. Mântuitorul ne-a făgăduit „viaţa veşnică” (I Ioan 2, 25). „În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt... Mă duc să vă gătesc loc” (Ioan 14, 2). În pilda nunţii fiului de împărat (Matei 22, 1), a celor poftiţi la cină (Luca 14, 16), a lucrătorilor viei (Marcu 12, 1) şi altele, aflăm aceeaşi făgăduinţă. Tot El ne-a făgăduit şi învierea morţilor (Ioan 5, 28, 29). 2. Ca să putem câştiga fericirea veşnică, Mântuitorul ne-a făgăduit împreună-lucrarea Sfântului Duh; adică harul lui Dumnezeu. Domnul nostru Iisus Hristos, „nădejdea noastră” (I Tim. l, 1), vrea ca toţi oamenii să se mântuiască (I Tim. 2, 4); însă pentru mântuire harul Lui este de neapărată trebuinţă (Ioan 3, 5). 3.  El  ne-a  făgăduit  şi  bunătăţile  trebuitoare  vieţii  vremelnice:  „Nu  duceţi  grijă, spunând: ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca?... Ştie doar Tatăl vostru cel ceresc că aveţi nevoie de ele” (Matei 6, 31-32). Dovadă sunt păsările cerului, hrănite de El, şi crinii câmpului gătiţi de El, Care însă şi mai mare grijă are de oameni. Sfinţii s-au găsit de multe ori în împrejurări cumplit de grele: nu aveau hrană, locuinţă, îmbrăcăminte, dar, încrezându-se  neclintit  în  făgăduinţa  lui  Dumnezeu,  petreceau  viaţa  fără  grijă  de  aceste lucruri, şi sprijinul dumnezeiesc, într-adevăr, nu i-a părăsit niciodată. 4. De asemenea, Iisus Hristos, Domnul nostru, ne-a făgăduit iertarea păcatelor, dacă ne pocăim şi ne îmbunătăţim viaţa. Că zice: „Mai mare bucurie se face în cer de un păcătos ce se pocăieşte, decât de 99 de drepţi cărora nu le trebuie pocăinţă” (Luca 15, 7). Pilda cu oaia rătăcită (Luca 15, 3-6) şi cea cu fiul risipitor (Luca 15, 11-32) dovedesc ce mult voieşte Dumnezeu să ne ierte. Atâta vreme cât traim, nădejdea de pocăinţa nu este pierdută; fiindcă unul din tâlharii răstigniţi odată cu Hristos a câştigat iertarea chiar în pragul morţii (Luca 23, 43). Dumnezeu, ne spune Iezechiel, nu voieşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu (Iez. 18, 32). 5. Mântuitorul Hristos ne-a făgăduit ajutor întru necazuri, fiindcă: „Dumnezeu este scăparea şi puterea noastră, ajutor întru necazurile ce ne împresoară” (Ps. 45, 1). Ajutorul Lui se lasă însă câteodată aşteptat, ca de pildă la nunta din Cana Galileii, când zice: „Încă n-a venit ceasul Meu” (Ioan 2, 4). Dar acest ajutor cu cât este mai mult aşteptat, cu atât lucrează mai cu putere şi mai minunat. Pilda: potolirea furtunii de pe marea Tiberiadei (Matei 8, 26); izbăvirea din închisoare a Sfinţilor Apostoli Pavel şi Sila (Fapte 16, 25, 32). 6. În sfârşit, Iisus Hristos ne-a făgăduit că ne va asculta rugăciunile: „Dacă veţi cere ceva în numele Meu, Eu voi face” (Ioan 14, 14) şi „Orice veţi cere de la Tatăl în numele Meu, El vă va da” (Ioan 16, 23). Iar în rugăciunea Tatăl nostru El ne-a învăţat să cerem de la Părintele ceresc toate bunătăţile de care avem nevoie.

4. De unde izvorăşte nădejdea creştină?

Nădejdea creştină izvorăşte din credinţă în tot ce ne-a făgăduit Dumnezeu (Gal. 5, 5). Credinţa ne asigură că Dumnezeu este neţărmurit de credincios, este puternic, este bun; şi avem nădejde că, prin harul Său şi prin jertfa Mântuitorului, vom primi de la El bunătăţile făgăduite.Nădejdea îşi trage obârşia din credinţă283, aşa cum copacul odrăsleşte din rădăcină. Credinţa adevereşte bunătăşile făgăduite şi putinţa de a le avea; nădejdea însă ne face să le dorim şi să le aşteptăm. Credem deci că „Cel care a poruncit să nu minţim, cu mult mai mult El nu va minţi”, de aceea şi zice Sfântul Apostol Pavel: „Să ţinem mărturisirea nădejdii nesmintită; pentru că credincios este Cel ce a făgăduit” (Evr. 10, 23). Suntem pătrunşi de adevărul că Dumnezeu, Căruia nici un lucru nu-I este cu neputinţă (Luca 1, 37), este destul de puternic încât să-Şi îndeplinească făgăduinţele (Rom. 4, 21), că Dumnezeu, Care este dragoste (I Ioan 4, 8), dă mai mult decât suntem noi în stare să primim, că Dumnezeu ne-a mijlocit, prin neasemănata jertfă a Fiului Său, fericirea veşnică, precum şi mijloacele de a o câştiga: „Care pe Însuşi Fiul Său nu L-a cruţat, ci L-a dat morţii, pentru noi toţi, cum nu ne va da, oare, toate împreună cu El?” (Rom. 8, 32). Neclintită încredere că Dumnezeu este desăvârşit, credincios, puternic şi bun, se numeşte credinţă în Dumnezeu. Această credinţă este rădăcina şi, cu cât ea este mai puternică, cu atât mai nestrămutată este nădejdea noastră. Credinţa aceasta a lecuit pe femeia ce se atinsese de poalele vesmântului Mântuitorului, pe când El Se îndreptă spre casa lui Iair (Matei 9, 22).

UN CER NOU ȘI UN PĂMÂNT NOU; JUDECATA DOMNULUI; RAIUL ȘI IADUL


369. Dar cu lumea aceasta zidită de Dumnezeu ce se va întâmpla? Va înceta să mai existe?
Lumea zidită de Dumnezeu nu va înceta să mai existe, dar se va înnoi cu totul. Chipul de acum al lumii va pieri, arzând în foc şi se va ivi un cer nou şi un pământ nou. Sfântul Apostol Petru zice: „Iar ziua Domnului va veni ca un fur, când cerurile vor pieri cu vuiet mare, stihiile, arzând, se vor desface, şi pământul şi lucrurile de pe el vor arde... Şi ceruri noi şi pământ nou după făgăduinţă Lui aşteptăm, în care locuieşte dreptatea” (II Petru 3, 10, 13). Va trece şi lumea printr-un fel de moarte şi înviere, căci şi firea aşteaptă dezlegarea de urmările păcatului omenesc întinse şi asupra ei, adică de „robia stricăciunii, ca să fie părtaşă la libertatea slavei fiilor lui Dumnezeu” (Rom. 8, 21). Deci şi firea va lua un chip înnoit, potrivit cu chipul înnoit al oamenilor înviaţi. Sfântul Simeon Noul Teolog spune: «Toată firea va fi nu cum a fost când a fost zidită, materială şi  sensibilă,  ci se  va  preface  la  învierea  cea  de  obşte  şi  va deveni o locuinţă nematerială şi duhovnicească şi mai presus de orice simţire... Toată lumea aceasta va fi mai presus de orice cuvânt şi de orice înţelegere. Fiind duhovnicească şi dumnezeiască se va uni cu lumea de sus şi va deveni un alt paradis duhovnicesc, Ierusalimul ceresc, fiindcă s-a făcut asemenea cu cele cereşti şi s-a unit cu ele». Acestea se vor întâmpla, spune Sfântul Simeon, înainte de venirea Domnului. Apoi va veni El la judecata.
370. Ce rost mai are judecata din urmă, odată ce s-a făcut după moarte o judecată deosebită cu fiecare?
Judecata particulară a făcut-o nu numai Domnul nostru Iisus Hristos, ci şi propria conştiinţă omului. Tot aşa va fi la judecata din urmă. Mântuitorul Iisus Hristos nu va judeca pe om, fără ca acesta să vadă, şi prin conştiinţa sa, că judecata e dreaptă. Dar pentru aceasta e de trebuinţă ca omul să fie judecat şi atunci când va vedea el însuşi toate urmările faptelor sale, adică la sfârşitul lumii. De aceea fiecare va fi judecat în faţa tuturor, ca să vadă cum s-au răsfrânt păcatele sale asupra altora şi asupra omenirii în întregime. Pe când judecata particulară a fost provizorie, judecata din urmă e definitivă. Dacă prin judecata particulară s- a dat oamenilor numai o parte din răsplată sau din pedeapsă şi numai asupra sufletelor, la judecata din urmă, se va da toată răsplata şi toată pedeapsa şi nu numai asupra sufletelor, ci şi asupra trupurilor cu care oamenii au săvârşit faptele. Judecata particulară fiind provizorie, după ea se mai pot scoate sufletele din iad, prin rugăciunile şi milosteniile urmaşilor, arătându-se prin aceasta o vrednicie sufletească a celui mort, care şi-a crescut copiii în credința, sau a făcut bine altora ca să-l pomenească. După judecata din urmă nu se mai poate scoate nici un suflet din iad.
371. Ce se va avea în vedere la judecata din urmă?
Aceleaşi lucruri ca şi la judecata părţiculară. Adică faptele bune izvorâte din credinţa faţă de Dumnezeu şi din iubire faţă de El şi de semeni (Matei 25, 33-46), fapte prin care omul crescut în virtute şi-a făcut viaţa sa tot mai plină de Hristos şi tot mai mult asemenea chipului lui Hristos (Rom. 8, 29; Efes. 4,13). Chipul lui Hristos în om stă în întipărirea dragostei în toată fiinţa lui. Iar fericirea viitoare stă tot în dragoste (I Cor. 13, 8). Deci, cine n-a crescut în dragoste nu poate merge la fericire, adică la dragoste. Iar, întrucât dragostea de om şi de Dumnezeu creşte şi se arată mai ales prin fapte bune faţă de aproapele, Mântuitorul va rândui pe om la fericire sau la osânda veşnică, după cum a săvârşit sau nu, în viaţă, fapte de dragoste faţă de aproapele. Faptele acestea nu sunt cele pe care le face omul dintr-un interes egoist, aşadar faţă de cei de la care ar putea primi şi el ceva în schimb. Căci cei ce îşi iau plata de la oameni nu mai primesc plata de la Dumnezeu (Matei 5, 46). Faptele de dragoste sunt cele cu totul dezinteresate, cele lipsite de egoism, aşadar, mai ales cele făcute faţă de oamenii necăjiţi şi lipsiţi, nebăgaţi în seamă, de la care nu aşteptăm nimic în schimb: nici răsplată materială, nici ajutor în carieră, nici onoruri lumeşti şi laude cu efecte între oameni. Acelea sunt făcute pentru omul luat ca om, din preţuirea omului ca om, mai ales când înfăţişarea din afară a vieţii lui îl face nebăgat în seamă. Prin aceste fapte ridicăm pe omul înfrânt de împrejurări maştere, de nedreptăţi, pe omul pe care-1 iubeşte Iisus aşa de mult ca din cauza lui Îşi face o cauză a Sa, binele făcut lui îl socoteşte bine făcut Sieşi, iar neatenţia arătată lui o socoteşte neatenţie arătată Sieşi. De aceea va zice către cei de-a dreapta: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia care este gătită vouă de la întemeierea lumii. Căci am flămânzit şi Mi-aţi dat să mănânc; am însetat şi Mi-aţi dat de băut; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţa am fost şi aţi venit la Mine. Atunci vor răspunde Lui drepţii, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând şi te-am hrănit? Sau însetat şi ţi-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am îmbrăcat, sau când Te-am văzut bolnav, sau în temniţă şi am venit la Tine? Şi răspunzând Împăratul va zice lor: Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut. Atunci va zice şi celor de-a stânga Lui: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui. Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc; am însetat şi nu Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi nu M-aţi primit; gol, şi nu M-aţi îmbrăcat, bolnav şi în temniţă, şi nu M-aţi cercetat pe Mine. Atunci vor răspunde şi ei, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniţă şi nu Ţi-am slujit Ţie? El însă le va răspunde, zicând: Adevărat grăiesc vouă: Întrucât nu aţi făcut unuia dintr-aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut. Şi vor merge aceştia la osânda veşnică, iar drepţii la viaţa veşnică” (Matei 25, 34-46).
372. În ce va consta pedeapsa veşnică a celor păcătoşi?
Pedeapsa veşnică a celor păcătoşi e descrisă în Sfânta Scriptură cu aceleaşi cuvinte ca şi pedeapsa de după judecata partiiculară. Ea va fi însă cu mult mai mare. „Partea lor... este ca iezerul care arde, cu foc şi cu pucioasă” (Apoc. 21, 8). Domnul nostru Iisus Hristos le spune: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui” (Matei 25, 41). Este o depărtare de la faţa lui Dumnezeu, deci de la orice bucurie, lumina şi viaţa. Dar este şi o grozavă simţire de singurătate şi de părăsire din partea tuturor. Cel ce nu s-a legat pe sine de semenii săi cu fire puternice prin dragoste şi fapte de ajutor izvorâte din ea simte încă de aici, spre sfârşitul vieţii, cum se face tot mai mult gol, tot mai multă gheaţă în jurul său. Nici el nu mai poate iubi, dar nici alţii nu-1 mai pot iubi şi nu-i mai dau nici o atenţie, ca şi când n-ar mai fi. Egoistul culege acolo însutit ce a semănat aici; izolarea. Precum fericirea din rai e comuniunea în dragoste a tuturor celor de acolo, aşa nefericirea din iad e lipsă totală a comuniunii. Va fi între oameni, dar ca şi când n-ar fi între ei. Va fi ca şi când oamenii n-ar mai avea faţă cu văz, cu grai, cu înţelegere, cu simţire. În Pateric starea aceasta e tălmăcită astfel: «Povestit-a Ava Macarie: Umblând odată prin pustie am găsit o căpăţână de mort aruncată la pământ. Şi clatinând-o cu toiagul cel de finic, mi-a grăit căpăţâna. Şi am zis ei: tu cine eşti? Şi mi-a răspuns căpăţâna: eu am fost slujitor al idolilor şi al elinilor celor ce au petrecut în locul acesta, iar tu eşti Macarie purtătorul de duh şi ori în ce ceas te vei milostivi spre cei ce sunt în munca şi te vei ruga pentru dânşii, se mângâie puţin. I-a zis bătrânul: care este mângâierea şi care este munca? I-a răspuns lui: pe cât este de departe cerul de pământ, atât este focul dedesubtul nostru, fiindcă de la picioare până la cap stăm în mijlocul focului şi nu este cu putinţă să se vadă cineva faţă către faţă, ci faţă fieştecăruia este lipită de spatele celuilalt. Deci când te rogi pentru noi, din parte vede cineva faţa celuilalt: Aceasta este mângâierea». Dar dacă chinurile de după judecată din urmă sunt mai mari, pentru că sunt suferite şi de trup, negreşit că ele nu sunt numai sufleteşti. Trupul care a căutat aici numai plăcerea, fugind de durere, trebuie să-şi ia atunci şi el răsplata, care constă în dureri veşnice cum nu ne putem închipui.
373. Dar fericirea veşnică a celor drepţi în ce va consta?
Ea va fi cu mult mai mare decât cea de după judecata particulară. Tot ce au aşteptat drepţii după moarte vor primi acum. Mintea noastra nu poate nici măcar bănui acele bunătăţi: „Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (I Cor. 2, 9). „Şi va şterge Dumnezeu toată lacrima de la ochii lor, şi moarte nu va mai fi; nici plângere, nici strigăte, nici dureri, nu vor mai fi, căci cele dintâi au trecut” (Apoc. 21, 4). Nu va mai fi lipsă de soare, căci luminătorul lor va fi Mielul (Apoc. 21, 23). „Dumnezeu va fi toate în toţi” (I Cor. 15, 28). «Căci dacă nu ni Se va face Hristos în toate, urmează ca împărăţiei cerurilor şi bucuriei din ea îi lipseşte ceva şi e nedesăvârşită. Adică dacă Hristos nu li Se face tuturor drepţilor acelea ce am spus mai sus: şi haina, şi cununa, şi încălţământe, şi bucurie şi dulceaţă, mâncare, băutură, masă, pat, odihnă, şi frumuseţea nepovestită a vederii, şi tot ce e de folos pentru desfătare sau slava şi bucurie; de lipseşte vreun bine chiar numai cuiva din cei ce locuiesc acolo, îndată lipsa acelui bine dă loc la întristare şi intră întristare în mijlocul celor ce se bucură». Îndumnezeirea drepţilor, care a început încă din viaţa aceasta, şi care s-a continuat după moarte, va fi acum deplină, căci şi trupul se va împărtăşi de ea. Şi vor spori în ea în vecii vecilor. «După această viaţă vom înceta de a mai lucra virtuţile, dar nu vom înceta de a simţi în noi lucrându-se îndumnezeirea după har, ca o răsplată pentru ele. Căci lucrarea îndumnezeirii în noi, fiind mai presus de fire, e fără hotar»
  374. Ce înseamnă „Amin”?
„Amin” înseamnă „aşa să fie”, iar la sfârşitul Simbolului Credinţei este ca o pecete pe care cel ce mărturiseşte învăţătura aceasta o pune peste mărturisirea sa. Dar mai ales o pecete pe care o pune Biserica, arătându-şi hotărârea de a păstra această învăţătură neştirbită, neschimbată şi fără nici un adaos.