58.
Tradiţia e schimbătoare sau neschimbătoare?
Aluatul Împărăţiei
lui Dumnezeu e
amestecat cu framântătura
omenească şi ce e neschimbător
stă la un loc cu ce e schimbător şi trecător. Păzind ce trebuie, Biserica
rămâne de-a pururi aceeaşi şi viaţa ei în Duhul nu cunoaşte adăugire sau
micşorare. Tradiţia, fiind curentul de viaţă al Bisericii, sta în strânsă
legătură cu valorile si nâzuintele spre desăvârşire ale credincioşilor. Credinţa
şi morala creştină sunt neschimbătoare, ca roade ale Descoperirii dumnezeieşti,
iar Biserica a lucrat continuu pentru desăvârşirea sufletească a
credincioşilor, aşa cum ne-o dovedeşte istoria Bisericii încă de la apariţia
creştinismului. Prin urmare, „Tradiţia”, în înţelesul creştin, nu înseamnă
încremenire în forme moarte omeneşti, ci numai păstrarea nestricată a
adevărului Descoperirii dumnezeieşti, izvor nesecat de desăvârşire.
59.
În ce înţeles, anume, se poate vorbi despre progresul Sf. Tradiţii?
Progresul
Sf. Tradiţii înseamnă dezvoltarea şi adâncirea acesteia. «Progresul pentru fiecare
lucru, zice Vincenţiu de Lerin, înseamnă dezvoltarea acestui lucru din sine
însuşi. E cazul cu inteligenţa, cu ştiinţa, cu înţelepciunea; fiecare din
acestea se dezvoltă numai în felul propriu. În cazul religiei, dogma se poate
dezvolta numai în ea însăşi, în acelaşi înţeles, în aceeaşi idee. Religia poate
imita felul de dezvoltare al corpurilor, care deşi cu înaintarea anilor îşi
dezvoltă funcţiunile, ele rămân,
totuşi, ceea ce erău... Se poate adăuga formă, înfăţişare,
distincţie, totuşi firea fiecărui gen rămâne aceeaşi»57. Prin dezvoltarea şi
adâncirea Tradiţiei, deci, noi căpătăm o înţelegere din ce în ce mai limpede a
învăţăturilor descoperite de Dumnezeu. Aceste învăţături ajung a fi formulate
de Biserica în mod solemn în Sinoadele ecumenice sau prin propovăduire constată
a aceloraşi adevăruri dumnezeieşti, în „Dogme”, care sunt scurte formule de
credinţă, propovăduite în Biserică spre mântuirea noastră.
60.
Ce condiţie se cere pentru ca un adevăr de credinţă să fie formulat în Dogmă?
Adevărul
de credinţă trebuie să fie cuprins în Descoperirea dumnezeiască, adică în Sf. Scriptură
şi în Sf. Tradiţie.
61.
Când Sinoadele ecumenice nu se mai adună, cum deosebim învăţătura adevărată de
cea mincinoasă?
De
la ultimul Sinod ecumenic (787) pînă astăzi, oamenii învăţaţi ai Bisericii
Ortodoxe au
cercetat cu atenţie Sf. Scriptură si Sf. Tradiţie şi au scos din ele
învăţăturile trebuitoare şi adevărate pe care totdeauna le-au înfăţişat în
opoziţie cu cele mincinoase. Aceste învţăţături adevărate au fost, apoi,
aprobate în cea mai mare parte de Sinoadele Bisericilor Ortodoxe care le-au
formulat în „Mărturisiri de Credinţă”, călăuze vrednice de toată încrederea. În
clipele grele ale vieţii Bisericii, Sinoadele a toată Ortodoxia sunt crainicii
adevărului dumnezeiesc. Când împrejurări deosebite împiedică adunarea unor
astfel de Sinoade, este de ajuns consimţirea tuturor Bisericilor Ortodoxe la
primirea unui adevăr de credinţă, sau de viaţă, pe temeiul sigur al Sf.
Scripturi şi al Sf. Tradiţii.
62.
Care e datoria noastra principală faţă de Sf. Tradiţie?
Să
păstrăm cu sfinţenie şi neatins cuprinsul ei la fel cu acela al Sf. Scripturi,
aşa cum au făcut
Părinţii din cele mai vechi timpuri. Iată sfatul Sf. Vasile cel Mare în această
privinţă: «Unele
dintre dogmele şi propovăduirile păstrate de Biserică le avem din învăţătura
scrisă, pe altele însă le-am
primit din Tradiţia
Apostolilor, transmise în
taină. Amândouă aceste categorii au aceeaşi autoritate pentru
evlavie. Nimeni nu va spune cuvânt împotriva acestora, pentru că nimeni nu
cunoaşte cât de cât aşezămintele bisericeşti. Dacă am încerca să înlăturăm
obiceiurile nescrise, ca
neavând mare importanţă,
nu ne-am da
seama că am
păgubi Evanghelia în părţile ei principale; mai mult, am restrânge
propovăduirea la numele ei gol. De pildă, (ca să pomenesc lucrul cel dintâi şi
foarte obştesc) cine a învăţat prin scris ca acei care nădăjduiesc în numele
Domnului nostru Iisus Hristos să se însemne cu semnul crucii? Ce scriere ne-a
învăţat să ne întoarcem spre Răsărit atunci când ne rugăm? Ce sfânt ne-a lăsat
în scris cuvintele de
chemare a Sf.
Duh pentru prefacerea
pâinii Euharistiei şi a Paharului
binecuvântării? Nu ne mulţumim cu cele pe care le menţionează Apostolul sau
Evanghelia, ci spunem unele lucruri înainte, altele pe urmă, ca având mare
putere pentru taină şi pe care le luam din învăţătura nescrisă. Noi
binecuvântăm apa Botezului şi untdelemnul Ungerii, ba încă şi pe cel ce se
botează. Din ce scrieri? Nu din Tradiţia tăcută şi tainică? Ce cuvânt scris
ne-a învăţat ungerea însăşi cu untdelemn? Iar cufundarea omului de trei ori, de
unde este? Celelalte câte sunt în legatură cu Botezul, lepădarea de satana şi
de îngerii lui, din ce scriere sunt? Nu sunt, oare, din această învăţătură
nepublicată şi secretă pe care Părinţii noştri au păstrat-o sub tăcere, fără
iscodire, ca unii care învăţaseră bine acel lucru: păstrarea în tăcere a
măreţiei sfinte a Tainelor?... La fel Apostolii şi Părinţii care au stabilit la
început cele în legătură cu Biserica au păstrat taina lor în ascuns şi în
tăcere demnitatea lor...». Iar Sf. Ioan Damaschin zice: «În Sf. Scriptură, nu
se pomenesc cele întâmplate la moartea Sfintei Născătoare de Dumnezeu Maria.
Dar acestea se istorisesc în cea mai veche şi adevărată Tradiţie, care ne
spune ca
în momentul slăvitei
ei adormiri, toţi
Sfinţii Apostoli, care
colindau lumea în vederea mântuirii, s-au adunat la
Ierusalim venind prin văzduh. Aici ei au avut o viziune cu îngeri şi au
ascultat melodia dumnezeiască a puterilor cereşti etc.». Botezarea
copiilor mici e o tradiţie apostolică. Aceste lucruri se ştiu prin grija
aleasă şi evlavia caldă cu care le-a păstrat Sf. Tradiţie şi pe care, la rândul
nostru, se cuvine să le păzim cu aceeaşi grijă şi evlavie spre a le da mai
departe celor ce vor veni după noi.
63.
Care sunt condiţiile sau semnele adevăratei Tradiţii?
Iată
cum lămureşte Vincenţiu de Lerin aceste semne: «În Biserica Universală trebuie mare
grijă, ca acel lucru să-l ţinem, care a fost crezut pretutindeni, totdeauna, de
toţi... Lucrul acesta va fi
aşa, dacă urmăm
universalitatea, vechimea şi
consensul. Vom urma universalitatea în
chipul acesta, anume,
dacă mărturisim că singură
această credinţă este adevărată, pe care întreaga Biserică o mărturiseşte pe
pământ. Vom urma vechimea dacă nu ne depărtăm deloc de acele înţelesuri, pe
care se ştie că le-au practicat sfinţii înaintaşi şi Părinţii noştri. Vom urma
şi consensul, dacă, chiar în vechime, ţinem definiţiile şi părerile tuturor sau
aproape ale tuturor preoţilor şi învăţătorilor deopotrivă». Tradiţia trebuie
să vină de la Apostoli. Aşa înţelegem vechimea ei. Ea trebuie să fi fost
totdeauna şi pretutindeni în Biserică, fără schimbare.
64.
Prin ce mijloace statorniceşte Biserica adevărurile de credinţă dezvoltate de-a
lungul Tradiţiei?
Biserica
statorniceşte aceste adevăruri prin hotărârile (canoanele) Sinoadelor ecumenice şi
prin Cărţile simbolice. Definiţiile date la Sinoadele ecumenice ies dintr-un
material bogat frământat de Tradiţie,
zeci sau sute
de ani, până
în momentul când
Biserica, prin împuterniciţii ei
oficiali, desprinde, cu ajutorul Duhului Sfânt, adevărul din dezbateri, ca aurul
în cuptor, și-l înfăţişează în definiţii sau formule care devin obligatorii
pentru toţi credincioşii. Pentru Biserica
Ortodoxă sunt obligatorii
defniţiile celor şapte
Sinoade ecumenice: I la Niceea (325), II la Constantinopol (381), III la
Efes (431), IV la Calcedon (451), V la Constantinopol (553), VI la
Constantinopol (Trulan: 680-681), VII la Niceea (787). Cărţile simbolice sau
Mărturisirile de credinţă au apărut în Biserica Ortodoxă din cauza întreruperii
Sinoadelor ecumenice de la 787 încoace. Mărturisirile de credinţă lămuresc
întrebările noi care s-au ivit în viaţa Bisericii şi le dezleagă cu ajutorul
Sf. Scripturi şi al hotărârilor Sinoadelor ecumenice sau locale, în duhul celei
mai curate Tradiţii. Asemenea Mărturisiri de credinţă sunt: aceea a
Mitropolitului Petru Movilă, numită „Mărturisirea Ortodoxă”, închegată şi
formulată definitiv la Sinodul de la Iasi (1642)62; „Mărturisirea
Patriarhului Dositei”, care
se numeşte şi
„Pavăza Ortodoxiei” şi
care e tot
una cu „Mărturisirea
Patriarhilor Ortodocşi”; ea e, de fapt, lucrarea Sinodului de la Ierusalim din 1672;
„Mărturisirea lui Mitrofan Critopulos” şi altele.
Pentru
importanţa, răsunetul şi neîntrerupta ei actualitate faţă de doctrina romano-
catolică, merită să fie trecută în rândul Mărturisirilor de Credinţă şi
„Enciclica Patriarhilor Ortodocşi” de la 1848.
