277.
De ce se numeşte Biserica „sfântă”?
Biserica
se numeşte sfântă, pentru că sfânt este Capul ei, Mântuitorul Iisus Hristos,
pentru că sfânte sunt mijloacele mântuirii, Duhul Sfânt, Care sălăşluieşte în
Biserică până la sfârşitul veacului, învăţătura propovăduită şi Trupul
Domnului, Care e sfinţenia însăşi. Sf.
Apostol Pavel zice: „Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca
să o sfinţească, curăţind-o cu baia apei prin cuvânt, şi ca s-o înfăţişeze
Sieşi Biserică slăvită, neavând întinăciune, nici prihană sau altceva de acest
fel, ci ca să fie sfântă şi fără de prihană” (Efes. 5, 25-27). Sf. Irineu
scrie: «Unde e Biserica, acolo e şi Duhul Sfânt şi unde e Duhul Sfânt acolo e
şi Biserica şi tot harul». «Biserica e fără pată şi fără zbârcitură», zice
Rufin. Bisericile, grăieşte Origen, «sunt ca luminătorii în lume (Filip. 2,
15). Cel mai rău membru al Bisericii nu poate fi comparat cu nimeni din
adunările omeneşti».
278.
Poate fi Biserica sfântă, dacă ea cuprinde şi păcătoşi?
Păcătoşii
n-ating sfinţenia Bisericii. Miezul misiunii Bisericii stă tocmai în
îndreptarea păcătoşilor.
Toţi oamenii sunt păcătoşi, încât despre nici unul nu se poate spune că e
lipsit de păcate (Fac. 6, 5, 12; III Regi 8, 46; Pilde 20, 9; Eccl. 7, 20; Iov
14, 4, 5; Iacov 3, 2; I Ioan 1, 8).
Însuşi Apostolul Pavel a spus despre sine că e cel dintâi dintre păcătoşi (I
Tim. 1,15). Mântuitorul a asemănat Biserica, în diferitele Sale parabole, cu
ţărâna care cuprinde şi grâu şi neghină (Matei 13, 24-30, 36-43), cu năvodul
care prinde şi peşti buni şi peşti răi (Matei 13, 47-50),
cu nunta fiului de împărat la care sunt chemaţi şi cei ce n-au haină de nuntă
(Matei 22, 9-14),
şi abia la sfârşitul veacurilor se va alege grâul de neghină, peştii buni de
cei răi, cei ce au haină de nuntă de cei fără o astfel de haină. Apostolul
Pavel spune că Biserica este ca o casă, în care se găsesc şi vase de cinste şi
vase de necinste (II Tim. 2, 20), sau asemenea corpului omenesc, care are şi
membre de cinste şi membre de necinste (I Cor. 12, 22-24). Aşadar, e cu neputinţă
ca toţi membrii Bisericii să fie sfinţi şi fără de păcate. Rolul Bisericii este
tocmai de a-i sfinţi pe toţi, prin mijloacele sfinţitoare pe care le are. Prin
această misiune şi prin aceste mijloace (Sf. Taine) este Biserica Sfântă, iar
nu prin starea de sfinţenie a membrilor ei.
279.
De ce se numeşte Biserica „sobornicească”?
Biserică „sobornicească” înseamnă
întâi o Biserică
răspândită în toată
lumea, cuprinzând pe credincioşii din toate locurile, din toate
timpurile şi de la toate popoarele, ca o încununare a poruncii Mântuitorului:
„Mergând învăţaţi toate neamurile...” (Matei 28, 19). Sf. Apostol
Pavel spune galatenilor
şi colosenilor că în Biserica
lui Hristos nu
se face deosebire de neam între
credincioşi: „Nu mai este elin şi iudeu, tăiere împrejur şi netăiere împrejur,
barbar, scit, rob şi liber, ci toate şi întru toţi Hristos” (Col. 3, 11; Gal. 3,
28). Biserică „sobornicească” înseamnă unirea tuturor cu totul. Fiecare membru
şi toţi la un loc stau în unire cu Biserica întreagă şi aceasta cu fiecare
membru. Mai este sobornicească şi pentru că Sinoadele ecumenice sau Soboarele a
toată lumea sunt autoritatea cea mai înaltă a obştii creştine, având să se
pronunţe fie asupra credinţei, fie asupra vieţii creştine. Biserica „sobornicească”
are, în fine, şi înţelesul de „ortodoxă”, adică „dreptcredincioasă”
(dreptmăritoare), ceea ce înseamnă
unitatea în învăţătură şi conducere, ca legătură ce uneşte Bisericile din
diferitele teritorii. Cu acest înţeles găsim cuvântul prima dată la Sf. Ignatie
Purtătorul de Dumnezeu, care susţine că «Unde este Hristos acolo este Biserica
sobornicească». Nimeni
n-a arătat mai cuprinzător şi mai limpede înţelesul sobornicităţii Bisericii,
ca Sf. Chiril, marele catehet de la Ierusalim: «Biserica se numeşte sobornicească, zice el, pentru că ea
este în toată lumea, de la o margine a pământului la alta; pentru că ea învaţă soborniceşte
şi fără greşeală toate dogmele, care trebuie să ajungă la cunoştinţa oamenilor,
despre lucrurile văzute şi nevăzute, cereşti şi pământeşti; pentru că ea supune la adevărata evlavie tot neamul
omenesc, conducător şi conduşi, învăţaţi
şi neînvăţaţi, pentru că ea tratează soborniceşte şi vindecă tot felul de
păcate săvârşite de suflet şi de trup; în fine, pentru că ea posedă tot felul
de virtuţi, oricum s-ar numi, în fapte, în cuvinte şi în tot felul de daruri
duhovniceşti».
280.
De ce se numeşte Biserica „apostolească”?
Biserica
se numeşte „apostolească” pentru că ea a fost întemeiată de Mântuitorul pe
temelia Sf. Apostoli (Efes. 2, 20), a fost răspândită în lume şi organizată de
către Sf. Apostoli; pentru că, cu ajutorul Duhului Sfânt care este în ea de la
Cincizecime, păstrează neschimbată învăţătura dată ei de Iisus Hristos (Ioan
14, 26; 16, 13) prin Sf. Apostoli; şi, în fine, pentru că păstrează darurile
Sfântului Duh de la Sf. Apostoli prin succesiune; adică păstrează legătura
harului neîntreruptă de la aceştia până astăzi, succesiune numită apostolică. Apostolicitatea
Bisericii e mărturisită atât de Sf. Scriptură cât şi de Sf. Tradiţie. Sf.
Apostol Pavel scrie: „Deci, dar, nu mai sunteţi străini şi locuitori
vremelnici, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu,
zidiţi fiind pe temelia Apostolilor şi a Proorocilor, piatra din capul unghiului fiind Însuşi Iisus
Hristos, întru care toată zidirea bine
alcătuită creşte, întru
locaş sfânt, în
Domnul” (Efes. 2,
19-21). Acelaşi Apostol îndeamnă pe credincioşii săi să se
depărteze de învăţătura şi de învăţătorii care nu se sprijină pe Sf. Apostoli.
El scrie tesalonicenilor: „Drept aceea, fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi
predaniile pe care le-aţi învăţat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră”
(II Tes. 2, 15). Tot Sf. Apostol Pavel
spune lui Tit: „De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează- te”
(Tit 3, 10). Apostolii,
zice Sf. Irineu, au întemeiat Bisericile. Ei au pus din plin, ca într-un
depozit bogat să ia din ea băutura vieţii. Ei au transmis tradiţia acelora căroră le încredinau
bisericile. Sf. Irineu atrage atenţia asupra celor care au şi care n-au
succesiunea apostolică: «Trebuie supunere către cei care sunt presbiteri în
Biserică, către cei care au succesiune de la Apostoli, cum am arătat. Aceştia,
odată cu succesiunea episcopului, au primit, cu voinţa Tatălui, darul sigur al
adevărului. Ceilalţi însă, care sunt lipsiţi de succesiunea principală şi care
şi-o adună de oriunde, trebuie
bănuiţi». Tertulian, bun
cunoscător şi susţinător
al succesiunii apostolice şi duşman
neîmpăcat al ereticilor, spune că: «Bisericile se socotesc apostolice, ca urmaşe
ale Bisericilor apostolice… Aşa multe şi aşa de mari Biserici sunt una, aceea
care prin vine de la Apostoli, din care sunt toate. Astfel toate sunt din prima
şi sunt apostolice, în măsura în care toate-şi arată unitatea cu una
singură».
281.
Ce aşezământ are Biserica prin care asigură succesiunea apostolică?
Biserica
îşi asigură succesiunea apostolică prin ierarhia bisericească.
282.
Ce obîrşie are ierarhia bisericească?
Ierarhia
bisericească harică sau sacramentală îşi are originea în însăşi preoţia sau
Arhieria lui
Hristos, Arhiereul nostru în veac la Tatăl (Evr. 4, 14; 5, 5-6; 7, 16-17, 21,
24-27; 8, 1, 6; 9, 10).
Aceasta, după ce a chemat pe cei 12
Apostoli să-I urmeze (Matei 10, 1-4) şi mai apoi pe cei şaptezeci (sau
şaptezeci şi doi, Luca 10, 1), le-a dat puterea arhieriei sau preoţiei prin
Duhul Sfânt şi
prin ei urmaţilor
acestora în Taina
Hirotoniei (Ioan 20,
21-23), pentru mântuirea
oamenilor şi a lumii (Matei 28, 18-20; Marcu 16, 15-16), investindu-i în acest
sens cu toată puterea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii (Luca 24, 49; Fapte 1,
13-14; 2, 1-4), pentru a fi iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu (I Cor. 4, 1) în
Biserica Sa. Apostolii şi, apoi, urmaşii lor, episcopii, şi, prin ei, preoţii
şi diaconii, îşi au locul lor bine precizat în constituţia Bisericii, căci:
„Nimeni nu-şi ia singur cinstea aceasta, ci dacă este chemat de Dumnezeu ca şi
Aaron”, zice Sf. Apostol Pavel (Evr. 5, 4); „Şi El (Iisus Hristos) a dat pe
unii apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi
învăţători, spre desăvârşirea sfinţilor, la lucrul slujirii, spre zidirea
Trupului lui Hristos” (Efes. 4, 11-12).