16.
Prin ce s-a dat oamenitor Descoperirea supranaturală?
Ea
a fost dată uneori prin anumite semne minunate, pe care omul le cunoaşte prin simţuri;
de pildă arătarea lui Dumnezeu către Avraam, sub trei bărbaţi, la stejarul lui
Mamvri (Fac.18. 1-2), sau arătarea Mântuitorului după Înviere către ucenicii
Săi (Ioan 20, 19-31). Avem aci o Descoperire din afară. Dar, de cele mai multe
ori, Descoperirea pe calea supranaturală e dată sufletului omenesc printr-o
luminare deosebită, pe care aceasta n-ar fi putut-o câştiga numai prin puterea
cugetării sale. Această luminare a sufletului şi înzestrare a lui cu puterea de
a primi anumite adevăruri ale Descoperirii dumnezeieşti este insuflarea sau
inspiraţia dumnezeiască. Avem aici o Descoperire care se face numai sufletului
şi prin suflet şi pe care o putem numi duhovnicească sau dinlăuntru. Sfânta
Scriptură spune chiar si în Vechiul Testament, în multe locuri (Ieş. 4, 12; II
Regi 23,
2; Isaia 6, 1-8; 8, 1; Avacum 2, 2 etc.), ca Dumnezeu este Acela care a grăit
prin gura proorocilor: Sfântul Apostol
Pavel rezumă astfel istoria şi
felurimea acestei Descoperiri: „După
ce Dumnezeu odinioară în multe chipuri a grăit părinţilor noştri prin prooroci,
în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul” (Evr. 1, 1-2).
Descoperirea prin semne minunate, controlate de simţuri şi prin insuflarea
Duhului Sfânt are autoritate hotărâtoare pentru viaţa religioasă şi pentru
mântuire. Numai prin această Descoperire omul are cunoaşterea celor
duhovniceşti şi poate deveni duhovnicesc.
17.
Când s-a dat oamenilor Descoperirea supranaturală?
Această
Descoperire s-a dat
de la facerea
primilor oameni, în
rai, până la venirea Mântuitorului,
care a încununat şi a desăvârşit Descoperirea. Această lungă durată - 5508 ani
- se poate împărţi în trei părţi: Cea dintâi se întinde de la facerea primilor
oameni, până la darea Legii Vechiului Testament. Această primă parte se împarte
la rându-i în două: 1) de la facerea primilor
oameni până la
căderea în păcat;
2) după căderea
în păcat. Descoperirea
se înfăţişează potrivit stării omului din aceste două răstimpuri. În
rai, omul s-a bucurat de o Descoperire directă din partea lui Dumnezeu, Care-i
vorbea personal. Dumnezeu îl povăţuia şi-l conducea direct, îl învăţa despre
Sine, despre legătura Sa cu omul şi rostul acestuia în lume şi petrecea
împreună cu acest om.
Partea a
doua a Descoperirii
începe odată cu darea
Legii Vechiului Testament;
ea cuprinde toate veacurile – aproape 14 – călăuzite de legea lui Moise
şi de prooroci şi se încheie odată cu venirea Mântuitorului. Această parte a
Descoperirii nu e deplină, ci pregătitoare pentru Descoperirea cea deplină.
Sfântul Apostol Pavel o numeşte „călăuză către Hristos” (Gal. 3, 24).
Partea
a treia a Descoperirii este aceea a plinătăţii harului si adevărului (Ioan 1,
17). Ea începe odată cu venirea Mântuitorului şi se încheie cu ultima scriere a
Noului Testament. Ne găsim pe treapta cea mai înaltă a Descoperirii
dumnezeieşti făcute în persoana însăşi a Mântuitorului, Care ne dă deplina
cunoaştere despre Dumnezeu, ca Acela Care este Însuşi Fiului Dumnezeu (Matei
11, 27; Ioan 17, 6). Sfântul Apostol Pavel spune aceasta în chip hotarât: „În
zilele acestea mai de pe urmă (Dumnezeu) a grăit întru, Fiul” (Evr. 1, 2), şi
tot el o lămureşte, arătându-i şi scopul: „Făcându-ne cunoscută taina voii Sale
după buna Lui socotinţă, astfel cum hotărise La Sine mai înainte, spre iconomia
plinirii vremurilor, ca toate să fie iarăşi unite în Hristos, cele din ceruri
si cele de pe pământ întru El” (Efes. 1, 9-10).
18.
De unde ştim că Iisus Hristos este desăvârşirea şi plinirea Descoperirii?
Din
Sfânta Scriptură, din împlinirea întocmai a proorociilor Vechiului Testament şi
din
istoria
Bisericii Creştine. În
adevăr, Sfântul Apostol Pavel precizează: „Iar când a venit plinirea vremii, a
trimis Dumnezeu pe Fiul Său Cel născut din femeie, născut sub lege, ca pe cei
de sub lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea” (Gal. 4, 4-5). Sfintele
Evanghelii âi întreg Noul Testament
întăresc întru totul
adevărul că Iisus Hristos
e Fiul lui
Dumnezeu întrupat şi plinitorul Descoperirii dumnezeieşti. Proorociile
Vechiului Testament privitoare la Mesia, la Răscumpărătorul, la Fiul lui
Dumnezeu, s-au împlinit întocmai în persoana lui Iisus Hristos. Sfinţii Evanghelişti
şi Sfântul Apostol Pavel citează, adesea în amănunt, proorociile ce s-au
împlinit în persoana Mântuitorului. Proorocul Isaia - supranumit şi
Evanghelistul Vechiului Testament – vorbeşte pe larg de naşterea şi mai ales de
patimile, moartea şi proslăvirea lui Mesia (Isaia 7 si 63). Toată această
proorocie s-a împlinit întocmai în faptele şi viaţa lui Iisus Hristos, aşa cum
sunt înfăţişate de Noul Testament (Matei 1, 21; Luca 1, 31 ş. u.; I Cor.15, 3;
I Petru 2, 24; Matei 26,
62; Fapte 8, 32; I Ioan 3, 5 etc.). Documentele
creştine, păgâne şi iudaice din veacurile I şi II susţin, fără deosebire, că
Iisus Hristos ca Dumnezeu-Om este o persoană istorică sub împăraţii August şi
Tiberiu şi a suferit moartea sub Ponţiu Pilat. Aceleaşi documente, afară de
cele iudaice, constată că nici o alta persoană purtând acelaşi nume, sau alt
nume, nu a avut rolul si faptele lui Iisus Hristos. Marile înfăptuiri ale
Bisericii adeveresc şi ele Dumnezeirea Întemeietorului ei.
