350.
Simţim noi trebuinţă şi de rugăciunile Sfinţilor ca să fim ascultaţi de
Dumnezeu? Nu ajung rugăciunile noastre?
Dumnezeu
a lăsat ca sfinţii să se roage pentru noi nu pentru că n-ar auzi rugăciunile
noastre, când se fac singure, aşadar nu pentru că El are trebuinţă de ele, ci
noi. Pe de o parte rugăciunile noastre se încălzesc când ştim că şi alţii se
roagă cu noi şi pentru noi, iar dragostea noastră faţă de ei creşte, ca să
răspundă dragostei lor. Rugăciunile unora pentru alţii sunt un semn şi un
mijloc de sporire a dragostei, a unirii între mădularele Bisericii. Pe de altă
parte noi ne smerim când ne dăm seama că avem trebuinţă şi de rugăciunile
altora. Şi e bine să nu fim mândri când ne rugăm socotind că n-avem trebuinţă
de nimeni ca să fim ascultaţi de Dumnezeu, că suntem tot aşa de vrednici să fim
ascultaţi de El ca oricare altul, că ne ajung rugăciunile noastre. De aceea
spunem că rugăciunile noastre se înalţă prin rugăciunile sfinţilor până la
Dumnezeu, pentru că rugăciunea noastră însăşi a devenit mai caldă, mai simţită,
mai pătrunzătoare, mai smerită. Această încălzire a noastră se datoreşte şi
faptului că puterea şi simţirea cu care se roagă Sfântul pătrunde într-un chip
tainic şi în inima noastră, scoţând-o din amorţire.
351.
În ce chip se mai arată legătura noastră cu sfinţii?
În
aceea că nu numai Sfinţii îşi arată dragostea lor faţă de noi rugându-se pentru
noi, ci şi
noi ne arătăm dragostea noastră faţă de ei, pe de o parte cerându-le aceste
mijlociri, pe de alta, cinstindu-i pentru faptele lor şi pentru desăvârşirea la
care au ajuns şi luându-i ca pildă. Dar această cerere de mijlocire şi actele
de cinstire sunt amestecate. Când îi cinstim ne şi rugăm lor să mijlocească
pentru noi, şi când ne rugăm lor, pentru mijlocire, îi şi cinstim lăudând
faptele şi sfinţenia lor. Toată această cinstire se mai numeşte şi închinare.
352.
Dar rugăciunea şi închinarea nu se cuvin numai lui Dumnezeu? Nu dăm, aşadar,
oamenilor ceva ce se cuvine numai lui Dumnezeu?
Nu.
Căci alta e rugăciunea şi închinarea ce se dă lui Dumnezeu. Sfinţilor ne rugăm
numai ca să mijlocească la Dumnezeu. Chiar când ne dau şi ei ceva, ne dau prin
puterea lui Dumnezeu care e în ei şi potrivit cu voia lui Dumnezeu pe care ei o
împlinesc când ne dau acel bun, aşa cum Apostolii au făcut minuni cu puterea şi
cu voia lui Dumnezeu. Deci când le cerem Sfinţilor mijlocirea (Fapte 9, 32-42;
20, 9-11; 28, 3-9) sau ajutorul, tot pe Dumnezeu Îl slăvim. Pe Dumnezeu Îl
rugăm ca El însuşi să ne dea de la Sine tot ce cerem, ca Acela care este
izvorul tuturor bunurilor. Cât
priveşte cinstirea sfinţilor, deşi se numeşte uneori şi închinare, ea se
deosebeşte de închinarea data lui Dumnezeu. Când vrem să arătăm şi în cuvinte
deosebirea, spunem că pe sfinţi îi cinstim (dulie, venerare), iar lui Dumnezeu
Îi slujim (latrie, adorare, închinare). Pe sfinţi îi cinstim ca pe nişte oameni
care ne-au dat pildă de slujire lui Dumnezeu, şi pentru aceasta Dumnezeu
i-a cinstit şi
stau aproape de
Dumnezeu. Lui Dumnezeu Îi slujim ca Aceluia ce e Stăpânul
atotputernic şi Făcătorul nostru, de la Care avem totul, primim totul şi
atârnăm întru totul. O scriere
de la începutul
Bisericii, Martiriul Sfântului
Policarp, spune: «Noi
ne închinăm lui Hristos pentru că e Fiul lui Dumnezeu; cât despre
martirii care sunt ucenicii şi următorii
Domnului, le mărturisim iubirea care li se cuvine din pricina cinstei fără
seamăn pe care au adus-o Împăratului lor».
353. Avem
temeiuri în Sânta
Scriptură pentru aceste
cereri de mijlocire
şi pentru cinstirea sfinţilor?
Da, avem.
Am văzut că însuşi
Sfântul Apostol Pavel
cere, în nenumărate rânduri, creştinilor să se roage
pentru el. Cu atât mai mult vom cere noi sfinţilor astfel de rugăciuni pentru
noi. Cât
despre cinstire, în Faptele Apostolilor se spune ca temnicerul din Filipi
„cerând Lumina, s-a repezit înlăuntru şi, tremurând de spaimă, a căzut înaintea
lui Pavel şi a lui Sila” (16, 29). În Vechiul Testament citim că ucenicii
proorocilor, în urma unei minuni a lui Elisei, au zis: „Duhul lui Ilie s-a
odihnit peste Elisei. Şi au venit înaintea lui Elisei şi i s-au plecat până la
pământ” (IV Regi 2, 15). Închinarea ce se dă în aceste locuri sfinţilor se
datoreşte faptului că puterea lui Dumnezeu sălăşluieşte în ei. Deci tot spre
Dumnezeu se înalţă cugetul celui care se închină. Dacă
e cu dreptate să li se dea o asemenea cinstire sfinţilor cât sunt pe pământ, cu
atât mai mult li se cuvine aceasta după ce, prin moarte, sunt sălăşluiţi în
preajma şi în lumina Împăratului tuturor. O spune însuşi Sfântul Apostol Pavel:
„Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui
Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le
credinţa” (Evr. 13, 7). Un
temei pentru cinstirea sfinţilor din ceruri e şi cinstirea ce li se dă
Îngerilor, asemenea cu care au ajuns sfinţii. „Şi a căzut Iosua cu faţa la
pământ şi s-a închinat Lui şi a zis: Stăpâne, ce porunceşti slugii Tale?”
(Iosua 5, 14). Iar când părinţii lui Samson au adus o jertfă, „Şi când a
început a se înălţa flacăra de la jertfelnic spre cer, îngerul Domnului s-a
ridicat cu flacăra de pe jertfelnic. Văzând aceasta, Manoe şi femeia lui au
căzut cu faţa la pământ” (Jud. 13, 20).
354.
Nu cumva umbrim, prin această cinstire a sfinţilor, slava care se cuvine numai
lui Dumnezeu?
Nu.
Întâi, pentru că am văzut că ea e cu totul deosebită de slujirea ce o aducem
lui Dumnezeu. Apoi, pentru că Însuşi Dumnezeu le-a dat lor cinstire,
îmbrăcându-i în slava Sa, şi ne-a poruncit şi nouă să-i cinstim. Deci cinstea
ce o dăm sfinţilor trece oarecum tot asupra lui Dumnezeu. „Şi slava pe care Tu
Mi-ai dat-o le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una, suntem” (Ioan 17,
22). Sau: „Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă şi cel ce se leapădă de
voi, de Mine se leapadă” (Luca 10, 16). Sau: „Cel ce vă primeşte pe voi, pe
Mine Mă primeşte şi cel ce Mă primeşte pe Mine, primeşte pe Cel ce M-a trimis
pe Mine. Cel ce primeşte prooroc în nume de prooroc, plata proorocului va lua;
şi cel ce primeşte pe un drept în nume de drept, răsplata dreptului va lua” (Matei
10, 40-41). Deci, dacă cinstim pe sfinţi pentru sfinţenia lor, răsplata lor o
vom lua. Apoi, sfinţii sunt numiţi de Sfânta Scriptură „prieteni”
ai lui Dumnezeu. Aşa numeşte Domnul nostru Iisus Hristos pe Apostoli (Ioan 15,
14),
aşa e numit Avraam (Iacov 2, 23). Iar Sfântul Apostol Pavel îi numeşte pe
Efeseni „Casnici
ai lui Durnnezeu” (Efes. 2, 19). Cinstea
ce le-o dă Mântuitorul Apostolilor este aşa de mare, că-i va face părtaşi la
judecata lumii: „Adevărat zic vouă, că voi, cei ce Mi-aţi urmat Mie, la înnoirea
lumii, când Fiul Omului va şedea pe scaunul Slavei, veţi şedea şi voi pe cele
douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel”
(Matei 19, 28).
355.
Avem vreun folos din aceasta cinstire a sfinţilor?
Avem
un mare folos. Dacă e de folos pentru creşterea duhovnicească a omului ca el să
fie aşa de smerit, încât să socotească pe fiecare semen mai bun decât el (Matei
20, 26)273, cum nu s-ar păgubi el, uitând de această smerenie, dacă ar socoti
că sfinţii nu sunt mai buni decât el şi nu trebuie să-i cinstească? Aşa s-au
smerit toţi sfinţii cât au trăit pe pământ, plecându-se în faţa celui mai
neînsemnat om şi cu siguranţă că cinstea ce le-o aduce nu-i face să uite de această
smerenie. Prin întrecere în smerenie şi iubire, unii faţă de alţii, cresc cu
duhul toţi membrii Bisericii. Dar cinstind pe sfinţi, noi ţinem în acelaşi timp
necontenit în faţa ochilor noştri pilda vieţii lor, care ne ajută să ne
îmbunătăţim mereu viaţa noastră.
356.
Pe Sfânta Fecioară Maria, Maica Domnului, o cinstim la fel ca pe sfinţi?
