125.
Adam şi Eva au păzit această poruncă?
Un timp
au păzit-o. Dar din îndemnul diavolului în chip de şarpe şi sub pornirea mândriei
lor, Eva întâi, şi Adam după ea, au mâncat din pomul oprit, călcând porunca lui
Dumnezeu. Dumnezeu a blestemat pe şarpe, a prezis necazuri şi suferinţe
primilor oameni, i-a scos afară din Rai, dar le-a făgăduit pe Mântuitorul (Fac.
3, 15 şi urm.).
126.
Cum se numeşte acest păcat al lui Adam?
Acest păcat
se numeşte păcatul
strămoşesc, fiindcă îşi
are originea în
căderea protopărinţilor
noştri prin neascultare faţă de porunca dată lor de Dumnezeu (Fac. 2, 16-17; 3, 6-19).
Păcatul acesta a trecut la toţi oamenii, cum spune Sf. Apostol Pavel:
„Printr-un om (Adam)
a intrat păcatul în lume” (Rom. 5, 12).
127.
Cum se moşteneşte păcatul strămoşesc?
Aceasta
este o taină mare. Ceea ce se poate spune este că păcatul acesta, pe care-1
moştenim din tată în fiu, prin naşterea fireasca, nu ni se socoteşte ca
păcat al nostru, personal, ci ca o stare păcătoasă, ca o înclinare spre păcat,
izvorâtă din călcarea poruncii dumnezeieşti şi care este egală cu păcatul, în
faţa legii lui Dumnezeu. Pentru că această stare păcătoasă este egală cu
păcatul însuşi, Biserica a rânduit botezul copiilor, care nu au păcatele celor
vârstnici dar care totuşi, moştenesc aplecarea spre păcat, care vine de la Adam
(Fac. 7, 20; II Cron. 6, 36; Iov 4, 17-19; 14, 4; 15, 14-16; 25, 4; Ps. 13,
1-3; 50, 6; 52, 2-4; 57, 3-4;
Prov. 20, 9; Ecl. 7, 20; Sirah 25, 23, 27; Rom. 3, 10-12; 5, 12-19; Iacov 3, 2;
I Ioan 1, 8).
128.
Care au fost urmările păcatului strămoşesc?
Păcatul strămoşesc
a adus primilor
oameni pierderea harului
lui Dumnezeu, adică ruperea
legăturii cu Dumnezeu, cu ei înşişi şi cu lumea. Acest
păcat a mai adus slăbirea chipului 1ui Dumnezeu în om, prin întunecarea în
parte a puterilor sufletului şi prin înclinarea mai mult spre rău decât spre
bine. Mintea se mişcă greu, deosebeşte anevoie cele ce are de cunoscut şi mai
mult se depărtează decât se apropie de luminile curate ale Duhului. Ea nu mai
vede decât anevoie pe Dumnezeu, priveşte mai mult spre lucrurile pieritoare,
legate de viaţa trecătoare. Dar această slăbire nu înseamnă ştergerea sau
stingerea completă a chipului lui Dumnezeu în om. Omul n-a murit cu totul
pentru cele dumnezeieşti. El s-a îmbolnăvit. Chipul lui Dumnezeu în el a
slăbit, s-a întunecat.
Prin
păcatul strămoşesc, primii oameni au pierdut sfinţenia curăţia şi putinţa de a
nu muri. Pierzând harul, ei au pierdut şi roadele harului. Dacă ar fi
ascultat porunca dumnezeiască, Adam şi-ar fi asigurat, cu ajutorul lui
Dumnezeu, putinţa de a nu muri, la care ar fi contribuit şi pomul vieţii, de
care el nu s-a putut folosi, fiindcă a fost scos din Rai (Fac. 3, 22-23). Prin
păcatul lor, primii oameni şi-au pierdut liniştea desăvârşită a trupului, căci
păcatul a trezit în ei pofta cărnii. Despărţiţi de cele veşnice şi lunecând
spre piericiune, trupurile lor s- au deschis plăcerilor şi necurăţiilor. Firea
întreagă s-a îmbolnăvit de păcat «prin neascultarea unuia singur»143. Pierzând
harul care-i acoperea, ei au fost dezbrăcaţi de înălţarea spre Dumnezeu şi de
privirea directă a lui Dumnezeu. Pedeapsa
cea mai mare a păcatului a fost moartea, care după Sf. Apostol Pavel este „plata
păcatului” (I Cor. 15, 22); moartea, cu cele trei trepte ale ei: trupească,
sufletească şi veşnică. Dumnezeu însuşi a vestit primilor oameni că vor muri
dacă nu vor asculta porunca (Fac. 2, 17). Neascultând-o, pedeapsa lor a fost
moartea144. Nu trebuie să se creadă că Adam şi Eva şi-au atras această pedeapsă
pentru că au mâncat dintr-un anumit pom purtător de nenorociri şi de moarte, ci
numai pentru că au călcat porunca dumnezeiască.
