10 porunci psiho-pedagogice pentru profesorul de religie -de citit cu atentie si gandire critica!!!

Sunt câteva gânduri pe care mi le permit faţă de colegii mei de la catedră, mai ales când vine vorba de şcolarul mic. Le scriu dincolo de dezbaterea pro sau contra Religiei în şcoală, după ani de observaţii ale celor mai înrădăcinate metehne la clasă, oarecum declanşate de specificul disciplinei. Cu toţii avem păcatele noastre de profesori, în funcţie de o materie sau alta, doza noastră de impostură, dar poate e timpul să vedem cu luciditate, dincolo de frumoasa poveste a iubirii de Dumnezeu, în ce măsură se poate greşi, chiar şi cu cele mai bune intenţii. Spiritual vorbind, nu cred că suntem în vreun prea mare pericol: copiii de azi au simţul ridicolului şi al neautenticului. Mulţi nu vor lua în serios ce li se transmite pe căi dogmatice sau ritualice. După cum nu iau în serios lecţiile puse doar în definiţii şi formule.  Sigur că sunt şi profesori cu har, care au adus cunoaşterea lui Dumnezeu în sufletele copiilor şi au reuşit să fenteze, prin inspiraţie divină sau nu, grosolăniile metodologice propuse de normative. Cu toate astea, mi se pare deja că fiecare dintre noi cunoaşte şi câte o excepţie negativă. Toată lumea ştie povestea  unui profesor de Religie grav inedecvat în abordarile lui psiho-pedagogice. Toată lumea e deja prea multă lume. Şi greşelile lor n-ar fi cu nimic mai grave decât ale multora din colegii lor. Numai că aceştia din urmă au doar girul inspectoratelor, în timp ce primii îl au, parcă, şi pe al lui Dumnezeu. Nu-mi permit să analizez toate cauzele, dar pot să risc un ton ferm pentru cel puţin 10 observaţii de bază, uşor de găsit în orice manual de psihologie.

1. Nu intra în clasă cu catalogul!
Tu nu ai nevoie de însemnele puterii unui dascăl. Tu ai deja, ca aliat, puterea divină. Notele, extemporalele, concursurile şcolare la Religie, manualul şi caietul auxiliar sunt forţa unui dascăl obişnuit. Nu ar fi corect să vii însoţit în faţa copilului, sub investirea unei duble puteri. L-ai copleşi. Şcolarii mici sunt oricum impresionaţi de respectabilitatea sutanei, de barba şi de aerul tău solemn. Le iau ca pe însemne ale unei autorităţi inedite şi ale unui ascendent miraculos asupra lor. Cei mai eficienţi şi iubiţi profesori sunt cei care se coboară lângă copil, care lucrează umăr la umăr cu ei, fără pretenţii de superioritate.
2. Renunţă la manuale!
Nu ştiu cine le-a făcut, dar abundă de erori psiho-pedagogice grave. Pe lângă păstrarea unui limbaj bisericesc care sună arhaic şi inabordabil, aşezarea lui Dumnezeu în capitole şi exerciţii induce în mintea unui copil sub 12 ani, ideea unei munci impuse şi a unor obligaţii de rutină. Lucruri care nu sunt în sine rele, dar care aici şi acum sunt total anacronice obiectivelor şi intenţiilor tale: lecţia despre iubire, iertare şi toleranţă se face, cel puţin la vârsta asta, prin deschiderea inimilor, în pilde sau poveşti, niciodată călăuzind copiii cu creionul pe hârtie. Nici la celelalte discipline, oricât de ştiinţifice, revelaţiile şi pasiunile nu se află în rutină şi nici în paginile vreunui manual.
3. Nu le cere să dovedească memorarea vreunei rugăciuni!
Cele mai mari antipatii mi le atrag, ca profesor de Română, când le cer să memoreze poezii. Copiii de astăzi sunt o generaţie cu mai puţină dorinţă de a-i mulţumi pe alţii. Mulţi dintre ei au o sete înnăscută pentru relevanţă. Vor să ştie de ce primesc o sarcină şi mai ales caută să şi-o interiorizeze natural. Dacă mintea lor nu e pregătită să reţină o rugăciune, nu va fi nici inima.
4. Acceptă că elevii tăi se vor plictisi uneori de tine!
Orice profesor îşi atinge, la un moment dat, limitele. Copiii de astăzi nu mai stau în bănci din obligaţie. Noi aveam în sistem frică, ruşine, datoria de a ne mulţumi părinţii. Generaţiile de astăzi vin dintr-o zonă nouă a conştiinţei umane: caută noul, au nevoie de diversitate, viteză şi insolit. După o vreme, nu vor mai fi la fel de impresionaţi şi captivaţi de spusele tale. Nu lua neatenţia lor ca pe o provocare a ceea ce reprezinţi. În faţa lor eşti doar un om care trebuie să se reinventeze. Caută mijloace şi tehnici didactice în afara stilului ceremonial, a vocii mieroase şi a aerului de înţelept arhaic. Sună forţat şi artificial.
5. Nu da exemple negative copiilor până în 10 ani!
Manualele de Religie şi Educaţie Civică, la clasele I-IV, sunt pline de exemple negative: comportamente ruşinoase bine ilustrate, conflicte puse în benzi desenate, propoziţii despre bârfă, invidie, minciună şi furt. Şcolarii mici au o particularitate psihologică greu de evitat: sunt fascinaţi de interdicţie. În aşa măsură de mult, încât au o adevărată pasiune să îi testeze limitele. La nivel subconştient, nu-urile îi programează la tentaţie. Dacă le mai spui şi cât de inevitabil e păcatul, le dai scuza perfectă să încerce efectul minciunii, al urii şi al răzbunării. O fac teatral, asumându-şi rolul în joacă, îşi obţin plăcere din reacţiile contrariate ale adulţilor, experimentează efectul încruntărilor lor şi instinctiv, forţa pe care o au asupra celorlalţi. Cei mai cicăliţi copii sau ameninţaţi cu oprobiul lui Dumnezeu sau al oricărui superior din familie sunt, de regulă, cei care dezvoltă natural reacţii negative. Se cheamă „întărire pozitivă a unui comportament nedorit”. E posibil să faci asta, cu cele mai bune intenţii şi cu duhul celui mai bine exersat har.
6. Renunţă la lecţia despre „Supunere şi ascultarea de părinţi!”
Lecţia aceea porneşte cu povestea unor pui de animale care şi-au părăsit cuibul, în ciuda avertismentelor părinţilor lor. Cam toţi sfărşesc mâncaţi de vulpe, rătăciţi în frig, cu aripa ruptă sau furaţi la drumul mare de alţi şmecheri ai pădurii. Copiii pricep de aici şi din titlu că neascultarea are urmări catastrofale. Asta nu e deloc o lecţie despre conştientizarea consecinţelor. Este o abordare care îi invită pe copii să nu facă alegeri în cunoştinţă de cauză, doar să se supună. Uneori e bine să te rătăceşti, să greşeşti, să îţi cauţi drumul singur. Mai devreme sau mai târziu toţi plecăm din cuib şi ne permitem să trecem peste învăţămintele părinţilor. Greşeala puiului de prepeliţă e o îndrăzneală frumoasă. Povestea a fost scrisă în vremea când şcolarii erau puşi cu genunchii pe coji de nucă sau primeau beţe la palmă. Copiii de astăzi ştiu asta, sunt critici şi din ce în ce mai conectaţi la ce e autentic; e posibil să îţi râdă în nas cu povestea asta sau să îţi atribuie un aer desuet, uşor nerespectabil. În plus, sunt sigură că relaţia lor cu Dumnezeu n-ai vrea deloc să semene cu riscul de a zbura în bătaia puştii.
7. Nu povesti şcolarului mic despre obiecte sfinte şi însemnătatea lor!
Până la clasa a IV-a, cam toţi copiii sunt conectaţi la magic. Când privesc un film cu personaje fantastice sau se joacă pe calculator, mintea lor se mută întru totul acolo şi acceptă fantezia ca atare, fără graniţe cu lumea obişnuită. Unii povestesc vise şi fabulaţii intenţionate, fără să aibă sentimentul că mint. Alţii îşi mărturisesc experienţe incredibile despre care şi unul şi altul ştiu că sunt imaginare, fără să conteze. Crucea şi icoana nu pot fi explicate la vârsta asta, aşa cum le înţelege Biserica. Ele vor fi puse în aceeaşi oală cu pieptănul vrăjitoarei, mărul fermecat, sabia de la nivelul 3 al jocului, iar de acolo vor ieşi tare greu, pentru că mintea umană tinde să sedimenteze achiziţiile vizuale ale copilăriei. Nu ştiu câţi dintre noi l-am mai scos pe Dumnezeu din reprezentarea unui bătrânel bărbos, călare pe un nor alb şi cu sceptrul în mână, clătinând din cap spre noi. Ştiu însă o mulţime de oameni în toată mintea care se rugau deunăzi la minunea chipului din scorbura unui copac, chiar şi după ce autorul desenului în cărbune îşi recunoscuse şotia.
8. Scoate-ţi lecţia din paradigma pedepsei şi a recompensei!
Uneori este tare greu să gestionezi o clasă de 20 de copii. Se frământă şi devin gălăgioşi. Relaţia cu enoriaşii nu prea presupune ceea ce cere, de obcei, managementul unei clase. Copiii nu ascultă pur şi simplu pentru că te afli în faţa lor. Cel mai la îndemână lucru, recunosc, este să îi ameninţi puţin sau să îi sperii. Până se sună, ce-i drept, poţi să îţi cumperi puţină linişte vorbindu-le despre diavolii care îi tentează când fac drăcii. Sau şi mai de efect poate fi, deşi şi asta pentru scurt timp, ameninţarea că Dumnezeu nu i-ar mai iubi la fel când greşesc. Am văzut de curând, un respectabil părinte, vorbind despre mărturisirea lui Dumnezeu în alegerea orei de Religie, ca disciplină. Să înţeleg că nesemnarea faimoasei „cereri” e un fel de lepădare? Hai să fim serioşi, asta seamănă cu o neajutorată ameninţare de copii, atunci când şi-au pierdut răbdarea şi cuminţenia în bancă! Şi pedeapsa şi recompensa sunt tehnici de manipulare. Frumos ar fi şi creştineşte să obţinem ascultare de la copii prin conectare emoţională, sinceritate, răbdare şi spirit critic în alegeri.
9. Reformulează-ţi definiţia despre greşeală! Ea nu este sinonimă cu păcatul!
Copiii au mare nevoie să greşească. Şi mai ales să o facă sub ochii îngăduitori şi încurajatori ai adulţilor. Până să facă o treabă la oliţă, de exemplu, există multe neînfrânări fiziologice naturale, totuşi dezaprobate de cei din jur, de la o vârstă încolo. Pentru prea mulţi dintre noi, primul nostru mic triumf a fost dublat de ameninţarea cu ruşinea. Am ales un comportament pentru că celălalt crea dezgust. Aşa au curs multe realizări individuale, alimentate de nevoia de a-l mulţumi pe celălalt. În cultura noastră, greşeala e ceva subliniat cu roşu pe hârtie. Prea puţin văzută pentru rolul ei constructiv şi pentru formarea unui nivel de asumare. Există un exerciţiu în manualul de Religie de a II-a, care cere copiilor să numească personaje care şi-au meritat pedeapsa pentru sufletul lor rău. Un elementar manual de psihologie m-a învăţat că nu oamenii sunt răi, ci alegerile lor. Că nu copiii trebuie mustraţi, ci faptele lor, fără etichetări şi fără atingeri de suflete. Cât despre meritatul pedepsei, am văzut mulţi copii care se pleznesc pentru că, sincer, consideră că celălalt şi-a meritat-o.
10. Nu căuta să le formezi mila impresionându-i zguduitor!
Copiii între 6 şi 12 ani nu învaţă smerenia şi empatia prin expunere la alţi copii mai trişti, abandonaţi de părinţi sau bolnavi. Copiii care merg, de mici, în vizită la orfelinate sau la căminul de bătrâni nu fac distincţia între un destin sau altul. Se acoperă de vinovăţie ei înşisi. Este reflexul lor să preia din povara omenirii. Cam toţi copiii ai căror părinţi se ceartă sau divorţează iau eşecul familiei asupra lor. Nenorocirea semenilor e un stimul forţat la vârste mici, afară de cazul în care ei înşişi sunt colegi cu astfel de copii. Empatia şi prietenia se exersează întâi în mediul familiar, printre semenii din clasă sau de la joacă. Ştiu o fetiţă de clasa I, atât de impresionată de rănile Mântuitorului pe Cruce, încât nu mai vrea să îşi vadă profesorul. Există la vârsta aceasta transferuri emoţionale care pot afecta dramatic construcţia interioară. Nu cred că trebuie feriţi, dar nici expuşi intenţionat, din vreun exces de zel pedagogic întru cultivarea milei.
http://m.hotnews.ro/stire/19535459

Ora mea de religie

Sâmbătă, 28 Februarie 2015

Ioana Stoian

„Ora de religie: lărgeşte orizontul de înţelegere a lumii; dă speranţă şi un sens în viaţă; te ancorează în cultura neamului românesc; prezintă pilde şi modele demne de urmat. Credinţa creştină înseamnă iubire, adevăr, bunătate.” (doxologia.ro)

De când a început toată această problemă a orei de religie m-a bătut gândul să scriu şi eu ceva legat de aceasta. Unele gânduri care nu îmi dădeau pace m-au făcut să mă răzgândesc. Aceasta până când mi-am dat seama că unii își dau cu părerea (și de cele mai multe ori blamează ora de religie) fără să știe nici măcar cum arată acea cerere pe care trebuie să o completeze părinții până pe 6 martie, cel târziu.

Nu vreau să mă leg de ceva ce nu știu, nu îmi place să vorbesc, să scriu despre ceva despre care nu m-am documentat îndeajuns. De aceea voi scrie câte ceva despre ora mea de religie. Am făcut timp de 12 ani această disciplină și am avut, dacă nu îmi joacă feste memoria, patru profesoare în tot acest timp. Patru personalități complet diferite, dar toate au încercat să ne apropie de Hristos și de ce înseamnă iubirea și mila lui Dumnezeu pentru noi.

De la prima profesoară, pe care am avut-o cam trei ani, am învățat Crezul. Îmi aduc și acum aminte cum ne întreceam în clasă să spunem Simbolul credinței pentru a primi un 10. Ulterior, am sesizat exact ce semnificație are și cum se aplică în viața de zi cu zi. Fac o paranteză pentru a vă spune că o altă doamnă profesoară, de matematică de data aceasta, mi-a explicat în clasa a opta că unele teoreme și axiome sunt formulate precum Crezul și dacă îl știu, le voi învăța mai ușor. Și așa a fost. Tot prima doamnă de religie avea un fix cu desenatul, iar eu cu partea artistică nu prea am stat bine niciodată. Toată familia mea a muncit o dată la un desen cu Nașterea Domnului, vaca din staul arăta a măgar, ieslea nu prea era iesle, personajele mai erau cum mai erau, dar eu, sora mea, mama și tata am lucrat împreună pentru a-i duce doamnei un desen cât mai acătării. Asta m-a, și ne-a învățat, atunci ora de religie: să fim alături unii de alţii, pricepuţi sau mai puţin pricepuţi, de la un simplu desen până la mari necazuri.

Pilda fiului risipitor mi-a rămas întipărită în minte

A doua doamnă profesoară este cea pe care o port mereu în gând începând din clasa a patra când am cunoscut-o. Nu știu ce avea doamna special, dar avea ceva. Cred că har, mult har. Dânsa a reușit să ne explice ce este cu Iisus, de unde a venit și ce a făcut pentru noi. Ne-a explicat fiecare pildă în parte de știam ce semnifică fiecare pas, vorbă, haină din text. Deși nu mi-au plăcut niciodată olimpiadele și consursurile școlare, am mers încântată la Olimpiada de Religie în clasa a patra și a cincea. Nu știu de ce… poate pentru că pur și simplu mi-a plăcut obiectul, cum altora le-a plăcut româna, matematica, geografia sau istoria. Mergeam în vacanța de vară la școală pentru a mai citi ceva și a mă vedea cu doamna de religie. Ai mei nu m-au oprit, pentru că m-au lăsat de mică să îmi urmez propria cale, dar se uitau ciudat la mine pentru că am reușit, spre exemplu, să înțeleg ce e aceea Pronia Divină și îi explicam și mamei. Am luat premiu la una dintre olimpiade și îmi aduc aminte și acum de momentul în care scriam și tot scriam despre Pilda fiului risipitor, care mi-a rămas întipărită în minte de atunci.

Cu aceeași profesoară am mers la slujbe, la spovedanie și împărtășanie. În gimnaziu am început să merg și eu mai des la biserică. Mergeam cu mama când eram mică, dar nu în fiecare duminică. Mă spovedeam și împărtășeam în posturile mari, mă rugam în fiecare seară și făceam cruce când mă așezam la masă, dar nimic mai mult. Dar doamna de religie a știu să pătrundă în sufletul nostru și să ne insufle dragostea, de aproapele și de Hristos. Astfel am început să merg duminica la biserică – nu la biserica de care aparțineam, ci la alta (tot la mine în cartier se construia o biserică nouă, iar atunci slujbele se țineau într-un fel de baracă ceva mai mare). Luam o colegă și încă o prietenă și pe la 10.30 eram acolo – vroiam să prindem Sfintele Daruri. Nu știam noi exact ce reprezintă și ce se face acolo, dar ne luam după cei mari. Treptat am ajuns să mergem mai devreme la biserică și eu, cel puțin, eram încântată de Părinte – pentru că iubea copiii, le dădea bănuții de la Liturghie înapoi, le dădea iconițe și făcea ordine în biserică. Și acum e la fel Părintele și îmi pare rău că nu reușesc să ajung mai des la biserica mea de suflet – care acum e maaare și extrem de frumos pictată.

În liceu am avut inițial o doamnă profesoară mult prea liniștită pentru gustul meu, dar care a reușit să dezbată cu noi, adolescenții, câteva teme nu tocmai comode pentru dânsa – de la de ce au sau nu au voie femeile să intre în biserică într-o anumită perioadă până la de ce să mergem și să stăm atâta timp la o Slujbă. A urmat o altă doamnă profesoară cu care discutam despre ce vrem noi să facem în viață, ce oportunități avem, cum putem fi și cool și creștini practicanți în același timp. Ne-a vorbit de asociațiile unde putem face voluntariat, de Asociația Studenților Creștini Ortodocși Români (ASCOR) și Asociația Tineretul Ortodox Român (ATOR). O singură problemă avea doamna profesoară – fiind obișnuită cu clasele mici, atunci când vorbea lăsa frazele neterminate, pentru ca noi, elevii de clasa a XII-a, să le finalizăm. Majoritatea propozițiilor sunau cam așa: „Acum e momentul să vorbim despre misiunea Bi-se…” și noi ar fi trebuit să spunem în cor „ri-cii” – dar acesta era farmecul dânsei.

Optimismul nu e din naștere

Cam așa au arătat orele mele de religie. Nu am fost speriată de iad, de draci, nu mi s-a prezentat excesiv Răstignirea lui Hristos, nu am fost îndoctrinată. Am învățat ce înseamnă credința ortodoxă – fără a ține cont de persoane, de clerici sau mireni, ci pur şi simplu ce înseamnă dragostea de aproapele, speranța şi încrederea că Cineva e mereu lângă mine şi-mi îndrumă paşii.

Mulți cunoscuți îmi spun că sunt mereu veselă, că sunt optimistă și sunt surprinși când le spun că am avut probleme de sănătate de mică, că sunt operată de patru ori, că port ochelari de 24 de ani și că nu totul a fost roz în viața mea. Dar acest optimism nu e din naștere, el vine pe un fundament, un fundament realizat în familie, la școală (la ora de religie) și în Biserică. Așa cum spunea unul dintre copiii cu care am vorbit pentru un reportaj difuzat la emisiunea „Pridvoarele credinței” de la  TVR 3 și TVR Iași: „Atunci când te rogi, simți că ai mai multă putere și nimic nu te poate doborî și atunci devii mai optimist și mai bucuros și mai încântat de viață.” De ce nu am vrea atunci religia în şcoală?

Îmi scria cineva pe pagina de Facebook că „puterea exemplului e cea mai importantă, aici pierdem”. Da, puterea exemplului e foarte importantă şi pierdem aici mult şi pentru că scoatem în evidență multe exemple negative – polițişti şi medici care iau şpagă, preoți care cer taxe şi aşa mai departe. Ar trebui să arătăm şi exemplele bune, pentru că slavă Domnului!, avem. Haideţi să fim noi un exemplu pentru copii noştri şi să lăsăm religia în şcoală, pentru că astfel îi vom ancora în cultura neamului românesc, îi vom învăţa ce este iubirea, adevărul, bunătatea şi le vom da speranţă în această lume ciudată în care trăim.

Să salvăm ora de religie!

Senatorul Steliana Miron, despre religie: Te ajută şi în viaţă, te ajută şi în gândire

http://suceavanews.ro/166901/politic/senatorul-steliana-miron-despre-religie-te-ajuta-si-in-viata-te-ajuta-si-in-gandire/

Senatorul sucevean Steliana Miron  susţine predarea religiei în şcoli. Parlamentarul susţine că şi fiica sa, elevă în clasa a IV-a, va participa la ora de religie.
„Optez pentru această materie pentru că fiind şi din Suceava, unde în Bucovina marea majoritate a oamenilor sunt plini de credinţă, având atâtea mănăstiri şi locuri frumoase, este normal ca să susţin acest proiect şi ca religia să se predea în continuare în şcoli […] Te ajută şi în viaţă, te ajută şi în gândire, trebuie să ştii istoria religiilor, trebuie să înveţi ceea ce trebuie să faci şi ce nu trebuie să faci”, a precizat, pentru Gândul.info, Miron.
În plus, mai spune senatoarea, mersul la biserică şi la mănăstiri este un obicei pentru ea şi pentru fiica ei.
„Fetiţa chiar îşi doreşte acest lucru, noi în fiecare duminică mergem la biserică, în timpul săptămânii mergem şi la mănăstiri, ea e obişnuită cu aceste deprinderi şi chiar îi face plăcere”, a susţinut Miron.

RELIGIA ÎN ŢĂRILE “CIVILIZATE” – Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Filed under: Uncategorized — Mircea Puşcaşu @ 22:30

 

RELIGIA ÎN ŢĂRILE “CIVILIZATE”

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Unul din marile rasisme este de a declara ţara X drept civilizată şi ţara Y drept înapoiată pe tot felul de criterii extrem de subiective.
Da, violenţa şi corupţia sunt factori de înapoiere. Dar ele există masiv şi în ţări care, altfel, sunt socotite drept “civilizate”, ba chiar etaloane ale civilizaţiei (a se vedea Imperiul Roman în sec. al III-lea d.Chr. sau S.U.A. astăzi).
De aceea calificarea unor ţări ca “civilizate” sau “înapoiate” este un reflex rasist care ţine de gândirea colonialistă a secolelor XVIII-XIX, în care, din păcate, au rămas blocaţi, încă, mulţi cetăţeni români.
Dincolo de această încercare de revenire la obiectivitate, rămâne ca fapt aderenţa majorităţii românilor la prejudecata “ţară civilizată versus ţară înapoiată”. Prejudecată ce a fost şi este folosită de propaganda anti-ortodoxă din România. Mai ales acum, în campania împotriva orei de religie în şcoală.
Ca urmare, mi s-a părut necesar să avem în faţa ochilor o listă cu alte ţări europene şi poziţia lor faţă de predarea religie în şcoală!
Primul aspect este acela că studiul religiei este prezent, sub diferite forme, în şcolile publice finanţate de stat în toate ţările membre ale UE! Asta cu toate că sunt oameni care, din motive de ei ştiute, încearcă să propage ideea că România ar fi unică în acest domeniu… De fapt, dacă este unică în domeniu este unică doar prin violenţa incredibilă a campaniilor anti-ortodoxe, prin neruşinarea totală cu care se folosesc minciuni peste minciuni în aceste campanii şi alte asemenea aspecte. Care, pentru cine are cunoştinţe istorice, amintesc izbitor de politica leninistă şi stalinistă anti-ortodoxă.
Revenind, să observăm ce se întâmplă în Ungaria!
Vecina şi rivala noastră în multe privinţe – unele total absurde… – şi pe care mulţi o dau exemplu de civilizaţie!
“În Ungaria, în timpul regimului comunist, ora de religie nu a fost niciodată complet interzisă, ci transformată în disciplină extracurriculară, marginalizată şi lăsată în grija exclusivă a cultelor. Noua Lege a Educaţiei Publice (1993) nu a schimbat considerabil situaţia. În consecinţă, până astăzi, religia este disciplină opţională, predată înainte sau după orele de curs. Pe de altă parte, acum Statul oferă finanţare pentru plata profesorilor, care sunt însă angajaţi de către culte. Tot cultele sunt responsabile de alcătuirea programelor analitice, editarea manualelor sau instruirea profesorilor. Toate cultele recunoscute legal au dreptul de a organiza ore de religie în şcoli, dar, în practică, cele patru „culte istorice” (Romano-Catolic, Reformat, Luteran, Mozaic) organizează marea majoritate a orelor.”
(şi aici, ca şi mai departe, prezint texte şi informaţii de pe oradereligie.ro şi de pe http://www.obiectiv.info/ora-de-religie-in-uniunea-european…)
“Studiul religiei poate avea caracter obligatoriu pentru toţi elevii, chiar fără posibilitate de scutire, cum se întâmplă în Suedia, sau

poate fi disciplină opţională, pe care elevii o pot alege la anumite niveluri de studiu (Slovenia).
Organizarea studiului religiei în şcolile publice poate fi responsabilitatea exclusivă a Statului (Suedia ori Grecia), subiectul unei cooperări apropiate între Stat şi culte (Germania, Austria) sau se poate afla doar în sarcina cultelor (Ungaria).
Abordarea disciplinei poate varia între una puternic secularizată, care-şi propune, în mod strict, oferirea de informaţie obiectivă asupra diferitelor credinţe religioase (ori filosofice) ale lumii (Estonia, Danemarca), şi una evident confesională, care are ca scop iniţierea elevilor în a deveni membri responsabili ai unei anumite confesiuni, alocând astfel puţin spaţiu cunoaşterii altor confesiuni sau religii (Cipru, Malta).”
“Pluralismul cultural şi religios, în creştere în Europa, a adus alte motivări ale prezenţei orelor de religie în şcoli. La necesitatea educării religioase a copilului s-a adăugat cultivarea abilităţii de înţelegere, de către elevi, a patrimoniului cultural şi istoric al ţării; după afirmarea dreptului cultelor de a oferi educaţie religioasă, acum este subliniat dreptul copilului de a primi educaţie religioasă. În prezent, prin această disciplină se intenţionează ca un copil să ajungă să-şi cunoască temeinic propria religie şi să aibă informaţii elementare despre celelalte confesiuni şi religii.”
“În Franţa, studiul religie nu există ca disciplină de sine stătătoare, dar elemente ale lui sunt incluse în cadrul programelor analitice ale altor obiecte de studiu. Din 1882, “educaţia morală şi religioasă” a fost înlocuită cu “educaţia morală şi civică” şi orice referire la Dumnezeu în cadrul şcolii a fost eliminată. Aceeaşi lege stabilea, în acelaşi timp, şi o zi liberă în timpul săptămânii, zi în care elevii să poată lua parte la orele de educaţie religioasă organizate de către Biserică. De aceea, până astăzi, elevii francezi merg la şcoală de luni până sâmbătă, cu excepţia zilei de miercuri, când cei ce doresc pot lua parte la cursurile organizate de către cultele religioase, în afara şcolii.
Curriculumul şcolar a rămas închis oricărei referiri la vreo credinţă religioasă, până în anii 1980, când a început o dezbatere despre reintroducerea în programa şcolară a unor noţiuni de religie, considerate a fi indispensabile înţelegerii de către elevi a moştenirii culturale franceze; s-a discutat şi despre contribuţia pe care această disciplină ar avea-o pentru menţinerea ordinii sociale. Încă nu s-au introdus ore de religie, dar din ce în ce mai multe elemente ce ar ţine de o astfel de disciplină sunt integrate în programele analitice ale altor discipline, precum Istoria, Literatura, Artele etc. În şcolile confesionale romano-catolice, religia poate fi introdusă numai cu statut opţional, în condiţiile în care mare parte din finanţare vine de la Stat.”
Totuşi, trebuie observat că şi în Franţa există religie ca materie obligatorie, însă numai “în şcolile din cele 3 departamente estice, reluate de la Prusia în 1919, dar cei care nu doresc să participe la ore pot opta pentru Educaţia civică şi morală.”
“În Germania, Constituţia ţării menţionează religia ca obiect care face parte din trunchiul comun în cadrul învăţământului primar şi secundar, care trebuie predată în acord cu principiile comunităţilor religioase. În consecinţă, responsabilitatea organizării orelor de religie în şcolile publice aparţine în egală măsură Statului şi cultelor. Alcătuirea programei analitice şi a manualelor şcolare se face la nivel de Stat federal şi cade în sarcina unor comitete mixte în care sunt reprezentate autorităţile de Stat şi cele bisericeşti din landul respectiv.
Curriculumul şcolar prevede două ore săptămânal, excepţie făcând şcolile private, unde religia ocupă un loc mai important decât în şcolile de stat. În Germania, religia se poate număra între disciplinele de examen la încheierea ciclului de studii.
În cele mai multe dintre state, în şcolile publice se studiază confesiunea romano-catolică ori protestantă, dar sunt şi trei state în care se predă confesiunea ortodoxă. În ultimii ani se fac eforturi constante în direcţia introducerii în şcoli a orelor de religie musulmană, pentru cei aprox. 500.000 de elevi aparţinând acestei religii.
În Grecia, Constituţia prevede că scopul educaţiei oferite în şcoli este “educarea morală, spirituală, cognitivă, vocaţională şi psihică a tuturor grecilor, dezvoltarea unei conştiinţe naţionale şi religioase, precum şi formarea unor cetăţeni liberi şi responsabili”. În practică, aceste prevederi înseamnă că Statul este singurul responsabil de stabilirea programelor analitice, editarea manualelor şi numirea profesorilor de religie, autoritatea bisericească fiind consultată numai în privinţa corectitudinii dogmatice a materialelor didactice folosite. Dezbaterile asupra orei de religie din şcolile greceşti vizează nu atât prezenţa acesteia în cadrul programei, cât mai ales abordarea aleasă. În acest sens, anul şcolar 2006/7 a marcat trecerea de la un caracter predominant catehetic şi pur confesional către o mai mare deschidere pentru dialog interconfesional şi interreligios.
Marea majoritate (~95% ) a şcolilor irlandeze sunt confesionale, cu finanţare de la Stat, dar organizate şi administrate de culte (cele mai multe de Biserica Romano-Catolică). În toate aceste şcoli, religia este disciplină obligatorie. Legea prevede dreptul elevului de a fi scutit de la participarea la aceste ore, dar sunt rare cazurile când acest drept este uzitat.
În Italia, religia este disciplină opţională, organizată de către Biserica Romano-Catolică, cu finanţare de la Stat. Părinţii sau elevii de peste 14 ani aleg la fiecare început de an şcolar dacă vor sau nu să participe la aceste ore. În jur de 90% participă. Programa analitică este stabilită de Biserica Romano-Catolică, dar trebuie să fie vizată de către Stat, care se asigură că elevilor le sunt oferite şi informaţii esenţiale despre religiile necreştine. Tot Biserica este responsabilă şi de alcătuirea manualelor şcolare, precum şi de instruirea şi numirea profesorilor, care sunt angajaţi şi plătiţi de către Stat.
Cultele necatolice au dreptul să organizeze ore de religie în şcoli, cu condiţia să suporte ele însele costurile implicate.
În Olanda, dat fiind nivelul ridicat de autonomie locală în organizarea sistemului educaţional, locul pe care ora de religie îl ocupă în cadrul acestui sistem variază considerabil, chiar de la o şcoală la alta. Statul finanţează în mod egal ambele tipuri de şcoli, publice sau confesionale.
75% dintre elevii olandezi sunt educaţi în şcoli confesionale, totuşi caracterul confesional al acestor şcoli este din ce în ce mai greu de distins; doar unele dintre ele continuă să ofere o oră de religie, organizată confesional de cultul căreia şcoala îi este afiliată. Mult mai multe sunt însă situaţiile unde se optează pentru o abordare non-confesională, urmărindu-se o prezentare obiectivă a principalelor tradiţii religioase şi filosofice ale lumii. În marea majoritate a cazurilor, religia are statut opţional.
Ceilalţi 25% dintre elevi merg la şcoli administrate de autorităţile locale. Aici, la cererea părinţilor, ora de religie poate fi organizată de către culte, care trebuie să suporte şi costurile implicate, şcoala nepunând la dispoziţie decât sala de curs. De asemenea, deşi fiecare şcoală are libertatea de a oferi un curs de Istorie a religiilor sau o abordare seculară a fenomenului religios, în practică, însă, educaţia religioasă (de orice tip) este aproape absentă în aceste şcoli.
În Spania, atât în şcolile de stat (75% din nr. total), cât şi în cele private, religia este disciplină opţională, finanţată de Stat şi organizată de către unul dintre cultele recunoscute legal. Elevii care nu participă la ora de religie trebuie să urmeze un curs de Istorie şi cultură a religiilor. În jur de 80% dintre elevi aleg disciplina Religie, de obicei organizată de Biserica Romano-Catolică. Cultele protestant, mozaic şi musulman organizează, în total, sub 1% din orele de Religie.”
Faţă de aceste FAPTE nu poţi decât să te întristezi şi să te uimeşti de agresivitatea cu care se manifestă unii împotriva predării religiei în România, faţă de epitetele rasiste pe care le atribuie BOR şi susţinătorilor orei de religie. Oameni care se pretind progresişti şi apărători ai libertăţii neagă libertatea copiilor de a fi informaţi măcar o oră pe săptămână – nu două sau mai multe ca în alte ţări – asupra religiei în care au trăit cei care au întemeiat această ţară. Şi care a fost denumită de Nicolae Iorga “Maica Neamului Românesc”. Chiar şi numai aceste elemente ar fi impus religia ca obligatorie în şcoală în orice ţară în care există demnitate naţională şi respect pentru înaintaşi. La noi însă, valorile bolşevice, leninist-staliniste, valorile organizaţiilor teroriste de extremă-stânga sunt promovate drept “valori progresiste”. Trist. Chiar şi după 15 ani în secolul al XXI-lea gândirea comunistă încă dă înapoi România.
Există totuşi speranţă.
Şi speranţa mea este că se va trece peste blocajele extremiste ale ateismului şi neo-păgânismului agresiv către construirea unei societăţi într-adevăr româneşti şi libere.
Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea
https://bucovinaprofunda.wordpress.com/2015/03/03/religia-in-tarile-civilizate-pr-dr-mihai-andrei-aldea/

Ora de religie, certitudinea unui viitor creştin al poporului român

arhim. Mihail Daniliuc

Poţi să-i dăruieşti copilului toate avuţiile de pe pământ, poţi să-l instruieşti la cele mai vestite şcoli din lume, poţi să-i oferi accesul la cele mai moderne gadgeturi ori tehnologii, dar, dacă nu-l pregăteşti să devină cetăţean al Împărăţiei lui Dumnezeu, totul ajunge vânare de vânt. Or, tocmai de aceea este atât de importantă menţinerea educaţiei religioase în şcoli: ca să adauge deprinderilor religioase de acasă cea mai importanţă ştiinţă – cea a mântuirii sufletului. Iar în cazul în care elevul, în familie, nu are de unde învăţa chestiuni elementare despre Dumnezeu, ora de religie se dovedeşte cu adevărat fundamentală.

Am citit multe luări de poziţie referitoare la încercarea filistină a celor ce au declarat război lui Dumnezeu în propria viaţă, iar acum caută cu orice preţ să extindă această luptă în întreaga societate românească, de a-L izgoni pe Domnul din educaţia şcolarilor. Nu am crezut niciodată că simpla frustrare a unor români care vieţuiesc în bejenie faţă de valorile spirituale ale neamului lor ar fi capabilă să stârnească atâta polemici. Bag seamă că unii au mocnit revolta împotriva educaţiei religioase mai de demult, iar acum, că tot s-a ivit prilejul, au început a arunca cu tot felul de mizerii în acest drept, obţinut prin lupta şi jertfa atâtor români, în decembrie 1989.

Trecusem în acel an în clasa a VIII-a, dar până atunci nu am trăit bucuria să am în orar şi o oră de religie. Acasă a fost şcoala mea religioasă. Mama, tata, bunicile m-au învăţat cum se trăieşte Ortodoxia. Recunosc, uneori puneam întrebări legate de Dumnezeu, de Biserică, fără să primesc răspunsuri mulţumitoare, pentru că părinţii, la vremea şcolăritului, nu s-au bucurat de ora de religie în programa şcolară, iar bătrânele nu învăţaseră carte de fel. Cu toate acestea, mi-au inspirat dragostea pentru Biserică, pentru valorile sfintei noastre Ortodoxii. De aceea, mergeam adesea în locaşul de cult, aflat chiar lângă şcoală, uneori chiar sărind gardul, furişându-mă la o dumnezeiască liturghie, dacă în cursul săptămânii era o sărbătoare mare. Slavă Domnului că am avut o învăţătoare şi o parte din profesori credincioşi, deşi regimul le impunea manifestări atee. Îmi amintesc câtă bucurie m-a cuprins când, într-o duminică, m-am întâlnit cu învăţătoarea mea la biserică. Se închina atât de frumos, deşi vă închipuiţi că nu putea face aceasta niciodată de faţă cu noi, în condiţiile anilor' 82, când propaganda ateo-comunistă se înălţase pe „culmile gloriei”.

Pe atunci, nu înţelegeam de ce bunul meu dascăl nu ne vorbea la ore şi despre Dumnezeu. Abia mai târziu am înţeles cât de greu i-a fost să-şi ascundă credinţa. În timpul gimnaziului, mi-am pus în carnetul de note o iconiţă, după cum văzusem una la tata în portmoneu. Cerându-mi carnetul într-una din zile ca să-mi treacă o notă, profesoara a observat-o. M-a ridicat în picioare, dojenindu-mă aspru pentru cutezanţa mea. Am stat supărat toată ziua. Nu izbuteam să accept că dumneaei – de altminteri, un pedagog remarcabil – nu credea în Cerescul Părinte. Vă mărturisesc că Domnul mi-a oferit o bucurie nespusă legată de mărturisirea credinţei acestui cadru didactic. Cutremurul de la sfârşitul lui mai 1990 ne-a surprins în şcoală. Profesoara, deşi în urmă cu un an manifesta un „vizibil” indiferentism religios, acum, cuprinsă de spaimă, se ruga, făcându-şi cruce. Ne spunea că, la Iaşi, copilul dânsei era singur, iar apartamentul se afla undeva pe la etajul şase. A doua zi ne-a împărtăşit bucuria de a fi găsit totul în ordine acasă, iar copilul întreg, sănătos.

Plecând la liceu, am menţinut legătura cu şcoala din sat. Mă cuprinsese un soi de invidie că acum colegii mei mai mici aveau bucuria de a sta de vorbă în mediul şcolar cu preotul din sat, că puteau participa nestingheriţi la slujbe. Ba încă-i văzusem pe elevii din primele clase mergând cu doamna învăţătoare la biserică, în Postul Mare, pentru a se spovedi şi împărtăşi.

Gândindu-mă la ce se întâmplă astăzi, la cei care se arată atât de deranjaţi de prezenţa educaţiei religioase în şcoli, cuget la faptul că, de-a lungul istoriei bimilenare a poporului român, nici măcar în vremuri de mare restrişte nu am îndrăznit să-L izgonim pe Dumnezeu din preocupările şi planurile noastre. Acum de ce-am face-o?  Nu este aceasta o încercare  disperată de a despărţi destinul neamului românesc de Cer?

S-au scris multe despre rolul educaţiei religioase, despre prezenţa preotului în şcoli, despre echilibrul adus în viaţa tinerilor de astăzi de către ora de religie. Nu aş vrea să repet astfel de lucruri. Este atât de evidentă importanţa educaţiei religioase la vârsta şcolară, încât numai cei orbiţi de orgolii, aflaţi ei înşişi într-o degringoladă spirituală, ba chiar morală, nu pot sau nu vor s-o înţeleagă.

Poţi să-i dăruieşti copilului toate avuţiile de pe pământ, poţi să-l instruieşti la cele mai vestite şcoli din lume, poţi să-i oferi accesul la cele mai moderne gadgeturi ori tehnologii, dar, dacă nu-l pregăteşti să devină cetăţean al Împărăţiei lui Dumnezeu, totul ajunge vânare de vânt. Or, tocmai de aceea este atât de importantă menţinerea educaţiei religioase în şcoli: ca să adauge deprinderilor religioase de acasă cea mai importanţă ştiinţă – cea a mântuirii sufletului. Iar în cazul în care elevul, în familie, nu are de unde învăţa chestiuni elementare despre Dumnezeu, ora de religie se dovedeşte cu adevărat fundamentală.

Peste toate, vă îndemn să priviţi în ţările occidentale care L-au izgonit pe Dumnezeu din viaţa lor: or fi ele mai prospere economic, dar, din punct de vedere spiritual, trăiesc o moarte evidentă. Și atunci ne amintim de spusele Mântuitorului Hristos: „ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?”. De aceea ora de religie în şcoli nu reprezintă o dorinţă utopică a Bisericii, ci o necesitate, nu doar de ordin religios, ci şi social, etic şi chiar istoric. Dacă manifestăm indiferenţă faţă de modul cum cresc duhovniceşte vlăstarele acestei naţii, vom constata că, peste câteva generaţii, se va vorbi despre credinţă la timpul trecut, despre un popor ateu.

Multe persoane publice, artişti ori profesori de renume s-au angajat în sfânta misiune de a arăta poporului necesitatea orei de educaţie religioasă în şcoli. Slavă Domnului că există încă astfel de laici, care înţeleg rostul şi rolul credinţei în viaţa omului, dar şi în existenţa unui popor! Vă propun un exerciţiu de imaginaţie: ce-ar fi spus oare Eminescu, dacă ar fi fost contemporan cu noi, legat de această problemă? Dar Creangă, care atât de mult s-a trudit să treacă prin şcolile vremii pentru a ajunge sacerdot? M-am întrebat deja acelaşi lucru, căutând un răspuns în ceea ce ne-au lăsat ei ca moştenire, în cugetările lor. Bunăoară, Eminescu, „omul deplin al culturii române”, a recunoscut rolul primordial al Bisericii Ortodoxe în formarea noastră nu doar spirituală, ci şi culturală: „Biserica ortodoxă este păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit şi a unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil; ea ne-a ferit în mod egal de înghiţirea printre poloni, unguri, tătari şi turci, ea este încă astăzi singura armă de apărare şi singurul sprijin al milioanelor de români cari trăiesc dincolo de hotarele noastre. Cine-o combate pe ea şi ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu e”.

Ion Creangă, după nefericitul conflict cu autorităţile eclesiastice de la Iaşi, în urma căruia a fost caterisit, nu şi-a pierdut credinţa, nici nu a renegat importanţa primordială a educaţiei religioase. Iată cum îi îndemna pe preoţii de la sate prin intermediul unui articol emoţionant, scris după anul 1872, deci după depunerea sa din rândul clericilor: „preotul să se concentreze şi asupra şcolii; să intre în mijlocul copiilor, să le spună câte-o rugăciune frumoasă, să-i înveţe a păstra dragoste şi supunere către toţi oamenii. Copii, la reîntoarcerea acasă, vor spune părinţilor, ce frumos le-a vorbit părintele. Copii la şcoală trebuie să înveţe a ceti, a scrie şi a se ruga lui Dumnezeu. De aceea, părinţilor, nu întârziaţi a-i da la învăţătură, căci prin învăţătură ei se vor face şi mai buni la inimă şi mai luminaţi la minte”.

http://www.doxologia.ro/puncte-de-vedere/ora-de-religie-certitudinea-unui-viitor-crestin-al-poporului-roman 

Ora de religie, perspective şi şanse noi. Ce foloase putem avea din această criză

S-a vorbit foarte mult despre ora de religie, despre nedreptatea noii modalităţi de a avea acces la ea, despre războiul împotriva Bisericii etc. Dincolo de acestea, vă propun o altă perspectivă: ce folos putem avea din toate acestea?
Ca orice criză, problematizarea statutului orei de religie în şcoala românească este o ocazie de maturizare. Iar consecinţele pozitive care au decurs şi pot decurge în continuare de aici mi se par foarte importante:
1. Responsabilitate şi prezenţă. Părinţii s-au mobilizat, înfiinţând Asociaţia „Părinţi pentru Ora de Religie” (APOR) – cu filiale în toată ţara.
Implicarea membrilor comunităţii în viaţa Bisericii este existenţială. Participarea la slujbe nu e suficientă. Prin Sfânta Liturghie şi celelalte slujbe şi Taine ale Bisericii noi primim daruri extraordinare. Dar suntem chemaţi să le înmulţim, să dăruim şi noi mai departe, în lume, ceea ce primim în Biserică – prin ceea ce suntem, prin ceea ce facem. Preotul, de la care noi avem atâtea aşteptări, nu poate face foarte mult singur în acest sens. El este săvârşitorul Sfintei Liturghii şi un Dar mai important ca acesta nu există. Însă în ceea ce priveşte activităţile sociale sau culturale care se pot desfăşura într-o parohie, preotul are nevoie de implicarea celorlalţi membri ai parohiei. Iar împreună pot face lucruri minunate.
Ar fi frumos ca această mobilizare a părinţilor să nu se oprească în susţinerea orei de religie, ci să meargă mai departe: în crearea în biserici a unui cadru primitor pentru copii, cu activităţi şi ateliere dedicate special acestor fraţi mai mici ai noştri, de care suntem responsabili.
2. Schimbarea manualelor.
Accentul trebuie mutat de pe acumularea de informaţii pe lucruri practice, pe probleme de viaţă, de trăire. Din păcate programa orei de religie a fost uneori foarte prost interpretată de autorii de manuale. La unele teme, în loc să afle informaţii potrivite cu vârsta lor, copiii au parte de un discurs preluat fără prea multe modificări din manualele de facultate. Dacă profesorul nu îndrăzneşte să dea deoparte astfel de texte care, la un nivel copilăresc de înţelegere, par seci şi respingătoare, aşa va fi şi ora lui. Programa propune teme mari, frumoase, generoase. Manualele însă le tratează uneori total nepotrivit.
Apoi, aspecte referitoare la „bătaia” răzbunătoare a lui Dumnezeu sau ura de orice fel sunt cu totul idei cu totul necreştine. De aceea ele nu au ce căuta în manualele de religie. Copiii au nevoie să înţeleagă în primul rând că Dumnezeu este Tată. Şi nu un tată ca cel biologic, care este supus greşelii, ci Tatăl din parabola fiului risipitor. Iar problema consecinţelor păcatelor noastre poate fi abordată simplu şi realist, fără a-L interpune pe Dumnezeu atribuindu-i o imagine de cavaler ofensat şi răzbunător.
Până la schimbarea manualelor, profesorul de religie poate privi cu discernământ aceste aspecte, transmiţând copiilor adevăratele valori, dincolo de litera manualului.
3. O relaţie personală cu Dumnezeu
Vorbind prea mult DESPRE Dumnezeu, uităm foarte des să vorbim CU Dumnezeu. Copiii ar trebui îndrumaţi mai mult spre o experienţă personală a relaţiei cu El.
4. Creşterea calităţii orei de religie.
Numărul înscrierilor va depinde foarte mult de cât este aceasta de interesantă, de atractivă. Profesorul de religie va fi forţat la o pregătire continuă, asemenea medicului, pentru a veni mereu în faţa copiilor cu probleme actuale, cu jocuri şi activităţi practice, bazându-se pe educaţia non-formală mai mult.
5. Implicarea directă a Bisericii.
Parteneriatele pe care le încheie acum parohiile pentru a sprijini profesorul şi ora de religie trebuiau făcute mai demult. Ele sunt prilej de sprijin reciproc în misiune, iar o colaborare între profesorul de religie şi parohie este în avantajul elevilor, care pot fi antrenaţi în activităţi interactive şi mai puţin convenţionale.
6. O triere atât a profesorilor, cât şi a elevilor.
Profesorii de religie care caută doar un loc căldicel şi comod, care să le asigure un salariu, se vor retrage (acum sau mai târziu) din învăţământ. Vor rămâne cei dispuşi să fie dedicaţi acestei misiuni, care, ca orice slujire la catedră în folosul elevilor, cere jertfa personală.
Pe de altă parte, numărul elevilor total dezinteresaţi, care de multe ori îngreuiază ora, va scădea.
7. Creşterea duhovnicească a dascălilor.
Cei care aleg să rămână şi să lupte vor fi provocaţi să crească duhovniceşte, pentru că e singura cale. Nu poţi să transmiţi ceea ce tu nu ai. Iar copiii simt asta. Dacă profesorul nu este puternic şi stabil duhovniceşte, dacă nu este interesat să îşi rezolve propriile probleme sufleteşti, dacă nu este pasionat şi activ, dacă nu se află în rânduiala Bisericii şi sub ascultarea şi rugăciunea unui duhovnic, nu va reuşi.
Dincolo de avantajele discutate mai sus, care vor duce la creşterea calităţii orei de religie şi la o mai bună relaţie între profesori şi elevi, există şi un dezavantaj: unii copii nu vor mai avea şansa de a afla mai multe despre Dumnezeu prin intermediul acestei ore. Din diverse motive: necredinţa sau indiferenţa părinţilor, comoditate etc. Sau, mai rău, din cauza unei experienţe negative legate de ora de religie (iar aici nici nu mai putem spune că e dezavantaj, pentru că lipsa unei experienţe este mai bună decât o experienţă negativă). Pentru toate aceste cazuri, suntem datori să înmulţim rugăciunea. Să fim vii şi prezenţi, fiecare în locul unde suntem, având permanent în inimă numele Domnului. Şi Dumnezeu va face minuni în fiecare zi.
Natalia Corlean
http://apostolatintarafagarasului.blogspot.ro/2015/03/ora-de-religie-perspective-si-sanse-noi.html 

Vineri, 27 Februarie 2015

Câteva îndemnuri și gânduri privind ora de religie pentru copiii Bisericii noastre

Preasfințitul Siluan, Episcop al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei

Pentru amintirile frumoase ale copilăriei noastre și pentru a nu-i lipsi pe copiii noștri de asemenea amintiri care pot să le fie vitale în anumite momente ale vieții, să facem tot ce ne stă în putință pentru ca niciun copil care depinde de noi să nu fie lipsit de învățătura de credință, spre a sa integritate morală și spre bucuria părinților și a neamului lui!

Dragi părinți, nași sau unchi care aveți copiii, finii sau nepoții în România,
Multe s-au spus și s-au scris cu privire la ora de religie în școlile din România, în ultima vreme.
Cert este că, fără implicarea noastră a tuturor, nu doar pentru propriii noștri copii, ci și pentru fini sau nepoți și chiar pentru vecinii din țară care poate nu se pricep să procure sau să completeze formularul de înscriere, dacă copiii Bisericii noastre nu sunt înscriși la ora de religie până în ziua de 6 martie, ei nu vor putea participa la acest curs. 
De ce e nevoie de această înscriere? Pentru că, între timp, spre deosebire de ceea ce se întâmpla în mod automat, an de an, ora de religie a devenit „opțională”, putând să participe la ea doar copiii care au fost înscriși de către părinții lor prin completarea unui formular.
Multe sunt argumentele care s-au adus cu privire la foloasele orelor de religie pentru copiii care le frecventează. Eu aș vrea să mă opresc la doar câteva argumente de suflet, la care să vă gândiți, în cazul în care cineva mai are vreo îndoială dacă e bine sau nu să lase copilul să facă religie la școală.
Întâi de toate, învățătura de credință face parte din datul ființial al neamului nostru românesc, încă de la plămădirea noastră ca popor. Credința creștină s-a plămădit odată cu identitatea poporului nostru, înscriindu-se astfel în „codul său genetic”, am putea spune. A pierde această dimensiune ar însemna, pentru neamul nostru, a pierde o componentă constitutivă a sa, lucru care ar echivala cu un adevărat „handicap”, care știm bine cât de mult rău poate face celor care îl au – mulțimea răutăților care se întâmplă zi de zi fiind doar una dintre mărturiile concrete în acest sens. Și mai este ceva. Dacă cunoașterea istoriei unui popor e fundamentală pentru identitatea și pentru devenirea lui, atunci cu cât mai mult este esențială ființării lui cunoașterea credinței cu care el s-a născut?
Prin urmare, copiii noștri, fără să cunoască credința, nu doar a lor și a părinților lor, ci a înaintașilor lor care, în anumite veacuri, și-au vărsat chiar sângele pentru ea, cum vor deveni ei oare oameni integri și verticali?! Nu ne ajunge pedeapsa comunismului, ale cărui consecințe se tot plătesc și după 25 de ani de libertate?!?... Oare dacă toți cei care sunt azi în funcții de decizie erau oameni integri și verticali, țara noastră, și mai ales atmosfera din poporul nostru sau destinul lui, ar fi arătat la fel?!?... De aceea, pentru binele și viitorul fiecăruia dintre copiii neamului nostru, astăzi suntem cu toții responsabili și este imperios necesar să ne implicăm pentru a nu-i lipsi de „calciul” sufletesc care să întărească „coloana vertebrală” a ființei lor și să facă din ei adevărați stâlpi pentru poporul din care s-au născut!
Încă ceva. A-i învăța credința pe cei botezați este o poruncă a Domnului Hristos Care, înainte de a se înălța la ceruri, a poruncit ucenicilor Săi, zicând: Mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească TOATE câte am poruncit vouă. Că, iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului (Matei 28, 19-20). Așadar, dincolo de cele mai sus pomenite și înainte de toate, a-i învăța pe copiii noștri credința însemnă împlinirea cuvântului Domnului Hristos, Care, din iubire pentru noi, Și-a vărsat Sfântul Său Sânge pentru ca noi să putem primi viață din Viața Lui. A fi împlinitori ai cuvântului lui Dumnezeu înseamnă a răspunde cu iubire la iubirea Lui față de noi, pentru că cel care păzește poruncile Sale, acela Îl iubește (Cf. Ioan 14, 21).
Și mai este un aspect de luat în seamă. Știu cât de mult vă trudiți, în marea voastră majoritate, pentru mai binele copiilor voștri. Dar cel mai de preț bun sau moștenire pe care le-o puteți lăsa este credința. Și ne spune Sfântul Apostol Pavel că credința vine din auzire și auzirea, prin cuvântul lui Hristos (Cf. Romani 10, 17). A-i lipsi pe copiii noștri, din România sau din Italia, de credință, ar însemna nu doar o nedreptate față de ei și un păcat înaintea lui Dumnezeu, ci ar însemna a da o lovitură grea propriului nostru viitor. Dacă copiii credincioși vor fi totdeauna ascultători și cinstitori de părinți și vor aprecia și păstra rodul sacrificiilor voastre și vor păzi cu sfințenie credința, transmițând-o mai departe urmașilor lor, copiii care vor fi lipsiți de învățătura credinței nu vor prețui jertfa părinților lor și nici nu vor mai ști măcar să facă o pomenire pentru înaintașii lor, lăsându-se duși de valurile cele învolburate ale plăcerilor acestei lumi. De aceea, chiar și de aici, departe de țară, avem datoria să ne implicăm și să ne îngrijim de cele necesare pentru ca şi copiii rămași în România să primească la școală educația religioasă specifică credinței noastre, iar cei pe care îi avem aici, în Italia, să frecventeze orele de cateheză care se organizează săptămânal în parohia de care aparțineți.
În încheiere, aș mai dori să subliniez un aspect important cu privire la copii și la copilăria lor, dar și ca un răspuns celor care pot avea nemulțumiri, fie ele și justificate, față de calitatea orei de religie.
E evident că cei care predau religie în școală nu sunt nici sfinți și nici îngeri coborâți din cer, așa cum nici noi nu putem avea pretenția că suntem perfecți. Să nu uităm că profesorii de religie sunt fiii poporului nostru ieșit din robia a peste 45 de ani de educație atee, potrivnică credinței și viețuirii creștine. Deci, calitatea a ceea ce ei sunt și învață are la bază tot lipsa de învățătură și de educație creștină... Dar, cu toate acestea, copiii, în marea lor majoritate, merg cu plăcere la ora de religie, pentru că ceea ce li se predă le atinge conștiințele lor curate, dincolo de lipsurile celor care le predau... Și aici aș vrea să vă pun înainte două exemple.
Primul dintre ele este legat de binecunoscutele și neuitatele „Amintiri din copilărie” ale lui Ion Creangă, el însuși fost diacon necorespunzător cu exigențele „morale” ale slujirii diaconești. Dar, în ciuda acestei lipse, poporul nostru l-a îndrăgit pe acest scriitor tocmai pentru că amintirile copilăriei lui s-au identificat cu amintirile propriei noastre copilării, chiar și atunci când ea nu a fost atât de fericită și de reușită. Și v-aș aminti aici tocmai episodul legat de ora de religie care dădea bătăi de cap lui Ionică și Smărăndiței, „fata popii”, pentru că se împletea și cu învățarea literelor și a cititului corect, pe Ceaslov, și cu pedepsele primite pentru greșelile de citire, copiii fiind nevoiți să încalece pe „calu’ bălan” și să rabde loviturile usturătoare ale lui „Sfântu’ Niculae”, de fiecare dată când greșeau. Și, cu toate acestea, Ionică Creangă se va îndrepta spre seminarul teologic și va vorbi mai târziu cu atâta duioșie și farmec despre momentele trăite la ora de religie. Aceasta nu înseamnă că copiii noștri trebuie să accepte orice din partea dascălului lor de religie... Dar a nu-i trimite pe copii la ora de religie doar pe motiv că profesorul „e rău” sau că părintele care predă e aspru, ar însemna să-i lipsim de experiențe care să le rămână întipărite în memorie pentru toată viața și care să devină deliciul nepoților lor.
Un alt exemplu pe care doresc să vi-l dau este unul pe care l-am cunoscut personal, în Franța. Este vorba de un fost inginer francez ieșit la pensie și care, în una din zile, a bătut la porțile Institutului de Teologie Ortodoxă „Saint Serge” din Paris. Acest om, ajuns la pensie, căuta să vorbească cu un preot ortodox pentru următorul motiv: ajuns la partea de final a vieții sale, își punea întrebarea unde să fie îngropat și de cine, el neavând vreo apartenență religioasă. Și, frământându-se în căutarea unui răspuns, i-a revenit o imagine plăcută din copilăria-i încercată prin moartea ambilor părinți. Fiind rămas orfan, a fost dat în grija a doi tutori, dintre care unul era o doamnă de origine rusă, care era ortodoxă. Această doamnă îl ducea pe copilul orfan încredințat ei la biserica ortodoxă pe care o frecventa, de fiecare dată când se sărbătorea Crăciunul. Și amintirea atmosferei din biserică, bucuria de pe chipurile copiilor și ale tuturor creștinilor prezenți la slujbă, modestele, dar prețioasele daruri primite cu acele ocazii și mâncărurile specifice sărbătorii, au lăsat o amprentă atât de profundă în inima acelui copil încât, după zeci și zeci de ani trecuți de la acele momente, ele au constituit pentru el singura referință plăcută, cu privire la cele sufletești, care l-a determinat să caute o biserică ortodoxă și să întrebe ce să facă pentru a putea fi înmormântat de un preot al acelei biserici. Spunându-i-se că Biserica Ortodoxă înmormântează doar credincioșii care sunt membrii ei, persoana respectivă a început demersurile de cateheză necesare pentru a deveni membru al Bisericii Ortodoxe și, împreună cu soția sa, care s-a alăturat demersului lui, au devenit ortodocşi. Apoi, a urmat cursurile institutului de teologie menționat mai sus și a fost hirotonit diacon și, mai apoi, preot, vizitându-i sistematic, până la moartea lui, pe cei bolnavi, aflați în spitale și fără niciun sprijin din partea familiilor lor.
Iată ce poate înseamnă amintirea trăirilor din copilărie pentru viața unui om!
Așadar, și noi, pentru amintirile frumoase ale copilăriei noastre și pentru a nu-i lipsi pe copiii noștri de asemenea amintiri care pot să le fie vitale în anumite momente ale vieții, să facem tot ce ne stă în putință pentru ca niciun copil care depinde de noi, în România sau în Italia, să nu fie lipsit de învățătura de credință, spre a sa integritate morală și spre bucuria părinților și a neamului lui!
Cu părintească binecuvântare și cu îndemnul de a fi cât mai responsabili pentru viitorul copiilor neamului nostru,

†Episcopul SILUAN

al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei

Salvăm Ora de religie!
Doar până pe 6 martie poți să-ți înscrii copilul la ora de religie, pentru semestrul în curs. Altfel, din 9 martie, copilul tău nu va mai beneficia de această disciplină!

Ora de Religie – „piatră de poticnire“ pentru atei şi „probă de foc“ pentru credincioşi Citeste mai mult: adev.ro/nkmy0s

Educaţia religioasă în şcoala românească a alungat, în anii 90, demonul a ceea ce a fost educaţia socialistă şi marxistă a regimului ateist ceauşist. După 25 de ani de la căderea comunismului, seminţele otrăvite pe care acest regim criminal le-a sădit în sufletele noastre dau proaste roade, inspirând o nouă mişcare ateistă, îmbrăcată în hainele aşa-zisei modernităţi şi predicând o secularizare absolută a statului şi societăţii noastre. De acelasi autor Sfântul şi Marele Post al Sfintelor Paşti – Omul „modern“, Noul Babilon... Mărturisirea creştină în spaţiul virtual între evaluarea administrativ... Despre educaţia religioasă a copiilor noştri: asumarea răspunderii pen... Surprinzător şi iritant pentru adversarii Bisericii, reacţia Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române şi a Patriarhiei Române a fost promptă şi eficientă. În campania de apărare şi promovare a Orei de Religie în şcoala românească, Biserica a dovedit că atât în adâncurile neştiute ale comunităţilor româneşti, cât şi în rândul elitelor, există sentimentul de loialitate faţă de educaţia religioasă a copiilor noştri. Biserica Ortodoxă Română nu este singură în lupta pentru apărarea Orei de Religie, deşi principalele atacuri de presă şi ale părţii ateiste din societatea civilă românească au fost orientate spre aceasta. Principalele culte religioase din Statul Român, întrunite în şedinţa de lucru a Consiliului Consultativ al Cultelor din România, din 28 februarie 2015, sub preşedenţia IPS Părintele Ioan Robu, Arhiepiscopul şi Mitropolitul Romano – Catolic de Bucureşti, au adoptat Apelul Comun „Lumină pentru Viaţă”. Importanţa Orei de Religie pentru educaţia copiilor şi tinerilor. Consiliul Consultativ al Cultelor din România este o organizaţie de natură etică, socială, autonomă, apolitică, non-guvernamentală, fără personalitate juridică şi non-profit formată din Biserica Ortodoxă Română, Episcopia Ortodoxă Sârbă de Timişoara, Biserica Romano-Catolică, Biserica Română Unită cu Roma-Greco-Catolică, Arhiepiscopia Bisericii Armene, Biserica Ortodoxă Rusă de Rit Vechi din România, Biserica Reformată din România, Biserica Evanghelică C.A. din România, Biserica Evanghelică Lutherană din România, Biserica Unitariană din Transilvania, Biserica Creştină după Evanghelie din România – Uniunea Bisericilor Creştine după Evanghelie din România, Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România - Cultul Mozaic, Cultul Musulman din România. Potrivit prevederilor Statutului Consiliului Consultativ al Cultelor din România, începând cu 1 martie 2015, preşedinţia Consiliului va fi preluată pentru o perioadă de un an de către Biserica Română Unită cu Roma (Greco-Catolică). În Apelul Comun „LUMINĂ PENTRU VIAŢĂ – Importanţa orei de Religie pentru educaţia copiilor şi tinerilor” al Consiliului Consultativ al Cultelor din România se afirmă următoarele: 1.Religia constituie parte integrantă şi definitorie a culturii europene. Fără cunoştinţele referitoare la aceasta nu putem înţelege istoria şi cultura acestui continent. De aceea, în aproape toate ţările europene, Religia se predă în cadrul sistemului de învăţământ public. 2.Copiii şi tinerii au dreptul constituţional de a participa la orele de Religie, drept redobândit prin jertfa tinerilor care au mărturisit în decembrie 1989 că „există Dumnezeu”, prin aceasta revenindu-se la tradiţia sănătoasă a poporului român, eminamente religios. 3.Religia este lumină pentru înţelegerea universului şi a vieţii, ca dar al lui Dumnezeu, pentru a promova valorile familiei, ospitalităţii, dreptăţii, păcii, solidarităţii, înţelegerii şi comuniunii între oameni. 4.Credinţa în Dumnezeu este cea mai mare zestre spirituală pe care Familia, Biserica, Şcoala şi Comunitatea o pot transmite copiilor, pentru că ea îi ajută pe tineri să facă deosebire între valori eterne şi valori efemere, şi le formează personalitatea, învăţându-i să cultive bunătatea şi omenia, iubirea de Dumnezeu şi de semeni, recunoştinţa faţă de generaţiile trecute şi responsabilitatea faţă de prezent şi de viitor. 5.Valorile oferite de educaţia religioasă sunt reper spiritual esenţial şi liant existenţial între toate cunoştinţele dobândite prin studiul celorlalte discipline şcolare. 6.Predarea Religiei în Şcoală are valenţe educaţionale profunde, prin rolul ei formativ în viaţa copiilor şi a tinerilor, demonstrat şi de studiile educaţionale şi sociologice în domeniu. Ora de Religie contribuie la reducerea efectelor negative ale crizei contemporane de identitate şi de orientare,întrucât propune modele viabile de bunătate,sfinţenie şi convieţuire umană. 7.Educaţia religioasă contribuie la depăşirea ignoranţei religioase, care poate favoriza atitudini ideologice de intoleranţă. 8.Ora de Religie contribuie la formarea şi cultivarea unei conştiinţe vii şi mărturisitoare a valorii eterne a persoanei umane şi la promovarea demnităţii acesteia în familie şi în societate. 9.Întrucât libertatea reprezintă un mare Dar oferit de Dumnezeu omului, educaţia religioasă trebuie asumată în mod liber, conform dorinţei părinţilor şi a copiilor. Libertatea însă nu este indiferenţă spirituală, ci capacitatea omului de a alege valori spirituale, care îmbogăţesc viaţa persoanei şi a comunităţii umane. 10.Cultele doresc o cooperare mai strânsă cu Statul în promovarea unei educaţii integrale, care uneşte viaţa spirituală profundă cu informarea ştiinţifică bogată, deoarece deficitul de spiritualitate sau de sens existenţial al societăţii tehniciste de astăzi are consecinţe negative pentru orientarea tinerilor în societate. Reacţia comună a cultelor religioase din România pentru apărarea Orei de Religie face dovada faptului că reprezentanţii şi membri cultelor religioase percep atacul ateist şi secularist-extremist îndreptat împotriva educaţiei religioase în şcoală ca un atac la adresa tuturor credinţelor religioase recunoscute de Statul Român şi a căror libertate de exprimare este garantată de acest stat. Chiar dacă principalele atacuri au fost împotriva Bisericii Ortodoxe Române, majoritatea cultelor religioase din România rămâne solidară cu Biserica Ortodoxă în demersul de apărare a Orei de Religie. O reacţie de solidaritate pe care activiştii ateismului şi secularismului extremist nu au intuit-o, dovadă a încrâncenării şi superficialităţii demersului de alungare a educaţiei religioase din şcoala românească. Ofensiva Bisericii pentru apărarea şi promovarea Orei de Religie a declanşat reacţii puternice de susţinere în rândul părinţilor, care s-au organizat în Asociaţia „Părinţi pentru Ora de Religie” (APOR), reprezentată de jurnalista Liana Stanciu şi cu aderenţi în majoritatea judeţelor ţării. Excelenta campanie media declanşată de APOR în favoarea Orei de Religie beneficiază de susţinerea a numeroase personalităţi, precum Ana Blandiana, Sofia Vicoveanca, Manuela Hărăbor, Dan Puric, Daniel Buzdugan, Elisabeta Lipă, Dorel Vişan, Vlad Miriţă sau Connect-R. Adepţii ateismului şi secularismului extremist sunt şocaţi să descopere că totuşi, Biserica este susţinută de adevăratele elite ale Ţării, iar Ora de Religie este dorită de părinţi pentru copiii lor. Eşecul tentativei de alungare a educaţiei religioase din şcoala românească este provocat atât de superficialitatea cu care activiştii ateismului au privit la capacitatea Bisericii de a mobiliza resursele umane ale credincioşilor săi, cât şi de faptul că demersul ateilor şi seculariştilor a fost neprincipial, duşmănos şi întemeiat pe mândria demonică de a impune unei vaste majorităţi, voinţa unei foarte mici minorităţi rătăcită într-o proastă înţelegere a democraţiei şi valorilor europene. La final de scriere, eu vă ofer câteva dintre mărturisirile în favoarea Orei de Religie făcute de personalităţi ale Olteniei, dovadă de necontestat că adevăratele elite ale societăţii româneşti înţeleg rostul profund şi benefic al educaţiei religioase a copiilor noştri. Maestrul TUDOR GHEORGHE: „Am fost de mic oblăduit de Sfânta Biserică, întrucât mi-am petrecut copilăria în strana bisericii de la Podari, alături de tatăl meu, care era dascăl acolo, participând la Sfânta Liturghie în duminici şi sărbători. De acolo am înţeles un lucru foarte important şi anume că în tradiţia poporului român există această vorbă: să-ţi creşti copilul cu respect faţă de oameni şi frică faţă de Dumnezeu. Poate că termenul acesta de frică nu este la prima vedere cel mai potrivit, însă sensul pe care îl oferă este unul extraordinar. El nu trebuie luat drept teamă faţă de Dumnezeu. Nu! Ci mai mult de respect. Ei bine, consider că educaţia religioasă este indispensabilă pentru această generaţie, pentru copiii şi tinerii de astăzi. Cei mai în vârstă, cei care au crescut după instaurarea regimului comunist, când Biserica a fost chinuită şi marginalizată, au fost privaţi de această binecuvântare. Rodul acestei perioade se simte azi. Lipsa de respect, brutalitatea, vulgaritatea în exprimare şi în atitudine, felul în care am învăţat în mod liniştit să furăm, să minţim, fără niciun fel de jenă, fără niciun fel de teamă, este rodul acelei perioade în care nu aveam acces la morala creştină. Sigur că astăzi, trăim în democraţie, perioadă în care fiecare om, vezi Doamne, are voie să facă orice. Ei bine, acest lucru nu este adevărat, iar termenul de democraţie este înţeles prost. Avem obligaţia morală cel puţin să ne creştem generaţiile care ne urmează într-un climat adevărat, într-un climat creştin. Iar morala creştină şi implicit Biserica Ortodoxă este unul dintre cele mai autentice îndreptare pentru realizarea acestor deziderate. Consider că a elimina din şcoli această disciplină, în care copiii iau un prim contact cu morala creştină, este o mare greşeală. Vorba aceea, fiecare om cum îşi aşterne, aşa doarme. Părinţii trebuie să înţeleagă faptul că pruncii lor trebuie antrenaţi şi fizic, şi moral, şi de aceea este atât de necesară această educaţie. Mai este un lucru însă foarte, foarte important. Contează foarte mult felul în care preoţii noştri ştiu să sădească în sufletele tinerilor de astăzi dragostea şi misterul învăţăturilor sfinte şi mântuitoare. Dacă vom avea un preot hărăzit şi dacă va face asta cu dar, miluit de Domnul să facă asta, vă asigur eu că vor veni copiii şi împotriva dorinţei părinţilor să fie martori la tainele pe care părintele va şti să le prezinte copiilor” Actorul ILIE GHEORGHE: „Am să vorbesc în calitate de învăţător, pentru că am terminat mai întâi şcoala normală de învăţători înainte de a deveni actor şi am profesat cinci ani de zile ca învăţător la clasele I-IV. Trebuie să spun că şcoala în viaţa unui popor acţionează în două direcţii, sau mai bine spus menirea şcolii în viaţa unei societăţi este să îndeplinească două deziderate: cel instructiv şi cel educativ. Cel instructiv este cel care dă cunoştinţe, din toate domeniile, ori de acest domeniu al formării cunoştinţelor se ocupă toate disciplinele din curicula şcolară. A doua menire a şcolii este cea educativă, adică să formeze caractere, să trezească trăsături frumoase care împodobesc mintea omenească. De această latură a formării caracterelor, pot afirma cu certitudine că niciuna din disciplinele care sunt în curicula şcolară nu se ocupă. Se spune de asemenea că acumulările cantitative de cunoştinţe duc la salturi calitative. Aceasta este o concepţie prin care încercau să ne îndoctrineze acum cincizeci de ani, când făceam eu şcoala pedagogică. Dincolo de aceste cunoştinţe pe care le cumulăm în şcoală, eu cred şi sunt convins că societatea are nevoie mai mult de caractere decât de oameni instruiţi. Am văzut de multe ori oameni instruiţi care au avut comportamente lamentabile, în timp ce marile caractere cultivă cele mai frumoase trăsături: onoare, vitejie, patriotism, dragoste de muncă, dragoste de frumos, dragoste de viaţă. Singura materie care împodobeşte mintea omenească şi formează aceste trăsături este numai Religia. Pentru că, am putea spune, numai Cele Zece Porunci sunt suficiente pentru zece teze de doctorat, ca să nu mai vorbim de întreaga istorie a creştinismului de la Naşterea Mântuitorului şi până în zilele noastre. Ce se întâmplă astăzi, toate polemicile antireligioase, în care unii şi alţii îndeamnă în mod greşit la scoaterea religiei din şcoli, sunt îndemnuri care nu trebuie luate în seamă. În ceea ce mă priveşte mă pot considera un apărător total ca religia să stea acolo une îi este locul şi să ajute la formarea tinerilor în oameni cu trăsături morale frumoase, pentru că degeaba vom avea savanţi, dacă nu vom avea oameni care să-şi iubească ţara, familia, copiii, părinţii, tot ce este frumos şi să fie capabili să se sacrifice pentru ceilalţi. Starea de sacrificiu este o culme a înfrumuseţării caracterului omenesc pe care o modelează şi o formează numai şi numai religia” Fotbalistul şi antrenorul craiovean SORIN CÂRŢU: „Nu ştiu ce ştiţi dumneavoastră despre educaţia religioasă a copiilor, dau eu ştiu: că fiicele mele au mers la Sfânta Biserică cu mama mea de la vârste foarte fragede; că au învăţat rugăciuni atât de la mama lor, cât şi de la bunici şi nu mergeau la culcare fără a vorbi cu Dumnezeu, printr-o rugăciune; că la şcoală au învăţat despre îngeri, sfinţi şi alte evenimente religioase; că prin ora de Religie copiii mei au fost ajutaţi să descopere bogăţia ascunsă în viaţa şi adevărul lor personal. Rezultatul? alţii au descoperit că “fiicele lui Cârţu” sunt harnice, iertătoare, generoase, conştiincioase, cumpătate, discrete, prietenoase, chibzuite, perseverente, devotate, ferme, îşi cunosc forţele proprii şi nu numai. Şi mai ştiu că la ora de Religie se lucrează cu sufletele copiilor, că Religia în şcoală înseamnă mai puţină violenţă şi mai multă înţelegere, prietenie, iubire, că profesorul de Religie transmite copiilor Cuvântul Domnului. Să stăm cu frică şi să luăm aminte că Dumnezeu este încă în România şi să nu-L alungăm. Şcoala fără ora de Religie înseamnă şcoală fără suflet, neam fără Dumnezeu şi fără identitate! Înscrie-ţi copilul la ora de Religie!”. *** Dragii noştri părinţi, Dumnezeu îngăduie pentru păcatele noastre să trecem prin această „probă de foc” – apărarea Orei de Religie în şcoala românească. Urmând poruncile lui Dumnezeu şi pilda Sfinţilor Săi, cu ajutorul lui Dumnezeu, ne vom face datoria şi vom mărturisi adevărul credinţei noastre. Dragii noştri părinţi, cel mai frumos dar pe care îl veţi face copiilor voştri este floarea mântuirii răsărită din veşnica primăvară a împreună vieţuirii cu Dumnezeu! Mergeţi la şcoala copiilor voştri şi faceţi cerere ca aceştia să fie înscrişi la Ora de Religie. Sesizaţi autorităţilor în drept şi reprezentanţilor cultului dvs. religios orice tentativă prin care s-ar încerca să vă fie oprită exercitarea dreptului dvs. de a vă înscrie copiii la Ora de Religie. Vorbiţi cu copiii voştri, mărturisiţi-le că adevărata viaţă este a urma poruncile lui Dumnezeu şi îndemnaţi-vă copiii să participe la Ora de Religie. Părinţi, înscrieţi-vă copiii la Ora de Religie!
de Marcel Radut
Citeste mai mult: adev.ro/nkmy0s

Educaţia religioasă în şcoala românească a alungat, în anii 90, demonul a ceea ce a fost educaţia socialistă şi marxistă a regimului ateist ceauşist. După 25 de ani de la căderea comunismului, seminţele otrăvite pe care acest regim criminal le-a sădit în sufletele noastre dau proaste roade, inspirând o nouă mişcare ateistă, îmbrăcată în hainele aşa-zisei modernităţi şi predicând o secularizare absolută a statului şi societăţii noastre. De acelasi autor Sfântul şi Marele Post al Sfintelor Paşti – Omul „modern“, Noul Babilo... Mărturisirea creştină în spaţiul virtual între evaluarea administrativ... Despre educaţia religioasă a copiilor noştri: asumarea răspunderii pen... Surprinzător şi iritant pentru adversarii Bisericii, reacţia Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române şi a Patriarhiei Române a fost promptă şi eficientă. În campania de apărare şi promovare a Orei de Religie în şcoala românească, Biserica a dovedit că atât în adâncurile neştiute ale comunităţilor româneşti, cât şi în rândul elitelor, există sentimentul de loialitate faţă de educaţia religioasă a copiilor noştri. Biserica Ortodoxă Română nu este singură în lupta pentru apărarea Orei de Religie, deşi principalele atacuri de presă şi ale părţii ateiste din societatea civilă românească au fost orientate spre aceasta. Principalele culte religioase din Statul Român, întrunite în şedinţa de lucru a Consiliului Consultativ al Cultelor din România, din 28 februarie 2015, sub preşedenţia IPS Părintele Ioan Robu, Arhiepiscopul şi Mitropolitul Romano – Catolic de Bucureşti, au adoptat Apelul Comun „Lumină pentru Viaţă”. Importanţa Orei de Religie pentru educaţia copiilor şi tinerilor. Consiliul Consultativ al Cultelor din România este o organizaţie de natură etică, socială, autonomă, apolitică, non-guvernamentală, fără personalitate juridică şi non-profit formată din Biserica Ortodoxă Română, Episcopia Ortodoxă Sârbă de Timişoara, Biserica Romano-Catolică, Biserica Română Unită cu Roma-Greco-Catolică, Arhiepiscopia Bisericii Armene, Biserica Ortodoxă Rusă de Rit Vechi din România, Biserica Reformată din România, Biserica Evanghelică C.A. din România, Biserica Evanghelică Lutherană din România, Biserica Unitariană din Transilvania, Biserica Creştină după Evanghelie din România – Uniunea Bisericilor Creştine după Evanghelie din România, Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România - Cultul Mozaic, Cultul Musulman din România. Potrivit prevederilor Statutului Consiliului Consultativ al Cultelor din România, începând cu 1 martie 2015, preşedinţia Consiliului va fi preluată pentru o perioadă de un an de către Biserica Română Unită cu Roma (Greco-Catolică). În Apelul Comun „LUMINĂ PENTRU VIAŢĂ – Importanţa orei de Religie pentru educaţia copiilor şi tinerilor” al Consiliului Consultativ al Cultelor din România se afirmă următoarele: 1.Religia constituie parte integrantă şi definitorie a culturii europene. Fără cunoştinţele referitoare la aceasta nu putem înţelege istoria şi cultura acestui continent. De aceea, în aproape toate ţările europene, Religia se predă în cadrul sistemului de învăţământ public. 2.Copiii şi tinerii au dreptul constituţional de a participa la orele de Religie, drept redobândit prin jertfa tinerilor care au mărturisit în decembrie 1989 că „există Dumnezeu”, prin aceasta revenindu-se la tradiţia sănătoasă a poporului român, eminamente religios. 3.Religia este lumină pentru înţelegerea universului şi a vieţii, ca dar al lui Dumnezeu, pentru a promova valorile familiei, ospitalităţii, dreptăţii, păcii, solidarităţii, înţelegerii şi comuniunii între oameni. 4.Credinţa în Dumnezeu este cea mai mare zestre spirituală pe care Familia, Biserica, Şcoala şi Comunitatea o pot transmite copiilor, pentru că ea îi ajută pe tineri să facă deosebire între valori eterne şi valori efemere, şi le formează personalitatea, învăţându-i să cultive bunătatea şi omenia, iubirea de Dumnezeu şi de semeni, recunoştinţa faţă de generaţiile trecute şi responsabilitatea faţă de prezent şi de viitor. 5.Valorile oferite de educaţia religioasă sunt reper spiritual esenţial şi liant existenţial între toate cunoştinţele dobândite prin studiul celorlalte discipline şcolare. 6.Predarea Religiei în Şcoală are valenţe educaţionale profunde, prin rolul ei formativ în viaţa copiilor şi a tinerilor, demonstrat şi de studiile educaţionale şi sociologice în domeniu. Ora de Religie contribuie la reducerea efectelor negative ale crizei contemporane de identitate şi de orientare,întrucât propune modele viabile de bunătate,sfinţenie şi convieţuire umană. 7.Educaţia religioasă contribuie la depăşirea ignoranţei religioase, care poate favoriza atitudini ideologice de intoleranţă. 8.Ora de Religie contribuie la formarea şi cultivarea unei conştiinţe vii şi mărturisitoare a valorii eterne a persoanei umane şi la promovarea demnităţii acesteia în familie şi în societate. 9.Întrucât libertatea reprezintă un mare Dar oferit de Dumnezeu omului, educaţia religioasă trebuie asumată în mod liber, conform dorinţei părinţilor şi a copiilor. Libertatea însă nu este indiferenţă spirituală, ci capacitatea omului de a alege valori spirituale, care îmbogăţesc viaţa persoanei şi a comunităţii umane. 10.Cultele doresc o cooperare mai strânsă cu Statul în promovarea unei educaţii integrale, care uneşte viaţa spirituală profundă cu informarea ştiinţifică bogată, deoarece deficitul de spiritualitate sau de sens existenţial al societăţii tehniciste de astăzi are consecinţe negative pentru orientarea tinerilor în societate. Reacţia comună a cultelor religioase din România pentru apărarea Orei de Religie face dovada faptului că reprezentanţii şi membri cultelor religioase percep atacul ateist şi secularist-extremist îndreptat împotriva educaţiei religioase în şcoală ca un atac la adresa tuturor credinţelor religioase recunoscute de Statul Român şi a căror libertate de exprimare este garantată de acest stat. Chiar dacă principalele atacuri au fost împotriva Bisericii Ortodoxe Române, majoritatea cultelor religioase din România rămâne solidară cu Biserica Ortodoxă în demersul de apărare a Orei de Religie. O reacţie de solidaritate pe care activiştii ateismului şi secularismului extremist nu au intuit-o, dovadă a încrâncenării şi superficialităţii demersului de alungare a educaţiei religioase din şcoala românească. Ofensiva Bisericii pentru apărarea şi promovarea Orei de Religie a declanşat reacţii puternice de susţinere în rândul părinţilor, care s-au organizat în Asociaţia „Părinţi pentru Ora de Religie” (APOR), reprezentată de jurnalista Liana Stanciu şi cu aderenţi în majoritatea judeţelor ţării. Excelenta campanie media declanşată de APOR în favoarea Orei de Religie beneficiază de susţinerea a numeroase personalităţi, precum Ana Blandiana, Sofia Vicoveanca, Manuela Hărăbor, Dan Puric, Daniel Buzdugan, Elisabeta Lipă, Dorel Vişan, Vlad Miriţă sau Connect-R. Adepţii ateismului şi secularismului extremist sunt şocaţi să descopere că totuşi, Biserica este susţinută de adevăratele elite ale Ţării, iar Ora de Religie este dorită de părinţi pentru copiii lor. Eşecul tentativei de alungare a educaţiei religioase din şcoala românească este provocat atât de superficialitatea cu care activiştii ateismului au privit la capacitatea Bisericii de a mobiliza resursele umane ale credincioşilor săi, cât şi de faptul că demersul ateilor şi seculariştilor a fost neprincipial, duşmănos şi întemeiat pe mândria demonică de a impune unei vaste majorităţi, voinţa unei foarte mici minorităţi rătăcită într-o proastă înţelegere a democraţiei şi valorilor europene. La final de scriere, eu vă ofer câteva dintre mărturisirile în favoarea Orei de Religie făcute de personalităţi ale Olteniei, dovadă de necontestat că adevăratele elite ale societăţii româneşti înţeleg rostul profund şi benefic al educaţiei religioase a copiilor noştri. Maestrul TUDOR GHEORGHE: „Am fost de mic oblăduit de Sfânta Biserică, întrucât mi-am petrecut copilăria în strana bisericii de la Podari, alături de tatăl meu, care era dascăl acolo, participând la Sfânta Liturghie în duminici şi sărbători. De acolo am înţeles un lucru foarte important şi anume că în tradiţia poporului român există această vorbă: să-ţi creşti copilul cu respect faţă de oameni şi frică faţă de Dumnezeu. Poate că termenul acesta de frică nu este la prima vedere cel mai potrivit, însă sensul pe care îl oferă este unul extraordinar. El nu trebuie luat drept teamă faţă de Dumnezeu. Nu! Ci mai mult de respect. Ei bine, consider că educaţia religioasă este indispensabilă pentru această generaţie, pentru copiii şi tinerii de astăzi. Cei mai în vârstă, cei care au crescut după instaurarea regimului comunist, când Biserica a fost chinuită şi marginalizată, au fost privaţi de această binecuvântare. Rodul acestei perioade se simte azi. Lipsa de respect, brutalitatea, vulgaritatea în exprimare şi în atitudine, felul în care am învăţat în mod liniştit să furăm, să minţim, fără niciun fel de jenă, fără niciun fel de teamă, este rodul acelei perioade în care nu aveam acces la morala creştină. Sigur că astăzi, trăim în democraţie, perioadă în care fiecare om, vezi Doamne, are voie să facă orice. Ei bine, acest lucru nu este adevărat, iar termenul de democraţie este înţeles prost. Avem obligaţia morală cel puţin să ne creştem generaţiile care ne urmează într-un climat adevărat, într-un climat creştin. Iar morala creştină şi implicit Biserica Ortodoxă este unul dintre cele mai autentice îndreptare pentru realizarea acestor deziderate. Consider că a elimina din şcoli această disciplină, în care copiii iau un prim contact cu morala creştină, este o mare greşeală. Vorba aceea, fiecare om cum îşi aşterne, aşa doarme. Părinţii trebuie să înţeleagă faptul că pruncii lor trebuie antrenaţi şi fizic, şi moral, şi de aceea este atât de necesară această educaţie. Mai este un lucru însă foarte, foarte important. Contează foarte mult felul în care preoţii noştri ştiu să sădească în sufletele tinerilor de astăzi dragostea şi misterul învăţăturilor sfinte şi mântuitoare. Dacă vom avea un preot hărăzit şi dacă va face asta cu dar, miluit de Domnul să facă asta, vă asigur eu că vor veni copiii şi împotriva dorinţei părinţilor să fie martori la tainele pe care părintele va şti să le prezinte copiilor” Actorul ILIE GHEORGHE: „Am să vorbesc în calitate de învăţător, pentru că am terminat mai întâi şcoala normală de învăţători înainte de a deveni actor şi am profesat cinci ani de zile ca învăţător la clasele I-IV. Trebuie să spun că şcoala în viaţa unui popor acţionează în două direcţii, sau mai bine spus menirea şcolii în viaţa unei societăţi este să îndeplinească două deziderate: cel instructiv şi cel educativ. Cel instructiv este cel care dă cunoştinţe, din toate domeniile, ori de acest domeniu al formării cunoştinţelor se ocupă toate disciplinele din curicula şcolară. A doua menire a şcolii este cea educativă, adică să formeze caractere, să trezească trăsături frumoase care împodobesc mintea omenească. De această latură a formării caracterelor, pot afirma cu certitudine că niciuna din disciplinele care sunt în curicula şcolară nu se ocupă. Se spune de asemenea că acumulările cantitative de cunoştinţe duc la salturi calitative. Aceasta este o concepţie prin care încercau să ne îndoctrineze acum cincizeci de ani, când făceam eu şcoala pedagogică. Dincolo de aceste cunoştinţe pe care le cumulăm în şcoală, eu cred şi sunt convins că societatea are nevoie mai mult de caractere decât de oameni instruiţi. Am văzut de multe ori oameni instruiţi care au avut comportamente lamentabile, în timp ce marile caractere cultivă cele mai frumoase trăsături: onoare, vitejie, patriotism, dragoste de muncă, dragoste de frumos, dragoste de viaţă. Singura materie care împodobeşte mintea omenească şi formează aceste trăsături este numai Religia. Pentru că, am putea spune, numai Cele Zece Porunci sunt suficiente pentru zece teze de doctorat, ca să nu mai vorbim de întreaga istorie a creştinismului de la Naşterea Mântuitorului şi până în zilele noastre. Ce se întâmplă astăzi, toate polemicile antireligioase, în care unii şi alţii îndeamnă în mod greşit la scoaterea religiei din şcoli, sunt îndemnuri care nu trebuie luate în seamă. În ceea ce mă priveşte mă pot considera un apărător total ca religia să stea acolo une îi este locul şi să ajute la formarea tinerilor în oameni cu trăsături morale frumoase, pentru că degeaba vom avea savanţi, dacă nu vom avea oameni care să-şi iubească ţara, familia, copiii, părinţii, tot ce este frumos şi să fie capabili să se sacrifice pentru ceilalţi. Starea de sacrificiu este o culme a înfrumuseţării caracterului omenesc pe care o modelează şi o formează numai şi numai religia” Fotbalistul şi antrenorul craiovean SORIN CÂRŢU: „Nu ştiu ce ştiţi dumneavoastră despre educaţia religioasă a copiilor, dau eu ştiu: că fiicele mele au mers la Sfânta Biserică cu mama mea de la vârste foarte fragede; că au învăţat rugăciuni atât de la mama lor, cât şi de la bunici şi nu mergeau la culcare fără a vorbi cu Dumnezeu, printr-o rugăciune; că la şcoală au învăţat despre îngeri, sfinţi şi alte evenimente religioase; că prin ora de Religie copiii mei au fost ajutaţi să descopere bogăţia ascunsă în viaţa şi adevărul lor personal. Rezultatul? alţii au descoperit că “fiicele lui Cârţu” sunt harnice, iertătoare, generoase, conştiincioase, cumpătate, discrete, prietenoase, chibzuite, perseverente, devotate, ferme, îşi cunosc forţele proprii şi nu numai. Şi mai ştiu că la ora de Religie se lucrează cu sufletele copiilor, că Religia în şcoală înseamnă mai puţină violenţă şi mai multă înţelegere, prietenie, iubire, că profesorul de Religie transmite copiilor Cuvântul Domnului. Să stăm cu frică şi să luăm aminte că Dumnezeu este încă în România şi să nu-L alungăm. Şcoala fără ora de Religie înseamnă şcoală fără suflet, neam fără Dumnezeu şi fără identitate! Înscrie-ţi copilul la ora de Religie!”. *** Dragii noştri părinţi, Dumnezeu îngăduie pentru păcatele noastre să trecem prin această „probă de foc” – apărarea Orei de Religie în şcoala românească. Urmând poruncile lui Dumnezeu şi pilda Sfinţilor Săi, cu ajutorul lui Dumnezeu, ne vom face datoria şi vom mărturisi adevărul credinţei noastre. Dragii noştri părinţi, cel mai frumos dar pe care îl veţi face copiilor voştri este floarea mântuirii răsărită din veşnica primăvară a împreună vieţuirii cu Dumnezeu! Mergeţi la şcoala copiilor voştri şi faceţi cerere ca aceştia să fie înscrişi la Ora de Religie. Sesizaţi autorităţilor în drept şi reprezentanţilor cultului dvs. religios orice tentativă prin care s-ar încerca să vă fie oprită exercitarea dreptului dvs. de a vă înscrie copiii la Ora de Religie. Vorbiţi cu copiii voştri, mărturisiţi-le că adevărata viaţă este a urma poruncile lui Dumnezeu şi îndemnaţi-vă copiii să participe la Ora de Religie. Părinţi, înscrieţi-vă copiii la Ora de Religie!

Citeste mai mult: adev.ro/nkmy0s