11.
Este cu putinţă ca Dumnezeu să Se descopere oamenilor?
Este
cu putinţă. S-a susţinut, totuşi, de către unii înţelepţi pagâni şi de către
unii eretici, că
Dumnezeu nu Se putea descoperi oamenilor. Întâi pentru că Dumnezeu cel nesfârşit,
cel nematerial, cel neschimbător şi cel veşnic nu S-ar fi putut apropia şi nu
ar fi avut deci cum să fie cunoscut de către ceea ce este mărginit, trupesc,
schimbător şi trecător. În al doilea rând, dacă Dumnezeu S-ar fi apropiat de
fiinţele muritoare, aceste fiinţe slabe şi neajutorate nu ar fi reuşit să
cuprindă şi să înţeleagă Descoperirea care li se făcea. Acei păgâni şi eretici
judecău aşa, pentru că ei socoteau pe Dumnezeu ca o putere nepersonală, lipsită
de viaţă şi mai ales de iubire. Pentru
noi, creştinii, nu sunt asemenea oprelişti, fiindcă, după învăţătura Bisericii,
Dumnezeu este o fiinţa personală, care poate avea legături cu alte persoane,
şi, deci, şi cu oamenii. Sfinta Scriptură însăşi ne învaţă că Dumnezeu a ţinut,
din cele mai îndepărtate timpuri, mereu legătura cu oamenii, adică dându-le
Descoperirea Sa: „În multe rânduri şi în multe chipuri odinioară Dumnezeu
grăind părinţior prin prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă a grăit nouă
întru Fiul” (Evr. 1, 1). Ca izvor al vieţii şi al iubirii, Dumnezeu Se apleacă
şi Se descoperă continuu oamenilor. El nu e niciodată prea sus sau prea
departe, pentru că El sălăşluieşte şi în inimile noastre. Descoperirea
dumnezeiască priveşte pe oameni şi ei pot s-o primească. Ei sunt „chipul şi asemănarea
Lui Dumnezeu” şi, prin aceasta, îndreptăţiţi la cinstea descoperirilor de sus.
Această cinste a mers până acolo încât Descoperirea deplină adusă de Fiul lui
Dumnezeu pe pământ s-a făcut prin întruparea Sa în om. Credinciosul poate primi
Descoperirea dumnezeiască, apoi, şi pentru că el însuşi e mistuit de dorul
fierbinte după Dumnezeu. Psalmistul lămureşte aceasta zicând: „În ce chip
doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine,
Dumnezeule. Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu; când voi veni şi mi
voi arăta feţei lui Dumnezeu?” (Ps. 41, 1-2). Un scriitor bisericesc arată
astfel suspinul inimii sale după Dumnezeu: «Că ne-ai făcut spre a Te căuta şi
neliniţtit este sufletul nostru pâna nu se va odihni întru Tine».2 Ca fiinţă
înzestrată cu minte, întrucât este creat după «chipul
Lui Dumnezeu», cum am spus, omul poate primi adevăruri din partea lui Dumnezeu.
Acesta, în nesfârşita Sa înţelepciune uşurează căile de înţelegere a
adevărurilor date, în cei care s-au făcut vrednici de El printr-o viaţă aleasă
şi au primit harul Duhului Sfânt.
12. De
ce are o
autoritate mai mare Descoperirea
dumnezeiască decât mintea omenească în lucrarea mântuirii?
Pentru
că Descoperirea dumnezeiască nu greşeşte şi nu înşeală niciodată, fiind
garantată de Dumnezeu însuşi Care e Adevărul (Ioan 14, 6), de nesfârşita Lui
întelepciune şi de împlinirea până astăzi a atâtora dintre cele vestite de
această Descoperire. Mintea omenească poate înţelege unele dintre cele cuprinse
în Descoperirea dumnezeiască, dar ea nu poate pătrunde
toată această Descoperire. Pentru ca mintea noastră să fie întru totul de
aceeaşi părere cu Descoperirea de sus ar trebui să cunoaştem pe Dumnezeu în
fiinţa Sa. Dar cum fiinţa lui Dumnezeu nu poate fi cunoscută pentru că
mijloacele fireşti pe care mintea noastră ni le pune la îndemână nu ajută la
acest lucru, noi punem toată încrederea în adevărurile Descoperirii, care
ne fac cunoscut
pe Dumnezeu prin
predicarea sau vestirea
cuvântului despre El. Descoperirea
dumnezeiască e vrednică de a fi primită de mintea noastră. Dacă mintea îşi pune
încrederea în făgăduiala unui om serios şi vrednic de laudă, despre care ştim
sigur că nu ne înşală, de ce să nu dăm aceeaşi crezare cuvintelor lui Dumnezeu
însuşi? «Nu e mai cuminte zice Origen,
să dăm mai multă crezare lui Dumnezeu?» De asemenea, Sfântul Ioan Gură de Aur ne
îndeamnă să ne încredem totdeauna în Dumnezeu, chiar atunci când cuvântul Lui
pare a fi împotriva felului nostru de a judeca şi de a vedea. Judecata şi
vederea noastră se pot înşela; cuvântul Lui, niciodată.
13.
Câte feluri de Descoperiri sunt?
Privită
în izvorul ei, care e Dumnezeu, Descoperirea dumnezeiască e una singură. Dacă, însă,
ţinem seama de căile folosite pentru a ajunge până la noi, Descoperirea este de
două feluri: întâi, Descoperirea dată pe calea firii; şi al doilea,
Descoperirea dată pe calea mai presus de fire, adică pe calea supranaturală.
Aceasta din urmă nu poate fi primită fără ajutorul lui Dumnezeu, dat celui
credincios.
14.
Ce se înţelege prin Descoperirea pe calea firii?
Prin
Descoperirea pe calea firii, numit şi Revelaţia naturală, se înţelege comoara
de învăţături
pe care natura şi firea omenească ni le dezvăluie despre existenţa şi unele
însuşiri ale lui Dumnezeu. Natura în mijlocul căreia trăim ne spune că este
Cineva care a făcut-o. Mintea ne spune că zidirea trebuie să aibă un Ziditor,
pentru că nu poate fi ceva pricinuit fără un pricinuitor. Ordinea şi frumuseţea
desăvârşită a alcătuirii lumii oglindesc lucrarea unui Făcător atotputernic,
prea înţelept şi prea iubitor. Întreaga fire ne grăieşte despre Dumnezeu, după
cuvântul Psalmistului: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor
Lui o vesteşte tăria. Ziua zilei spune cuvânt şi noaptea nopţii vesteşte
ştiinţa. Nu sunt graiuri, nici cuvinte ale căror glasuri să nu se audă. În tot
Pământul a ieşit vestirea lor şi la marginile lumii cuvintele lor” (Ps. 18, 1-4).
Întreaga făptură, prin ordinea şi armonia ei arată că din carte şi strigă pe
Stăpânul şi Făcătorul ei - spune Sfântul Atanasie.6 Chiar dacă unele popoare se închina la pietre
şi la lemne, ele ştiu că este Cineva mai mare decât ele.7 «Întreabă lumea, podoaba cerului, şi vezi
dacă nu-ţi răspund după înţelegerea lor: „Dumnezeu ne-a făcut”. Lucrurile
acestea le-au cercetat şi nobilii filozofi şi din artă au cunoscut pe
artist».8 Sfântul Apostol Pavel
întăreşte şi adânceşte
cuvântul Psalmistului: „Cele
nevăzute ale Lui (Dumnezeu) de la
facerea lumii, înţelegându-se din
făpturi, adică veşnica
Lui putere şi dumnezeire, aşa ca ei să fie fără cuvânt
de apărare” (Rom. 1, 20).
15.
Ce se înţelege prin Descoperirea pe calea mai presus de fire sau pe calea
supranaturală?
Se
înţelege Descoperirea rânduită şi dată de Dumnezeu prin anumiţi oameni aleşi
(în Vechiul Testament) şi
mai apoi prin
Însuşi Fiul Său
întrupat (în Noul
Testament). Prin Descoperirea
firii ne ridicăm numai la adevărul că există Dumnezeu şi la câteva dintre
însuşirile Lui. Dacă ne-am mărgini la această Descoperire, nu ne-am deosebi de
păgânii înaintaţi ai vremurilor vechi, şi mai ales ne-am lipsi de bucuriile şi
fericirea pe care ni le-a adus Descoperirea pe calea supranaturală. Aceasta din
urmă ne face creştini, pe când cealaltă, marginită
numai la cugetare, ne ţine doar la porţile creştinismului. Descoperirea sau
Revelaţia supranaturală nu poate fi primită şi înţeleasă decât de omul
credincios, adică prin credinţă.
