5.
Cine este îndreptăţit să nădăjduiască în bunătăţile făgăduite de Dumnezeu? În bunătăţile
făgăduite de Dumnezeu este în drept să nădăjduiască tot creştinul care păzeşte
poruncile lui Dumnezeu, precum şi păcătosul care se pocăieşte. „Nu tot cel
ce-Mi zice Mie: Doamne! Doamne! va intra în împărăţia cerurilor, ci cela ce
face voia Tatălui Meu, Carele este în ceruri” (Matei 7, 21).
1.Creştinul căzut în păcat, dacă se căieşte din toată inima şi se pocăieşte,
poate nădăjdui în Dumnezeu. Proorocul Iezechiel ne încredinţează că cel fără de
lege de se va întoarce de la fărădelegile lui şi va păzi poruncile, va face
dreptate şi milă, aceluia Dumnezeu îi iartă păcatele (Iez. 18, 21, 22). În
adevăr pe Manase, împărat în Iudeea, care îndemnase poporul la închinarea
idolilor, ucigând şi mulţi prooroci, Dumnezeu l-a dat în mâna vrăjmaşilor care,
încătusându-l în lanţuri, I-au dus rob în Babilon şi l-au aruncat în temniţă.
El însă, căindu-se de nelegiuirile făcute şi făgăduind din inima să se
pocăiască, Dumnezeu l-a eliberat din temniţă şi din robie şi i-a înapoiat încă
şi domnia; iar el a dărâmat capistele idolilor (II Cron. 33,
2-19). Dimpotrivă, cel ce trăieşte în fărădelegi, cel ce nu face voia lui
Dumnezeu zadarnic nădăjduieşte în El. Cumplitul împărat Antioh, schingiuitorul
sfinţilor fraţi Macabei, fiind ros de viu de viermi, nădăjduia în ajutorul
dumnezeiesc, dar zadarnică i-a fost nădejdea (II Mac. 9,
28). 2.Creştinul care face voia lui Dumnezeu poate nădăjdui în sprijinul lui Dumnezeu
în toate nevoile, dar să se silească însuşi să câştige bunătăţile ce
nădăjduieşte de la Dumnezeu. Sfântul Apostol Petru ne sfătuieşte: „Lăsaţi-I Lui
toată grija voastră, căci El are grijă de voi” (I Petru 5, 7). Cu toate
acestea, şi noi înşine trebuie să ne străduim sa câştigăm bunătăţile
făgăduite de Dumnezeu.
Cine vrea să
scape de vreo
boală şi să se facă
sănătos, să se folosească întâi de mijloacele obişnuite
de vindecare; nu ne este îngăduit să cerem numaidecât o minune. Sfântul Apostol
Pavel avea darul facerii de minuni, totuşi sfătuieşte pe ucenicul său Timotei
să se folosească pentru desele lui suferinţe de puţin vin. (I Tim. 5, 23).
6.
Care este însoţitoarea nădejdii creştine? Însoţitoarea
bună a nădejdii creştine este frica de păcat. Nădejdea e că o luntre cu două lopeţi:
pe una scrie îndurarea lui Dumnezeu, iar pe cealaltă, frica de dreptatea lui
Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel ne sfatuieşte să făurim mântuirea „cu frică şi
cu cutremur” (Filip. 2, 12).
Cu frică, în adevăr, fiindcă după cum mărinarul ce se află în largul mării se
teme, chiar pe vreme bună, de furtună ce i-ar putea îneca corabia, tot asemenea
şi creştinul trebuie să trăiască necontenit cu teama de bântuiala
ispitei care nu cruţă pe nimeni.
Oameni oarecând plăcuţi lui Dumnezeu, cum au fost de pildă înţeleptul Solomon,
au ajuns la bătrâneţe nişte nelegiuiţi. Chiar dintre îngeri au căzut unii, şi
încă foarte jos, şi au fost lepădaţi de Dumnezeu pe vecie. Încheierea vieţii
noastre o face moartea; până atunci ispita poate să doboare din starea de har
pe oricine care nu lucrează la mântuirea sa cu „frică şi cu cutremur” (Filip. 2,
12). „Pentru aceea celui ce i se pare că stă neclintit, să ia aminte să nu
cadă” (I Cor. 10, 12). Frica
creştinului de păcat nu împuţinează nădejdea lui, ci o sporeşte. Nădejdea dă
putere de a merge, e ca vântul în pânzele corabiei; iar frica face pe om prevăzător;
e ca încărcătură care cumpăneşte corabia. Şi pânzele şi încărcătura ajută la o
plutire bună.
7.
Este nădejdea creştină un dar dumnezeiesc?
Negreşit,
nădejdea creştină este un dar dumnezeiesc, care se pogoară în inima omului,
ca o
«iluminare de la
Dumnezeu». Duhul lui
Dumnezeu ţine trează
înlăuntrul nostru încrederea
în bunătăţile veşnice; şi cu cât luminarea dumnezeiască este mai puternică, cu
atât mai desăvârşită este şi nădejdea. 8.
Ce folos dobândeşte cel ce nădăjduieşte în Dumnezeu? Cine
nădăjduieşte în Dumnezeu se bucură de o deosebită ocrotire din partea Lui. „Cei
ce nădăjduiesc spre Dumnezeu sunt ca muntele Sionului; nu se vor clătina în
veac” (Ps. 124, 1). Sfântul Ioan Gură de Aur, tâlcuind acest verset, zice: «Că
după cum maşinile cele mai puternice şi mai numeroase nu vor fi în stare nici
să răstoarne, nici să clatine acest munte, tot aşa şi cel ce-şi pune nădejdea
în Dumnezeu, va rămâne neclintit în faţa tuturor loviturilor». Cel ce-şi
pune nădejdea în Dumnezeu nu va fi ruşinat în veac: „Uitaţi- vă – zice
înţeleptul Iisus Sirah – la neamurile cele din început şi vedeţi: Cine a
nădăjduit spre Domnul şi s-a ruşinat?” (2, 10). Dovadă avem întâmplarea celor
trei tineri care au fost aruncaţi în Babilon, în cuptorul cel aprins şi din
care au scăpat nevătămaţi (Dan. 3, 8-10). Iosif, dus şi vândut rob în Egipt,
ajunge cel dintâi în toată împărăţia Faraonului (Fac. 41).
9.
Care sunt roadele nădejdii creştine? Înainte
de toate, nădejdea înaripează sufletul cu o vie dorire spre Dumnezeu. De aceea dă
şi o deosebită putere şi trainicie credinţei. Astfel cel ce nădăjduieşte în
Dumnezeu dobândeşte multe de la El; încât acela este în stare să mute şi
munţii, zice Mântuitorul (Marcu 11,
23). Iar a muta munţii se tâlcuieşte: a birui cele mai mari piedici. Chiar se
şi spune că Sfântul Grigorie Făcătorul de minuni († 270) ar fi mutat cu
adevărat un munte. Moise, încrezându-se în Dumnezeu, cu toiagul a despicat
în două Marea Roşie (Ies. 24, 21); iar Proorocul Ilie a făcut să cadă ploaie
după o secetă de trei ani şi şase luni (III Regi 18, 45). Cel ce nădăjduieşte
este bogat cu mult înainte de a avea o bogăţie, zice Sfântul Ioan Scărarul.
1.
Cel ce are nădejde în Dumnezeu rămâne neclintit în faţa oamenilor, răbdător şi
liniştit în strâmtorări şi în necazuri, şi mai cu seamă în faţa morţii. Cine
nădăjduieşte în Dumnezeu, acela nu se uită la bunăvoinţă sau la reaua voinţă a
celor mari, nici la cele ce zic oamenii despre el (I Cor. 4, 3). Acela este
răbdător în suferinţă pentru că ştie că „pătimirile vremii de acum nu sunt
vrednice de mărirea care ni se va descoperi” (Rom. 8, 18). Dreptul Iov a fost
atât de răbdător, tocmai din pricina bucuriei ce o simţea nădăjduind în
învierea şi răsplata viitoare (Iov 19, 25). Ar putea fi oare cineva mâhnit,
având înaintea ochilor cununa răsplătirii veşnice? Cămila în pustie îşi iuţeşte
pasul îndată ce simte că se apropie apa. Scăpată de îngrijorarea
setei, ea nu mai simte oboseala călătoriei; nădejdea a risipit
îngrijorarea. „Umplutu-m-am de
mângâiere! Cu tot
necazul nostru sunt
covârşit de bucurie”,
spune Sfântul Apostol Pavel (II Cor. 7, 4), şi – „moartea îmi este
câştig” (Filip. l, 21). „Doresc să mă despart de trup şi să fiu împreună cu
Hristos” (Filip. l, 23). „De acum mi s-a gătit cununa dreptăţii pe care Domnul
mi-o va da în ziua aceea, El, Dreptul Judecător” (II Tim. 4, 8). Pentru această
cunună, Sfântul Apostol Andrei († 62) a primit moartea cu nespusă bucurie. Că
văzând crucea, pe care era să fie spânzurat, a strigat: «Bucură-te, cruce fără
de preţ, sfinţită prin moartea Dumnezeului meu; cu desfătare privesc la tine!
O, cât am suspinat eu după tine! Cu ce înfocare te-am poftit!». Sfântul
Ignatie purtătorul de Dumnezeu († 107) s-a bucurat foarte aflând că împăratul
Traian l-a osândit la moarte; şi când a auzit că creştinii din Roma vor să-l
scape, le-a scris rugându-i să nu-l lipsească de cununa de mucenic: «Lăsaţi-mă
să fiu mâncare fiarelor, prin care pot dobândi pe Dumnezeu». Sfântul
Arhidiacon Lavrentie (†258),
osândit să fie ars de viu pe un grătar, fiindcă nu voise să predea prefectului
cetăţii vasele sfânte ale bisericii, pe când era chinuit, zicea bătându-şi joc
de cei ce-l chinuiau: «Acum întoarceţi-mă şi pe partea cealaltă a trupului, că
una e friptă». Nădejdea este deci pentru sufletul nostru întocmai ca o
ancoră tare (Evr. 6, 19) şi, după cum ancora ocroteşte corabia în vreme
de furtună, aşa şi nadejdea fereşte sufletul de înecare, cu deosebirea că
ancora se agaţă de
fundul mării, pe când nădejdea se prinde de toartele cerului.
2.
Nădejdea creştină îndeamnă cu putere spre fapte bune şi spre virtuţi. «Nădejdea
noastră este tot atât de neîndoielnică, zice Fericitul Augustin, ca şi o
întâmplare petrecută în trecut». Ea a
întărit pe Sfinţii
Mucenici în luptele
cu prigonitorii lor
păgâni, pentru că «nădejdea
uşurează necazurile din această lume».
3.
Nădejdea creştină chezaşuieşte viaţa veşnică. «Cine v-a mântuit?», întreabă
Sfântul Ioan Gură de Aur pe ascultătorii săi şi tot el răspunde: «Numai
nădejdea în Dumnezeu şi încrederea în făgăduinţele şi în darurile Sale». „Ca
prin nădejde ne-am mântuit”, zice Apostolul (Rom. 8, 24). Casa lui Dumnezeu
este întemeiată pe credinţă, zidită pe nădejde şi terminată prin dragoste. În
cer însă nădejdea nu va mai fiinţa, fiindcă vom fi în stăpânirea a tot ce am
dorit şi aşteptat. «De aceea credinţa şi nădejdea vor înceta când aceste
bunătăţi ni se vor înfăţişa».
