Daniel Buzdugan sustine ora de religie!

Daniel Buzdugan

9 ore · editat ·

Sunt pentru predarea religiei in scoala! Religia inseamna iubire, adevar, bunatate! Este doar o ora pe saptamana printre alte zeci de ore petrecute pe tentantele calculatoare, smartphon-uri sau tablete! Religia ne invata ca nu despre cola este vorba in perioada Craciunului. Copilul invata de mic despre Dumnezeu, ceea ce îi va da o stare de siguranță și de speranță. Dumnezeu este lumina și adevărul si viitorul adult va ști că cineva acolo îl iubește și îl protejează în ciuda tuturor lucrurilor neplăcute pe care le îndură.
Copilul va creste cu frică de Dumnezeu si asta nu-i deloc rău, pentru că astfel viitorul adult va fi mai cumpatat și mai atent la toate acțiunile pe care le va întreprinde.
Religia ne invata ca viata noastra nu se sfarseste aici pe pamant, asa cum s-a demonstrat si stiintific.

Religia face parte din strucura si cultura noastră noastra nationala.
Religia il va invata pe viitorul adult sa nu intre in depresie, sa nu se sinucida, sa nu o ia pe cai gresite, sa respinga avortul si sa intinda o mana de ajutor aproapelui sau.
Religia instiga la bunătate și te face să te gândești de două ori înainte să comiți o nedreptate sau o răutate.

INSCRIETI - VA COPILUL LA ORA DE RELIGIE PANA PE 6 MARTIE!

Nihil Sine Deo - Nimic fara Dumnezeu!

Pico della Mirandola : „Filosofia caută adevărul, teologia îl găsește, religia îl posedă.”

Mesajul unei mame crestine

Anastasia Teodor E vremea plânsului române, e vremea tanguirii. Copilului tău române i se ia hrana duhovnicească din ghiozdan, de pe banca școlii dar, mai ales, de la mentorii sau învățăceii lui. Religia şi chiar dreptul omului de a fi creștin, se vor înlocui treptat cu sexologia și dreptul omului de a păcătui. Vrem binele, așteptăm binele de la Dumnezeu dar noi stăm în nepăsare și, uneori, luptam împotriva Lui spunând că e o normalitate cea ce se întâmplă. Suntem înconjurați de groaza războiului, de vremuri apocaliptice şi, în loc să ne întoarcem cu fața spre Dumnezeu noi îi întoarcem spatele. Problema scoaterii religiei din școli nu este un examen de conștiință sau de mărturisire al copilului, este un examen al părintelui. Aici se vede cum vor părinții să își crească copii, aici vedem de către cine vor părinții să fie protejați, de legea Parlamentului sau de legea conștiinței și cea a Lui Dumnezeu. Dacă nu gândiți acum pentru copii voștri, când vor crește mari vă vor oferi cea ce au învățat.
Vai ce plângere și tânguire va fi atunci!

Nu-mi mai place · Răspunde ·

Rugăciunea profesorului pentru elevii săi

Ceea ce se face cu părinţii, se poate face şi cu educatorii. Prin rugăciune şi sfinţenie puteţi să-i ajutaţi şi pe copii, la şcoală. Poate să-i adumbrească harul lui Dumnezeu şi, astfel, să devină buni. Nu vă străduiţi cu mijloace omeneşti să îndreptaţi lucrurile rele. Nu va fi nicio roadă. Numai prin rugăciune veţi aduce roade. Să chemaţi harul dumnezeiesc pentru toţi. Să pătrundă harul dumnezeiesc în sufletul lor şi să-i preschimbe. Asta înseamnă creştin.

Voi, educatorii, fără să vă daţi seama, transmiteţi în chip tainic copiilor neliniştea şi-i influenţaţi. Prin credinţă se risipeşte neliniştea. Ce spunem? „…şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”.

Să răspundeţi la iubirea copiilor cu discernământ. Astfel, dacă vă iubesc, veţi putea să-i călăuziţi aproape de Hristos. Veţi deveni voi mijlocul. Iubirea voastră să fie adevărată. Să nu-i iubiţi omeneşte, precum fac de obicei părinţii; nu-i ajută asta. Iubire întru rugăciune, iubire în Hristos. Aceasta într-adevăr foloseşte. Să vă rugaţi pentru fiecare copil pe care îl vedeţi, iar Dumnezeu va trimite harul Său şi-l va uni cu El. Înainte de a intra în clasă, şi mai ales în clasele mai dificile, să spuneţi rugăciunea „Doamne Iisuse…”. Intrând, să îmbrăţişaţi cu privirea toţi copiii, să vă rugaţi şi apoi să vorbiţi, dăruindu-vă întregul vostru sine. Făcând această jertfă în Hristos, vă veţi bucura. Astfel, vă veţi sfinţi şi voi, şi copiii. Veţi trăi în iubirea lui Hristos şi în Biserică, fiindcă veţi deveni buni în lucrarea voastră.

(Ne vorbeşte părintele Porfirie – Viaţa şi cuvintele, Traducere din limba greacă de Ieromonah Evloghie Munteanu, Editura Egumeniţa, 2003,  pp. 340-341)

Ora 25 pentru ora de religie?

pr. Constantin Sturzu

Foto: Claudiu Pântea

Prima amintire. Eram la începutul gimnaziului, în plină dictatură ceauşistă, spre mijlocul anilor â80. Am teză la română. Eu, așa cum fusesem învăţat de bunica dinspre mamă, înainte de a începe să scriu, îmi fac cruce, discret. Profesoara, vigilentă, mă zăreşte şi mă apostrofează sever. Mă umileşte în faţa întregii clase, ridiculizându-mă şi jignindu-mă pentru gestul făcut, care „nu are ce căuta în şcoală”. A fost un şoc, mai ales că eram şi într-o perioadă mai grea a vieţii mele... De atunci, am încetat a-mi mai face cruce în public, până la căderea comunismului.
A doua amintire. Trec anii şi ajung la liceu. La o oră de dirigenţie, prin 1988, ne vine în clasă un activist de partid, la vreo 30 de ani. Toacă mărunt Biblia şi viziunea scripturistică asupra facerii omului: „Dacă Dumnezeu a făcut doar pe Adam şi pe Eva, la început, cum erau ei: albi sau negri? Cum explicaţi voi că sunt acum atâtea rase pe faţa pământului?”. Şi continuă cu susţinerea celor mai comune teze ateiste. Discursul mă irită, dar tac. Nu ne permitem nici eu, nici alţi colegi – deşi credem în Dumnezeu – să-l contrazicem. Ne era frică. Îmi stătea pe limbă să-l întreb: „Cum puteţi susţine o teorie, ca a lui Darwin, cum că omul se poate trage din ceva atât de diferit precum maimuţa, dar nu credeţi că e posibilă evoluţia unui om închis la culoarea pielii din generaţii care, înaintea lui, au avut o culoare a pielii mai deschisă? E un salt mult mai mic în cel de-al doilea caz!”... În orice caz, singura „disidență” pe care mi-am permis-o a fost să refuz intrarea în UTC și să iau în derâdere, împreună cu alți colegi, orele de „informare politică”, în care eram puși să citim, pe rând, cu voce tare, din „Scânteia”.
„Dreptul” de a fi jignit pentru credința în Dumnezeu
Cum vi se pare: există vreo legătură între aceste două scene evocate mai sus, aparţinând de o epocă apusă de un sfert de veac, şi ceea ce se întâmplă în zilele noastre? Probabil că nu credeţi, dar scene asemănătoare se petrec şi în școlile de azi. Chiar dacă avem o libertate de exprimare garantată – deocamdată! –, chiar şi acum se mai fac abuzuri asupra copiilor care au anumite convingeri religioase. Chiar fetele mele gemene, nu cu multă vreme în urmă, au trebuit să suporte jignirile şi ofensa aduse credinţei, lui Dumnezeu, Bisericii şi slujitorilor ei, sfintelor moaşte etc., de către unul dintre profesorii care le preda, pe atunci, un obiect din sfera tehnică. Evident, fără ca discursul său să aibă cea mai mică legătură cu ceea ce era obligat să le înveţe la ore. Abia la sesizările pe care le-am făcut mai mulţi părinţi din clasă, dar mai ales cu intervenţia fermă a conducerii şcolii, acesta a acceptat să înceteze cu aceste atacuri şi să ţină copiilor lecţii despre lucrurile pentru care era plătit de statul român. Ceea ce aş vrea să reţineţi din acest episod este că în acele ore, în care profesorul respectiv se dezlănţuia împotriva „popilor” şi a „pupătorilor de oase”, copiii mei erau obligaţi să asculte, nu aveau voie să iasă din clasă, chiar dacă le era, indirect sau direct, jignit tatăl.
Din datele pe care le am, acesta nu este un caz izolat. Nu sunt deloc puţini acei profesori care îşi permit, la orele lor, să atace sau să jignească convingerile religioase ale elevilor. Bineînţeles, fără ca elevii să aibă dreptul – primit de la Curtea Constituţională – ca, „la cerere”, să poată părăsi clasa pe durata acestor diatribe. Este un drept pe care cei ce nu au dorit să frecventeze ora de religie l-au avut încă de la începutul introducerii acestei discipline în planul de învăţământ! Înţeleg, din ceea ce s-a întâmplat în ultima vreme, că nu s-a găsit (nici nu s-a căutat, de altfel) o soluţie pentru ca un copil să fie protejat de atacuri care-l pot leza în sensibilităţile sale, religioase ori de altă natură, dar s-a ajuns, în schimb, în situaţia în care trebuie să faci cerere să ţi se respecte un drept prevăzut de Constituţia României, acela de a primi o educaţia religioasă. Mai mult, s-a impus un termen – până pe 6 martie – foarte strâns pentru a depune cereri toţi cei care doresc să participe la ora de religie, indiferent de cult. Se mizează, desigur, pe faptul că unii nu vor găsi timpul necesar spre a depune cererea, alţii nu vor fi informaţi corect asupra acestui lucru, poate unii directori sau diriginţi de convingeri ateiste vor obstrucţiona acest proces şamd.
Nu una, cinci ore de religie pe săptămână
Cu siguranţă, fără o mobilizare exemplară, nu se va putea menţine, şi după 6 martie, numărul actual de elevi care frecventează acum ora de religie. Din punctul acesta de vedere, e o primă victorie a acelor ONG-uri secular-ateiste care nu-şi doresc – au şi declarat aceasta – ca lucrurile să se oprească aici. Şi-ar dori chiar să scoată de tot religia din şcoală, înlocuindu-o cu materii precum istoria religiilor sau etica. Ca argument, aduc faptul că religia ar trebui predată în biserici (sau, după caz, în case de adunare, moschei, sinagogi etc.). E ca şi cum ai spune că ora de informatică ar trebui predată doar la un Centru de calcul, iar ora de biologie doar în Grădina botanică. În această privinţă, profesorul universitar Constantin Cucoş, o personalitate binecunoscută în domeniul ştiinţelor educaţiei, subliniază că, „din perspectiva educaţiei religioase, şcoala şi Biserica nu se află în relaţie de opoziţie sau concurenţă reciprocă, ci de continuitate sau completitudine, în limitele propriilor lor ţinte, responsabilităţi sau posibilităţi” (citat din articolul publicat în „Lumina Educaţiei”, supliment lunar al „Ziarului Lumina”, nr. 1, februarie, 2015). Cu alte cuvinte, lucrurile nu trebuie nici confundate, nici amestecate, când vine vorba de cateheză şi de ora de religie.
Căutând să folosească decizia Curţii Constituţionale ca pe un bumerang, un ONG din Piatra Neamţ, Asociaţia Pro Ortodoxia, a lansat, printre părinţi, ideea – şi se pare că unii au aderat deja la ea –, ca în cererea de înscriere a copilului să fie solicitate nu una, ci cinci ore de Religie săptămânal, de preferinţă una în fiecare zi! E, şi aceasta, o formă de a contracara, întorcând o povară pusă pe umerii părinţilor într-o mare problemă pentru statul român, care ar trebui să ofere soluţii favorabile la astfel de solicitări perfect... constituţionale! Oricum, dincolo de factorii care creează sistematic o presiune publică pentru scoaterea orei de religie din şcoală, avem şi aici, precum în toate epocile istorice, de a face, în ultimă instanţă, cu tensiunea dintre constrângerile statului şi libertatea persoanei. Prin romanul său, „Ora 25”, preotul şi scriitorul Virgil Gheorghiu ilustra, încă de la jumătatea secolului trecut, cumplitele consecinţe pe care le poate genera orice tip de sistem politic în care omul nu mai este tratat ca o persoană, ci doar ca o etichetă pe care poţi scrie, poţi şterge şi iarăşi poţi scrie orice se vrea, absolut după bunul plac. O lume în care mai importantă este fidelitatea faţă de o ideologie, în care e de preferat fanatismul, chiar, în detrimentul compasiunii şi deschiderii faţă de aproapele.
Prin tendinţele vizibile în Europa, în plan legislativ, ne apropiem vertiginos de o nouă „Oră 25”, una în care totul să fie „prea târziu”, în care să nu mai poţi salva nimic. Căci dacă vor reuşi să corupă copiii încă din fragedă pruncie şi, mai mult, nu le vor oferi şansa unei educaţii construită pe repere spirituale şi valori morale inspirate de textele sacre şi validate de-a lungul secolelor, atunci totul va fi pierdut. Deocamdată, încă nu suntem în acest stadiu, să nu ne panicăm! Faptul că cei ce impun, în genere, măsuri, tendinţe, legi anticreştine şi dezumanizante au destul de multă putere sau susţinere, nu trebuie să ne impresioneze. Dacă „Dumnezeu este cu noi, de cine ne vom teme”? Pe de altă parte, asta înseamnă că nu mai e timp de stat cu mâinile în sân, ci trebuie să acţionăm energic şi prompt; evident, totul doar în limitele legii şi ale bunului simţ, conştienţi fiind „fiii cărui duh suntem” (cf. Luca 9, 55). Atenţie, aşadar, timpul trece repede, cele 24 de ore se scurg foarte uşor, iar dacă nu ne trezim la timp, într-o clipită ne trezim zvârliţi în Ora 25!
http://www.doxologia.ro/puncte-de-vedere/ora-25-pentru-ora-de-religie

RĂSPUNS LA ÎNTREBĂRI: CUM POATE SPRIJINI UN PĂRINTE ORA DE RELIGIE?

1. Creează un grup de sprijin la nivelul şcolii.
2. Ia legătura cu reprezentanţii părinţilor pe clasa şi în Consiliul de administraţie al şcolii (inclusiv cu liderul de sindicat, reprezentantul primarului/consiliului local etc.);
3. Se implică în asociaţia de părinţi pe şcoală;
4. Comunică cu ceilalţi părinţi din clasa şi din şcoală pe listele de discuţii, în întâlnirile publice, pe facebook-ul şcolii, la şedinţele cu părinţii;
5. Ia legătura cu profesorul de religie şi analizează problemele specifice clasei, inclusiv aspectele pe care părinţii i le reproşează;
6. Împreuna cu ceilalţi părinţi din grupul de sprijin solicită întâlnire la conducerea şcolii pentru a îndepărta eventuale bariere artificiale;
7. Ţine legătura cu preoţii din parohie.
IMPLICAȚI-VĂ ȘI NU AȘTEPTAȚI SĂ O FACĂ ALTCINEVA ÎN LOCUL VOSTRU.

PROFESORUL DE RELIGIE, UN MODEL DE CONDUITĂ PENTRU UCENICII SĂI ŞI UN MEDIATOR ÎN ŞCOALA ÎN CARE ÎŞI DESFĂŞOARĂ ACTIVITATEA

Moto: Prin diversele mijloace pe care le are la îndemână, profesorul de religie trebuie să reuşească în demersul lui să înlăture temerile care îi frământă pe adolescenţi: teama de a nu fi luat în seamă, teama de a fi neînţeles, marginalizat, minimalizat şi ironizat, teama de a fi sancţionat pentru neîmplinirea aşteptărilor celor maturi, teama de a nu se cunoaşte destul de bine sau teama de banal sau de obişnuit. Pentru a contura însă la alţii o cultură spirituală solidă, profesorul de religie trebuie să o deţină el însuşi şi să o practice, devenind astfel un model pentru ucenicii săi (fragment dintr-un discurs al Patriarhului Daniel al BOR).

de Stelian GOMBOŞ

Ştim cu toţii că omul, copilul, este un univers deschis, limitele acestui univers fiind aceleaşi dintotdeauna: abisurile tenebroase ale căderii, ale păcatului şi ale patimilor şi înălţimile sau piscurile senine ale virtuţilor. Păcatele, patimile, ca fiind izbucnirile cele mai violente şi grosiere ale energiilor şi resurselor umane, şi virtuţile, care constituie adevărata vocaţie şi lucrare a omului, au fost aceleaşi de la început, deşi au fost numite diferit. Ceea ce s-a schimbat nu este atât modul lor de desfăşurare, cât mai ales intensitatea şi generalizarea lor – susţine părintele Ioan Cristinel Teşu, în lucrarea sa Omul – taină teologică, apărută la Editura Christiana din Bucureşti, în anul 2001.

Când vorbim despre educaţie, nu trebuie să uităm de latura sa religioasă. Scoaterea educaţiei religioase din şcoală şi din societate ar echivala cu imposibilitatea de a primi cuvintele Domnului, cele care, aşa cum spune El, „sunt duh”, adică vii şi, în acelaşi timp, aducătoare de viaţă veşnică. Mai mult, dacă cele învăţate prin ştiinţe sunt temporare, cele învăţate prin educaţie religioasă sunt veşnice, iar eliminarea acesteia înseamnă oprirea accesului la comuniunea în iubire cu Dumnezeu.

Fiecare etapă din viaţa unui om are importanţa ei, iar un sistem educativ va fi complet numai atunci când va cuprinde toate formele de informare şi de formare, pentru toate nivelurile de vârstă: preşcolar, şcolar, adolescent, tânăr. Altfel spus, pentru reuşita orei de religie, sunt necesare o bună cunoaştere a particularităţilor etapelor de dezvoltare psihogenetică şi adaptarea la specificul acestora, aşa cum şi Sf. Ap. Pavel vorbeşte, în Epistola sa către Evrei, despre tratarea diferenţiată a oamenilor în învăţare: „[…] Pentru cei tari, trebuie hrană tare, pentru cei mici, lapte. Pentru că oricine se hrăneşte cu lapte este nepriceput în cuvântul dreptăţii, de vreme ce este prunc. Iar hrana tare este pentru cei desăvârşiţi, care au prin obişnuinţă simţurile învăţate să deosebească binele şi răul”.

Etapa adolescenţei este una dificilă şi delicată, tinerii fiind preocupaţi îndeosebi de orientarea profesională şi de alegerea unei cariere. De cele mai multe ori, în opţiunile lor, ei se gândesc la o meserie bănoasă, ignorând latura spirituală a vieţii şi importanţa acesteia. O puternică influenţă asupra modului lor de gândire îl are societatea de astăzi, materialistă şi lipsită de sentimentul onoarei, al cinstei, al dreptăţii. Evident, nu le putem contesta dreptul la stabilitate materială, dar misiunea profesorilor de religie este să-i înveţe să ceară ajutorul divin pentru dobândirea mai întâi a bunurilor spirituale şi apoi a celor pământeşti. Ca argument, avem versetele din Predica de pe Munte (Matei 6, 33): „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă”.

Aşadar, ieşit de sub autoritatea familiei, adolescentul, spre deosebire de elevul şcolar, care încearcă să imite comportamentul adulţilor, simte nevoia să fie distinct de ceilalţi, se află într-o continuă şi permanentă căutare, atât de ordin fizic, cât şi spiritual; tânărul se află în căutarea propriei identităţi. Din dorinţa de a fi unic, de a se face remarcat, el acordă o grijă mai mare propriei persoane şi încearcă să se evidenţieze ori de câte ori are prilejul. Pe plan psihologic, apar tensiuni, conflicte, dizarmonii. Fiecare tânăr în parte evoluează într-un anumit mod, sub influenţa unor factori precum anturajul, mediul socio-educaţional etc.

Profesorul de religie – model pentru ucenicii săi şi posibil mediator pentru elevii săi

Adolescentul este la vârsta în care începe să se întrebe cine este el şi ce rost are în lume, cine şi ce este Dumnezeu, dacă există viaţă veşnică. În cazul în care profesorul nu aduce argumente solide în sprijinul afirmaţiilor sale şi nu-l tratează pe elev cu respectul cuvenit unui partener egal de dialog, dacă îl ironizează sau îl face să se simtă vinovat, urmarea este catastrofală: pierderea spirituală a acestuia. Ca urmare, adolescentul nu va mai fi preocupat de ora de religie, considerând-o prea moralizatoare, şi va căuta alţi profesori, deschişi la dialog. Problema este că unora dintre dascălii formaţi în perioada „materialismului dialectic şi ştiinţific” le lipseşte calitatea de bază: credinţa.

Vorbind despre acest lucru, nu putem să nu subliniem că, pentru a contura la alţii o cultură spirituală solidă, profesorul de religie trebuie să o deţină el însuşi şi să o practice, devenind, astfel, un model pentru ucenicii săi. Astfel, este imperios să-l determinăm pe tânăr să ia atitudine faţă de religie, să nu rămână într-o stare de apatie şi indiferenţă la ceea ce se întâmplă în jurul său, să-i descoperim exemple morale şi un sistem de valori sănătos, pentru a nu mai fi tentat să aleagă din exemplele negative despre care citeşte în reviste/ziare sau pe care le vede la televizor sau în anumite medii.

Având în vedere misiunea profesorului de religie, acesta joacă un rol de maximă importanţă în formarea unei personalităţi armonioase a elevilor, prin atitudinile sale pozitive şi benefice, luminoase, prin încrederea acordată, îngăduinţa, toleranţa, îmbinată cu fermitatea, dialogul deschis şi prin acţiunile desfăşurate. El îşi poate pune amprenta pe cristalizarea şi cizelarea personalităţii tânărului, pentru că este alături de acesta, ca factor educativ, din copilărie, şi până la sfârşitul adolescenţei.

Metode pentru înlăturarea temerilor adolescentului

Împlinirea orei de religie depinde de strategia didactică aleasă de profesor pentru a-l determina pe adolescent să-şi deschidă sufletul, de tipul de relaţie stabilit cu elevul şi cu întreaga clasă, astfel încât dascălul să aibă sentimentul împlinirii sufleteşti şi al satisfacţiei profesionale. În această perioadă a vieţii tinerilor, profesorul de religie îi poate pierde sau câştiga, prin credinţa pe care le-o insuflă. Rolul său, de îndrumător de suflete, de mediator în viaţa sa tumultuoasă, plină de întrebări, dileme şi angoase existenţiale, chiar şi în momente de criză şi tulburări de comportament sau personalitate, este asemenea celui al preotului, iar a doua sa Biserică o constituie Şcoala, unde încearcă să-L aducă pe Dumnezeu. Pentru aceasta, atitudinea faţă de elevi nu trebuie să fie una extremă: abandon şi neimplicare sau, dimpotrivă, exagerare în îndrumare.

Profesorii de religie trebuie să reuşească în demersul lor de a înlătura temerile care apar la adolescenţi:

– teama de a nu fi luat în seamă – prin angajarea elevului în îndeplinirea unor sarcini cu valoare socială, responsabilizându-l în acest fel; sprijinirea iniţiativelor acestuia;

– teama de a fi neînţeles, marginalizat, minimalizat şi ironizat – prin înţelegerea lui, asigurarea unor condiţii prielnice de dialog, asigurarea confidenţialităţii;

– teama de a fi sancţionat pentru neîmplinirea aşteptărilor celor maturi – prin tact, răbdare, îngăduinţă, intervenţii delicate, de fineţe, aşa încât tânărul să nu se simtă lezat;

– teama de a nu se cunoaşte destul de bine – prin oferirea modalităţilor de autocunoaştere şi confruntarea propriei imagini despre sine cu alteritatea;

– teama de banal sau de obişnuit – prin stimularea creativităţii şi a originalităţii.

Adevărul credinţei este unul absolut şi universal

Dacă părinţii elevului de şcoală împărtăşesc această înţelegere şi acest mod de viaţă, cum ar putea dori să ofere copiilor lor altceva? Încă din primele veacuri creştine, Biserica Ortodoxă a afirmat necesitatea transmiterii credinţei la generaţiile următoare, independent de capacitatea lor decizională, practicând botezul pruncilor. Credinţa părinţilor devine automat credinţa copiilor, nu pentru că părinţii doresc îndoctrinarea lor, ci pentru că adevărul credinţei este absolut şi universal.

Educaţia religioasă trebuie tratată în acelaşi mod, creând un mediu propice de educaţie în spiritul credinţei împărtăşite de elev şi familia sa, iar nu o variantă diluată de relativismul ateu. Pentru transmiterea corectă a credinţei este însă important şi modul în care aceasta este transmisă. Se vorbeşte mult despre programele şi materialele utilizate, despre bagajul de cunoştinţe al profesorilor, dar mai puţin despre credinţa profesorului, despre angajarea învăţătorului însuşi în credinţa pe care are misiunea de a o transmite elevilor săi.

Cunoaşterea lui Dumnezeu nu se face doar prin citirea scripturilor sau cercetarea dogmelor. A cunoaşte despre Dumnezeu nu este acelaşi lucru cu a-L cunoaşte pe Dumnezeu. Echivalarea acestor două noţiuni este opera versiunii apusene a creştinismului, care plasează raţiunea umană drept modul principal de înţelegere a lui Dumnezeu.

În Biserica Ortodoxă, adevărata teologie este cunoaşterea nemijlocită a lui Dumnezeu prin experienţa personală a vieţii în Iisus Hristos. Profesorul, educatorul, nu trebuie să fie savant, ci trăitor. Fără această experienţă intimă a lui Dumnezeu, din care izvorăşte dragostea de a o împărtăşi altora, profesorul de religie devine „aramă sunătoare şi chimval răsunător” (Corinteni 13, 1). Orice cuvânt sterp, lipsit de convingerea şi focul credinţei, va cădea ca o sămânţă neroditoare în minţile şi inimile copiilor şi elevilor, care vor rămâne nefolosiţi.

Religia – educaţie pentru veşnicie

Educaţia religioasă propune valori constante, revelate, care, odată interiorizate, au şi rolul de a unifica toate valorile cuprinse de conştiinţa omului. Ea este importantă pentru copii şi elevi, atât ca sentiment, cât şi ca logică de explicare a lumii. Disciplina religie le oferă copiilor perspectiva comuniunii veşnice cu Dumnezeu şi cu semenii, mai ales că aceştia nu pot înţelege complet un fenomen fără finalitate. Ea le propune modele vii de bunătate şi sfinţenie, necesare în viaţa personală şi comunitară.

Educaţia religioasă trebuie asigurată copilului din primii ani de viaţă: „Dacă nu plouă primăvara, degeaba va ploua mai târziu” (Vasile Băncilă, Iniţierea religioasă a copilului, Bucureşti, Editura Anastasia, 1996, p. 21). Nu religia, ci lipsa acesteia este o viaţă artificială pentru copil, deoarece sufletul copilului se înrudeşte structural cu realitatea religioasă: „Adevăr vă spun: Cel ce nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea” (Marcu 10, 15). Educaţia religioasă afirmă sufletul copilului şi, în acelaşi timp, îl înalţă prin iubire.

Sunt voci care, în numele libertăţii de conştiinţă, susţin cu vehemenţă eliminarea disciplinei religie din şcoală, propunând soluţii „ingenioase”: scoaterea din trunchiul comun sau înlocuirea orei de religie cu alte cursuri opţionale. Un astfel de demers ignoră deopotrivă tradiţia şcolii româneşti, practica europeană, dar şi impactul actual al educaţiei religioase asupra elevilor. Disciplina religie propune, nu impune, valori spirituale şi morale ce stau la baza culturii europene şi naţionale, valori la care elevii trebuie să aibă acces în mod liber şi care au un rol formativ deosebit, demonstrat şi de studiile psiho-sociologice în domeniu.

Rolul şi locul profesorului de religie –unul indispensabil şi absolut necesar

Eficienţa orelor de religie din şcoli nu trebuie însă supraestimată. Educaţia religioasă sau, mai corect, creşterea copiilor în duhul credinţei, nu trebuie lăsată doar pe seama profesorilor, ci trebuie să fie rezultatul colaborării dintre familie, biserică şi şcoală. Fără aportul şi colaborarea tuturor acestora, riscul alienării copilului de la firul director al Bisericii este agravat într-o societate care a trecut deja într-o nouă eră, catalogată de tot mai mulţi drept postcreştină.

Cei şapte ani de acasă îşi găsesc astfel o aplicaţie importantă în transmiterea credinţei. Calitatea spirituală şi duhovnicească a vieţii în sânul familiei, încă din fragedă pruncie, influenţează în mod substanţial direcţia ulterioară a drumului spre Iisus Hristos. O familie care îşi ia în serios rolul de „biserică mică”, aşa cum o numeşte Sfântul Ioan Gură de Aur, va facilita integrarea şi creşterea copiilor, a elevilor, în Biserica mare. În mod evident ignorarea acestor îndatoriri părinteşti va da roade pe măsura şi calitatea efortului depus.

În contextul actual, rolul profesorului de religie este dificil, delicat, dar absolut necesar. El trebuie să fie un integrator, moderator şi mediator înţelept, între copil, familie, Biserică şi societate. Misiunea lui nu este uşoară, dar poate fi plină de rod, dacă efortul său se va îndrepta nu către prezentarea teoretică şi distantă a unei religii oarecare, ci către transmiterea unui adevăr care transcende raţiunea omenească, un adevăr capabil să transforme orice suflet de copil întru asemănarea cu Creatorul său. „Educaţia religioasă sau, mai corect, creşterea copiilor în duhul credinţei nu trebuie lăsată doar pe seama profesorilor, ci trebuie să fie rezultatul colaborării dintre familie, biserică şi şcoală. Fără aportul, implicarea şi colaborarea tuturor acestora, riscul alienării copilului de la firul director al Bisericii este agravat într-o societate care a trecut deja într-o nouă eră, catalogată de tot mai mulţi drept postcreştină” (fragment dintr-un discurs al Patriarhului Daniel al BOR).

Profesorul de religie – un exemplu viu pentru elevi

Pe lângă educaţia prin lecţiile predate, elevii au parte şi de exemplul profesorului, care trebuie să fie întruchiparea celor prezentate de acesta. „Profesorul de religie este şi trebuie să fie un model viu pentru elevi, în sensul seriozităţii, al religiozităţii, al moralităţii şi al pregătirii sale multilaterale. În fond, modelul este unul singur, Iisus Hristos, iar noi toţi ceilalţi încercăm să ne modelăm şi să ne lăsăm modelaţi după acest model unic. Religia în şcoală şi profesorul de religie sunt factori fundamentali de polarizare, de conturare, modelare şi mediere a universului şi mediului uman, de copii şi tineri aflaţi în formare permanentă şi continuă. O polarizare care nu ascultă de direcţii arbitrare, impuse sau insinuate de anumite interese ale societăţii, ci o ordonare bazală, fundamentală, ontologică, fără de care societatea, în mic sau în mare, îşi pierde sensul axiologic şi reperele ei, esenţiale sau existenţiale”.

https://ebibliothecaseptentrionalis.wordpress.com/2014/11/22/profesorul-de-religie-un-model-de-conduita-pentru-ucenicii-sai-si-un-mediator-in-scoala-in-care-isi-desfasoara-activitatea/ 

Ora de religie din şcolile româneşti – factor al discriminării sau mijloc şi operă culturală a spiritualităţii?!…

de Stelian GOMBOŞ

Mă gândeam, în aceste vremuri, la modul în care istoria este ciclică, la felul în care ea se repetă, fiindcă, iată, asistăm la pervertirea unora dintre noi cu maladia secularismului care evidenţiază ora de religie ca fiind un instrument al stresului şi al discriminării şi care, în consecinţă, invocă îndepărtarea şi înlăturarea acesteia din preajma copiilor noştri, căci ar putea fi contaminaţi de duhul îndoctrinării, te pomeneşti, şi de cel al bigotismului ori al pietismului!… Şi acest fapt ar fi în opoziţie cu starea modernă a tânărului asaltat de alte discipline, ştiinţe, curente, doctrine şi instrumente ale educaţiei mai puţin creştine, cum ar fi cea a televizorului sau a calculatorului, nu?!…

Nu ştiu de ce, dar de câţiva ani încoace, suntem ameninţaţi şi asaltaţi, în momentul în care se pune în discuţie schimbarea ori modificarea unei legi (dezvoltarea şi perfecţionarea ei) cu tot felul de probleme, idei, curente şi ideologii, promovate de tot de felul de pseudointelectuali – membri ai te miri ce societate civilă – care sunt deranjaţi ba de (ne)deschiderea dosarelor şi deconspirarea celor ce au colaborat cu securitatea comunistă, ba de existenţa icoanelor în şcolile româneşti, ba de problema manualelor de religie, ba de problema existenţei şi aplicării unei legi a cultelor cât se poate de strâmbă, incompletă ori imperfectă, şi, mai ales, de problema discriminării şi a nedreptăţirii bieţilor homosexuali… Chiar şi problema orei şi a statutului orei de religie a mai fost dezbătută şi în anii trecuţi… Ce să facem, acestea sunt, după unii, adevăratele şi singurele probleme ale României postcomuniste ori postdecembriste – care, iată, de douăzeci de ani se zbate şi se străduieşte să-şi caute locul, rostul, sensul şi importanţa în noua configuraţie geopolitică şi geostrategică, în cadrul instituţiilor globalizante şi globalizatoare ale structurilor europene şi euroatlantice… Şi te pomeneşti că, potrivit unora, Biserica cu ale Ei, ar sta în calea acestor demersuri sau ar încurca pe cineva în acest sens, că vedem că unii se tot împiedică de Ea, aşa, în drumul liber… Problema este că cei care se simt ameninţaţi de influenţele orei de religie (altfel, întotdeauna binefăcătoare) sunt foarte puţini şi foarte slab argumentaţi sau fundamentaţi, dar iată, în schimb, care sunt argumentele noastre, ale celor mult mai mulţi şi dreptcredincioşi, pentru menţinerea ei acolo unde îi este locul, adică în şcoala românească:

– Prezenţa orei de religie în învăţământul de stat este conformă Constituţiei României, care prevede în art. 32. alin. (7): „Statul asigură libertatea învăţământului religios, potrivit cerinţelor specifice fiecărui cult. În şcolile de stat, învăţământul religios este organizat şi garantat prin lege”. De asemenea, este conformă Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, care prevede în art. 32 alin. (1): „În învăţământul de stat şi particular, predarea religiei este asigurată prin lege cultelor recunoscute”.

– Disciplina religie se predă în şcolile de stat potrivit Legii învăţământului nr. 84/1995, republicată, art. 9, alin. (1): „Planurile-cadru ale învăţământului primar, gimnazial, liceal şi profesional includ religia ca disciplină şcolară, parte a trunchiului comun. Elevul, cu acordul părinţilor sau al tutorelui legal instituit, alege pentru studiu religia şi confesiunea.

– La solicitarea scrisă a părinţilor sau a tutorelui legal instituit, elevul poate să nu frecventeze orele de religie. În acest caz, situaţia şcolară se încheie fără această disciplină. În mod similar se procedează şi pentru elevul căruia, din motive obiective, nu i s-au asigurat condiţiile pentru frecventarea orelor la această disciplină”. Prin urmare, prezenţa disciplinei religie în oferta şcolară este obligatorie din punct de vedere legal, cu posibilitatea pentru elevi de a nu frecventa orele de religie, la solicitarea scrisă a părintelui sau a tutorelui legal constituit.

– Pentru a se asigura, în mod egal, accesul elevilor la educaţia religioasă, potrivit cultului din care fac parte, Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor prevede în art. 32 alin. (4): „La cerere, în situaţia în care conducerea şcolii nu poate asigura profesori de religie aparţinând cultului din care fac parte elevii, aceştia pot face dovada studierii religiei proprii cu atestat din partea cultului căruia îi aparţin”.

– Prezenţa religiei în sistemul de învăţământ românesc nu este o inovaţie a perioadei postdecembriste. Legea instrucţiunii publice din 1864, care a stat la baza învăţământului românesc peste trei decenii şi care a fost una dintre primele legi din Europa care instituiau obligativitatea şi gratuitatea învăţământului (după Suedia, Norvegia, Prusia şi Italia, dar înaintea Marii Britanii, Elveţiei, Bulgariei, Serbiei, Franţei), aşeza religia la loc de cinste între obiectele de studiu, atât în cadrul învăţământului primar, unde se preda catehismul (art. 32), cât şi în cadrul învăţământului secundar, gimnazial şi liceal, unde se preda „religiunea” (art. 116).

– În majoritatea statelor Uniunii Europene, cu excepţia Franţei, religia este disciplină şcolară, sub diferite denumiri: educaţie religioasă (Austria, Danemarca, Germania, Grecia şi Irlanda), educaţie moral-religioasă (Anglia), morală şi educaţie religioasă (Portugalia), educaţie religioasă şi morală (Luxemburg), creştinism, religie şi etică (Norvegia), religie sau etică (Belgia), mişcări ideologice religioase (Olanda), religie (Finlanda, Italia şi Spania). Astfel, statele Uniunii Europene promovează un sistem de învăţământ care valorifică potenţialul educativ al religiei pentru modelarea conduitelor sociale si individuale.

– Pentru menţinerea disciplinei religie în planurile-cadru ale învăţământului liceal, ca parte a trunchiului comun, în cadrul campaniei Patriarhiei Române „Nu vrem liceu fără Dumnezeu!”, s-au primit în anul 2008 peste 140.000 de mesaje de susţinere.

– În ziua de 29.02.2008, la Palatul Patriarhiei din Bucureşti, conducătorii şi reprezentanţii cultelor religioase recunoscute în România şi-au exprimat poziţia comună cu privire la menţinerea disciplinei religie în planurile-cadru ale învăţământului liceal, ca parte a trunchiului comun.

– Disciplina religie propune, nu impune, valori spirituale şi morale ce stau la baza culturii europene şi naţionale, valori la care elevii trebuie să aibă acces în mod liber şi care au un rol formativ deosebit, demonstrat şi de studiile sociologice în domeniu.

Prin urmare, am senzaţia tot mai pregnantă că spiritul cel autentic cu toate ale sale, incomodează şi deranjează pe unii deoarece constituie o realitate existenţială, puternică şi cât se poate de compactă, conţinând nişte precepte moral-creştine foarte clare şi corect definite. Acest lucru estompează sau atenuează unora duhul lor foarte zdruncinat şi de-a dreptul „exhaustiv”, ajungând (sărmanii) nişte victime ce revendică „libertatea de conştiinţă” care, chipurile, ar fi înrobită de orele de religie, de icoanele, slujbele ori simbolurile Creştinismului sau, de ce nu, şi ale altor religii!… Cred că, în primul rând, unii ca aceştia sunt victimele secularizării, sau nostalgicii vremurilor prigonitoare împotriva Bisericii, ori sclavii propriei lor conştiinţe, ce este lipsită de o articulare spirituală autentică! Se ignoră însă un aspect, şi anume că: libertatea de conştiinţă înseamnă (şi) respectarea libertăţii conştiinţei semenului, mai cu seamă în cazul în care această conştiinţă – care agreează, ba chiar apără existenţa acestei ore de religie în trunchiul comun (de bază) şi în aria curriculară (părinţi, profesori şi elevi, deopotrivă) lucrează în majoritatea covârşitoare a membrilor acestei ţări! Suntem întru totul de acord cu respectarea drepturilor unei minorităţii – fie şi aceea a ateilor şi liber cugetătorilor, dar aceştia să nu uite totuşi faptul că, în spiritul reciprocităţii, trebuie aplicată şi viceversa, în caz contrar, vom vorbi într-adevăr, de discriminare! Nu asistăm, oare, sau nu suntem chemaţi să participăm, din nou, la o lămurire a doctrinei promovate de ideologii secularişti, secularizanţi şi secularizaţi în raport cu învăţătura dreptcredincioşilor creştini, ori se aplică preceptul biblic „nu te teme, turmă mică” – în mod distorsionat!… Iar dacă se ajunge în acest loc, în acest fel, este vai de cei care răstălmăcesc scripturile!

O altă problemă este aceea a apariţiei a (încă) unui precedent destul de primejdios, aşa încât ne întrebăm şi chiar aşteptăm cu emoţie şi înfrigurare să vedem ce va mai urma: Cine, de unde (de nicăieri şi de aiurea), cu ce petiţii, idei şi soluţii năstruşnice va mai veni că, de, mintea (şi conştiinţa în virtutea libertăţii de expresie) lucrează, mai cu seamă într-un stat democratic ca acesta unde, culmea, este invocată discriminarea în condiţiile în care alţii ne laudă sau poate chiar ne acuză de prea multă toleranţă!… Aşadar, ni se cere să refuzăm şi să renunţăm la Chipul lui Hristos din icoana sufletului nostru şi din viaţa noastră cotidiană, ce trebuie să fie una preponderent spirituală şi eminamente duhovnicească. Oare se doreşte, cumva, să se ajungă şi la respingerea Chipului Hristic din om, mai cu seamă din copiii şi tinerii noştri?… Păi, astfel de încercări s-au mai făcut în istoria, chiar recentă, a poporului nostru, aşa încât ar trebui să dispunem de o oarecare imunitate!… Şi mai ştiam un lucru, şi anume că: atunci când vrei să faci pe victima sau pe eroul cuiva, se impune existenţa şi enunţarea unor dovezi, a unor probe, or eu nu am văzut şi nu am cunoscut, la noi în ultimii 20 ani, de pildă, nici o victimă a vreunei ore de religie (care fost reintrodusă după anul 1990, cu multă trudă şi sacrificiu, tot din cauza ideologilor atei şi ateizanţi ori ateizaţi), în schimb copii, tineri şi oameni maturi care au primit daruri şi multe binefaceri de la Iisus Hristos Domnul prin intermediul rugăciunilor învăţate în cadrul acestor ore (şi aşa foarte puţine, insuficiente) şi făcute la icoana Sa din clasa şcolii, am cunoscut şi cunosc foarte mulţi, şi cu toţi aceştia ce facem acum, îi trecem, aşa, cu vederea, fără să-i întrebăm şi pe ei ceva?… De fapt aceşti secularişti contemporani au întrebat ei pe cineva, ceva?!…

Este invocată, adeseori, filozofia absurdului, dar observ că se vrea impunerea chiar a unei evidenţe şi a unei realităţi a absurdului, până la ajungerea chiar la culmea acestuia!… Oricum, cu teoria imposibilului care poate deveni posibil oriunde şi oricum, ne-am obişnuit deja, astfel încât de ce nu ne-am putea acomoda şi cu absurdul, ca fiind o normă şi o componenţă firească şi chiar indispensabilă vieţii noastre, ajungând să zicem „răului bine şi binelui rău”, căci şi această problemă (a eliminării orei de religie) face parte tot din categoria lucrurilor ce au fost răsturnate, din punct de vedere axiologic!

Dar noi, pentru toate acestea, trebuie să-i mulţumim lui Dumnezeu, odată pentru faptul că ne trezeşte la realitate şi ne invită la trezvie, scoţându-ne din ispita şi păcatul triumfalismului şi al autosuficienţei, iar în al doilea rând pentru că ne dă atâtea prilejuri de cultivare şi chiar de înmulţire a conştiinţei apologetice în vederea (re)activării laturii mărturisitoare şi misionare, toate cu scopul dobândirii mântuirii noastre în Împărăţia cea veşnică a Cerurilor, dimpreună cu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh!

Aşadar, să dea Dumnezeu – Cel în Treime slăvit şi lăudat, să putem să le primim pe toate cu bucurie, cu folos duhovnicesc şi cu smerenie şi să îndrăznim înainte cu Mântuitorul, căci „El a biruit lumea” păcatelor, inclusiv cea a necredincioşilor postmoderni şi contemporani, pentru care suntem datori să ne rugăm, chiar la orele şi slujbele pe care ei le resping, să zicem cu toţii: „Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac!” sau: „Nu le socoti lor păcatul acesta!”

PROFESORUL DE RELIGIE, UN MODEL DE CONDUITĂ PENTRU UCENICII SĂI ŞI UN MEDIATOR ÎN ŞCOALA ÎN CARE ÎŞI DESFĂŞOARĂ ACTIVITATEAIn "Biserică"

Sfântul Ierarh Andrei Şaguna ― Mitropolitul Ardealului – în conştiinţa noastră recunoscătoare şi mărturisitoareIn "Biserică"

ZIUA ÎNVIERII!In "Biserică"

This entry was posted on joi, noiembrie 20th, 2014 at 5:19 pm and is filed under Biserică, Civilizaţie/Cultură. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site. 

https://ebibliothecaseptentrionalis.wordpress.com/2014/11/20/ora-de-religie-din-scolile-romanesti-factor-al-discriminarii-sau-mijloc-si-opera-culturala-a-spiritualitatii/#more-6744