DESPRE VIAŢA VIITOARE

327. În care articole din Simbolul Credinţei se vorbeşte despre „Viaţa viitoare”?

În articolele XI şi XII.

328. Care sunt aceste articole? Aceste articole sunt:

«Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie».

329. Ce ne învaţă aceste două articole?

Ne învaţă despre ţinta ultimă la care vom ajunge după viaţa noastră pământească în sânul  Bisericii.  Ţinta  aceasta  este  viaţa  fericită  şi  nesfârşită  ce  va  urma  după  „veacul” pământesc şi după învierea morţilor.

330. Dacă oamenii vor învia odată, de ce mai mor? Pare drept să moară cei păcătoşi, pentru că firea lor e robită de păcat, dar de ce să moară cei ce trăiesc in sânul Bisericii, curăţindu-se de păcate prin harul Sfintelor Taine şi prin implinirea poruncilor dumnezeiesti?

Moartea a rămas, şi pentru cei drepţi, ca o lege de obşte a tuturor oamenilor ce vieţuiesc pe pământ (Rom. 5, 12; Evr. 9, 27). A rămas chiar şi pentru cei ajunşi la o cât mai deplină curăţire de păcate, pentru că trupul lor poartă slăbiciunile intrate în el, de pe urma păcatului strămoşesc. Şi trupul acesta slab trebuie să moară cum a murit trupul lui Hristos, ca oamenii să-1 primească odată cu totul schimbat, eliberat de toate slăbiciunile şi trebuinţele, ca să nu mai stânjenească fericirea desăvârşită a omului din viaţa viitoare. Sfântul Apostol Pavel zice: „Nebun ce eşti! Tu ce semeni nu dă viaţă, de nu va muri” (I Cor. 15, 36). Deci moartea celui drept nu mai e o pedeapsă pentru păcat, ci o trecere a lui spre o viaţă mai desăvârşită. Prin moarte firea omenească scapă de ultima slăbiciune intrată în ea de pe urma păcatului. Aceasta însă numai pentru că omul se ridică, prin credinţă şi prin iubirea lui Hristos, mai presus de moarte încă din viaţă, nemaitemându-se de ea, şi aşteptând-o ca un prilej de a se apropia şi mai deplin de Hristos. Precum se eliberează de celelalte slăbiciuni, stăpânindu-le cu voinţă întărită de harul Sfântului Duh, aşa se va elibera de moarte răbdând-o fără teamă, prin aceeaşi întărire a Sf. Duh. Aşa face cel drept. Sfântul Apostol Pavel spune că el doreşte a fi cu Hristos, deşi pentru folosul oamenilor ar fi mai bine să mai trăiască (Filip. 1, 23-24; II Cor. 3, 6-8).

331. Îndată după moarte şi încă mai înainte de învierea trupurilor, sufletele celor credincioşi şi curăţiţi de păcate se duc la viaţa fericită. Dar ce se întâmplă cu sufletele celor care mor în necredinţă şi păcate?

Sufletele   celor   necredincioşi   sunt   îndată   osândite.   Aceasta   ne-o   spune   Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos prin pilda despre bogatul şi săracul Lazăr. De sărac se spune că a murit şi a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam, iar de bogat, că a fost dus în iad (Luca 16, 22-23).

332. Ce se întâmplă cu sufletele după moarte şi mai înainte de învierea trupurilor şi de judecata cea de obşte?

Primul lucru ce se întâmplă fiecărui suflet, îndată după moarte, este o judecată. Această judecată care se face cu fiecare suflet în parte se numeşte judecata părţiculară şi ea se deosebeşte de judecata cea de obşte, sau universală, care se Va face cu toţi oamenii, în acelaşi timp, la sfârşitul lumii după învierea trupurilor. Prin această judecată părţiculară se cercetează starea în care iese omul din viaţa pământească; şi dacă această stare este bună, sufletul este dus de îngeri la fericire, iar dacă este rea, e luat de duhurile cele rele şi dus la chinuri. Fericirea la care sunt duşi cei găsiÎi Vrednici se numeşte „Sânul lui Avraam” (Luca 16, 22), sau „Rai” (Luca 23, 43), iar chinurile la care sunt supuşi necredincioşii şi păcătoşii se numesc „Iad” (Luca 16, 22). Că această judecată şi trimitere a sufletelor la rai sau la iad are loc îndată după moarte, Vedem şi din cuvântul Mântuitorului către tâlharul de pe cruce: „Astăzi vei fi împreună cu Mine în rai” (Luca 23, 43), sau din cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Rânduit este oamenilor odată să moară, iar după aceea să fie judecata” (Evr. 9, 27), ca şi din locurile unde se spune că e cuprins de dorinţa de a muri, pentru a petrece cu Domnul (II Cor. 5, 6-8; Filip. 1, 21). Dintre Vechii scriitori bisericeşti, care vorbesc despre judecata părţiculară deosebită  de  cea  de  obşte,  amintim  pe  Tertulian,  care  zice:  «Sufletul  (păcătosului  după moarte) cel dintâi trebuie să încerce judecata lui Dumnezeu, ca unul ce a fost pricinuitorul tuturor celor ce le-a făcut, dar el trebuie să aştepte şi trupul său, ca să primească răsplata şi pentru ceea ce a făcut cu ajutorul trupului, care s-a supus poruncilor lui».

333. Cine este judecătorul la această judecată particulară a sufletelor şi cum se face ea?

Judecata particulară o face Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care va face şi judecata cea de obşte. „Că Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului” (Ioan 5, 22). Dar Mântuitorul Se serveşte la această judecată pe de o parte de conştiinţa omului, pe de alta de Sfinţii Îngeri şi de duhurile rele.

334. De ce şi cum Se foloseşte Mântuitorul de conştiinţa omului la judecata particulară?

De conştiinţa omului Se foloseşte ca să nu poată spune omul că a fost judecat pe nedrept. Însăşi conştiinţa lui îl va osândi, atunci, pe omul păcătos şi tot ea îi va da pace şi linişte, dacă nu se găseşte în el nimic de osândit. Conştiinţa este judecătorul omului şi în timpul vieţii pământeşti. Dar în timpul morţii şi mai ales după moarte ea va fi luminată în chip deosebit de Dumnezeu, ca să-şi poată câştiga şi spori toate forţele sale de pătrundere şi de judecată nemincinoasă a omului: «Fiecare în vremea morţii îşi cunoaşte păcatele lui». Osândirea din partea conştiinţei va produce sufletului o spaimă grozavă, iar neosândirea din partea ei, o mare linişte şi îndrăzneală. Un scriitor din Filocalie, Teognost, spune: «Luptă- te să iei arvuna mântuirii în chip ascuns înlăuntrul inimii tale, ca o siguranţă neîndoielnică, ca să nu afli în vremea ieşirii tulburare şi spaimă neaşteptată. Şi atunci ai luat-o, când nu mai ai inima osânditu-te pentru lipsuri şi conştiinţa înţepându-te pentru supărări... şi când primeşti cu bucurie şi cu inima pregătită moartea cea înfricoşată de care fug cei mulţi». 

335. De ce şi cum Se foloseşte Mântuitorul de Sfinţii Îngeri şi de draci la judecata particulară?

De Sfinţii Îngeri Se foloseşte Mântuitorul din milostivire faţă de noi, pentru că atunci ei se străduiesc să ne apere, mărturisind toate gândurile, cuvintele şi faptele noastre, din care poate multe ne sunt nouă ascunse sau uitate. Prin aceasta ei ne dau mult curaj. Iar pe draci îi admite, pentru că vrea ca judecata ce se face cu noi să fie desăvârşit dreaptă, luând toate în considerare, deci şi greşelile pe care noi le-am uitat, sau am vrea să le uităm. Deci, îi lasă pe draci să vină ca pârâşi, care scot toate cele rele ale noastre la iveală. Într-un fel, atât Îngerii cât şi dracii ajută conştiinţei omului să-şi aducă aminte de toate cele bune şi de cele rele ale sale. Scriitorii din Filocalie descriu astfel acestă lucrare a Îngerilor şi dracilor la ieşirea sufletului: «Când sufletul iese din trup, vrăjmaşul dă năvală asupra lui, războindu-l şi ocărându-l şi făcându-se pârâş amarnic şi înfricoşat al lui, pentru cele ce a greşit. Dar atunci se poate vedea cum sufletul iubitor de Dumnezeu şi prea credincios, chiar dacă a fost mai înainte rănit adeseori de păcate, nu se sperie de năvălirile şi ameninţările aceluia, ci se întăreşte şi mai mult întru  Domnul  şi  zboară  plin  de  bucurie,  încurajat  de  Sfintele  Puteri  care  îl  conduc  şi împrejurat ca de un zid de luminile credinţei, strigând şi el cu multă îndrăzneală diavolului viclean: Ce este ţie şi nouă, înstrăinatule de Dumnezeu? Ce este ţie şi nouă, fugarule din Ceruri şi slugă vicleană? Nu ai stăpânire peste noi, căci Hristos, Fiul lui Dumnezeu, are stăpânirea peste noi şi peste toţi. Lui I-am păcătuit, Lui Îi vom răspunde, având zălog al milostivirii Lui faţă de noi şi al mântuirii noastre cinstita Lui Cruce. Iar tu fugi departe de noi, pierzătorule. Căci nimic nu este ţie şi slugilor lui Hristos. Zicând acestea sufletul cu îndrăzneală, diavolul întoarce spatele, tânguindu-se cu glas mare, neputând să stea împotriva numelui lui Hristos. Iar sufletul, aflându-se deasupra, zboară asupra vrăjmaşului, pălmuindu-l, ca pasărea numită Oxipteri (repede zburătoare) pe corb. După aceasta e dus cu veselie de dumnezeieştii Îngeri la locurile hotărâte lui, potrivit cu starea lui».

336. Ce se va avea în vedere la această judecată?

Credinţa omului în Domnul nostru Iisus Hristos (Marcu 16, 16) şi faptele lui bune izvorâte din credinţă (II Cor. 5, 10). Cel ce le are pe acestea va merge la fericire, cel ce nu le are, la nefericire. Dar aceasta nu înseamnă că se vor pune în cumpănă faptele rele şi bune după numărul lor. Căci se poate ca unii oameni să fi săvârşit foarte multe fapte rele şi apoi s-au căit cu toată puterea de ele, fără să mai aibă vreme să facă tot aşa de multe fapte bune. Aceştia, totuşi, se vor mântui. Sau se poate ca unii să fi făcut multe fapte bune, dar spre sfârşitul vieţii să fi căzut în necredinţă şi necurăţie. Aceştia se vor pierde. Ceea ce se are în vedere la judecată este starea cu care se duce omul din această lume. Starea de credinţă şi de iubire faţă de Domnul nostru Iisus Hristos îi aduce omului fericirea, iar starea din care lipsesc acestea îi aduce pierzania. Starea de credinţă şi de iubire care se cere nu înseamnă însă numai o simţire plăpândă, ci o stare întărită, încât omul acela aproape să nu mai poată să cadă din ea. Cu alte cuvinte, se cere ca omul să fi ajuns la virtuţi, adică credinţa lui să nu-l fi mânat numai din când în când la câte o faptă bună, ci faptele bune, în toate privinţele, să-i fi devenit deprinderi statornice. Patimile alcătuiesc necurăţia omului. Virtuţile, curaţia lui. Cu cât a dezrădăcinat mai mult patimile din el şi cu căt a pus în locul lor mai mult virtuţile, cu atât e mai curat. Sau cu cât iese sufletul din trup mai înflăcărat de iubire faţă de Dumnezeu şi de semenii săi, sau cu mai multă smerenie, cu atât e mai sigur că va merge la fericire, lângă Dumnezeu. Starea aceasta se poate câştiga uneori şi numai spre sfărşitul vieţii, printr-o căinţă cutremurătoare, ca în cazul tâlharului. Dar e bine ca omul să nu se lase în nădejdea aceasta, căci păcătuirea îndelungată îl face nesimţitor și anevoie va mai putea birui această nesimţire spre sfârşit. Aşadar, la judecată, Dumnezeu ia aminte la curăţia sau la necurăţia cu care te-ai dus de aici, căci numai dacă eşti curat poţi sta în preajma Lui, eşti în stare să te apropii de curăţia Lui. Dăm numai un citat din Teognost, în care se vorbeşte atât de nepătimire, cât şi de smerenie: «Îți spun un cuvânt străin şi nu te minuna: chiar dacă nu ai dobândit lipsa de patimi, pentru  obişnuinţele  care,  poate,  te  stăpânesc,  dacă  te  afli  în  vremea  ieşirii  în  adâncul smereniei, te vei înălţa, nu mai puţin ca cel fără de patimi, mai presus de nori. Căci deşi comoara celor nepătimitori s-a adunat din toate virtuţile, piatra preţioasă a smereniei e mai de preţ decât toate. Ea nu prilejuieşte numai împăcare de la Dumnezeu celui ce o are, ci şi intrare împreună cu cei aleşi în locaşurile de nuntă ale împărăţiei Sale». Dar în omul virtuos ia chip Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, căci fiecare virtute e o trăsătură a chipului Lui şi se face cu puterile Lui. În omul virtuos Se arată tot mai bine Hristos care lucrează dinlăuntrul omului. Căci spune Sfântul Maxim Mărturisitorul: «Fiinţa virtuţii din fiecare este Cuvântul lui Dumnezeu; căci fiinţa tuturor virtuţilor este Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos». Sau, tot el spune că prin virtuţi «Dumnezeu Se face neîncetat om în cei vrednici»267. La judecată, Domnul nostru Iisus Hristos va lua lânga Sine pe cei ce se vor înfăţişa cu pecetea chipului Său pe fiinţa lor, pe cei ce vor fi devenit prin viaţa lor asemenea Lui. Aşa spune Sfântul Apostol Pavel (Rom. 8, 29).

337. Putem şti de la ce treaptă a virtuţilor sau a curăţiei sau a lipsei de patimi, în sus, merge cineva la rai, şi de la ce treaptă în jos, merge cineva la iad?

Aceasta n-o putem şti întocmai. Dar e de crezut că dacă cineva s-a înălţat din ce în ce mai mult pe calea virtuţii, acela merge la fericire şi, dimpotrivă, dacă s-a coborât din ce în ce mai mult în necurăţie, merge la iad.

338. Nu rămân vreunii într-un loc de mijloc, între rai şi iad?

Nu. Pentru că nu există om care să se afle exact la mijloc între necurăţie şi virtute. Inima lui tot are o pornire principală, chiar dacă se mai mişcă uneori şi altfel. Sau dacă ar fi un om cu totul nehotărât, acela n-ar fi vrednic de Dumnezeu.

339. Dar cei ce se duc în rai sau în iad sunt cu toţii pe aceeaşi treaptă de fericire sau de chinuri?

Nu. Despre rai, Domnul nostru Iisus Hristos a spus: „În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri” (Ioan 14, 2). Iar despre cei din iad a spus: „Iar sluga aceea care a ştiut voia Domnului sau şi nu s-a pregătit, nici n-a făcut după voia lui va fi bătută mult; iar cea care nu a ştiut, dar a făcut cele vrednice de bătăi, va fi bătută puţin” (Luca 12, 47-48).

340. În ce constă fericirea sufletelor din rai?

Noi nu ne putem da seama de felul şi de mărirea acestei fericiri. Toată fericirea vine din petrecerea sufletului cu Dumnezeu, cu Sfinţii Îngeri, cu Sfinţii şi Patriarhii, în lumina şi în slava lui Hristos (Matei 8, 11; Luca 13, 28, 29; Evr. 12, 22, 23; Ioan 14, 3; Luca 16, 23; II Tim. 2, 12). Hristos, Care Se uneşte tainic încă din această viaţă cu cei credincioşi, Îşi va face atunci vădită unirea Lui cu ei, putând fi văzut faţă către faţă, umplându-i de strălucire, de iubire şi de cunoaştere, adică desăvârşindu-i (I Ioan 3, 2; 4, 16; I Cor. 13, 12). Atunci vor fi îndumnezeiţi după har, adică vor cunoaşte fericirea, strălucirea şi toată lucrare şi viaţa pe care o are Dumnezeu în Sine, după fiinţă, şi se vor împărtăşi de razele Soarelui dumnezeiesc. Nu va mai fi în ei nici o durere, întristare, trebuinţă, grijă, ci îşi vor fi găsit în Dumnezeu desăvârşită odihna şi multumire (Apoc. 7, 16-17; Evr. 4, 3, 11).

341. Şi în ce constau chinurile celor păcătoşi?

Nici acestea nu ni se descriu de Sfânta Scriptură în înţelesul lor propriu, ci numai în icoane. Locul celor păcătoşi se numeşte iad (Luca 16, 23), gheena (Matei 5, 22, 29, 30), departare de la faţa lui Dumnezeu (Matei 7, 23), locul de chinuri, cuptorul de foc (Matei 13, 42-50), focul nestins (Matei 3, 12), iezerul de foc (Apoc. 19, 20), întunericul cel mai din afară (Matei 8, 12; 22, 13), adâncul (Luca 8, 31). Se poate spune că nefericirea aceasta e o viaţă în întunericul minţii, departe de Hristos, „Lumina lumii”, o viaţă slăbănogită, o viaţă în moarte, departe de Hristos care e Izvorul vieţii, o viaţă fără de iubire, căci Dumnezeu este iubire. Toate puterile sufletului vor fi atunci înţepenite, căci osânda lui Dumnezeu va fi povara cea mai grea, sub a cărei apăsare păcătoşii îşi vor vedea toată slăbiciunea minţii, a voinţei şi a simţirii, pe care au avut-o pe pământ. Ei înşişi au făcut totul că să-şi ruineze aceste puteri: puterea de a crede, puterea de a voi, puterea de a înţelege adevărul, puterea de a iubi pe Dumnezeu şi pe semeni, puterea de a se însufleţi pentru ce este bun. De aceea sufletul ajuns la chinuri nu mai poate face nimic pentru îndreptarea lui şi deci pentru ieşirea de acolo. Aşa tâlcuieşte Teofilact al Bulgariei cuvintele de la Matei 22, 13: „Legându-i mâinile şi picioarele”: «Căci în veacul de acum se poate face şi lucra ceva, iar în cel viitor se leagă toate puterile de lucru ale sufletului şi nu se poate face ceva bun spre ridicarea păcatelor». Aşadar, „plânsul şi scrâşnirea dinţilor” (Matei 22, 13) nu trebuie înţelese ca pricinuite de pocăinţă, ci de disperare. E disperarea neputinţei de a schimba ceva în starea sufletului său. Deci  învăţătura  Bisericii  romano-catolice  despre  purgatoriu,  ca  un  foc  curăţitor  de păcate, este cu totul greşită şi de aceea noi nu o primim. Chinurile de acolo ar putea curăţi sufletul numai dacă ar putea naşte în el o pocăinţă, o înnoire. Dar am văzut că puterile sufletului sunt legate, sunt paralizate în iad. Se spune aceasta şi în alte locuri ale Sfintei Scripturi: „Şi în iad cine Te va lăuda pe Tine?” (Ps. 6, 5) sau: „Nu cei morţi Te vor lăuda pe Tine, Doamne, nici toţi cei ce se pogoară în iad” (Ps. 113, 25).