318.
Ce este Hirotonia sau Preoţia?
Hirotonia
sau Preoţia este Taina prin care cei anume pregătiţi primesc, prin punerea mâinilor
şi rugăciunea Arhiereului, puterea de a propovădui cuvântul lui Dumnezeu, de a
sfinţi prin Sf. Taine şi slujbele bisericeşti şi de a conduce pe cei
credincioşi la mântuire (Matei 28,
19-20).
319.
Când a aşezat Mântuitorul această Sf. Taină?
Mântuitorul
a aşezat această Sf. Taină chiar în prima zi a Învierii Sale, prin cuvintele spuse
Apostolilor: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl şi Eu vă trimit pe voi. Şi
aceasta zicând, a suflat asupra lor şi a zis lor: Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi
ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan
20, 21-23). Aci nu se arată că partea văzută a Tainei, adică punerea mâinilor
şi rugăciunea, a fost rânduită de Domnul, dar Sf. Scriptură spune că preoţia se
dă prin punerea mâinilor (Fapte 14, 23; I Tim. 4, 14; 5, 22) şi că ea este
lucrarea Duhului Sfânt, cum zice Sf. Apostol Pavel preoţilor din Efes: „Luaţi
aminte de voi şi de toată turma întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi,
ca să păstoriţi Biserica lui Dumnezeu” (Fapte 20, 28).
320.
Pe ce temeiuri se sprijină cele trei puteri ale Preoţiei: învăţătorească sau de
propovăduire, sfinţitoare şi conducătoare?
Puterea
învătătorească sau de a vesti cuvântul lui Dumnezeu a fost dată de Mântuitorul odată
cu cea sfinţitoare şi de conducere prin cuvintele: „Mergând învăţaţi toate
neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh,
învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt
în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 19-20). Puterea
sfinţitoare a fost indicată şi prin cuvintele de la Cina cea de Taină: 
„Aceasta
s-o faceţi întru pomenirea Mea” (Luca 22, 19; I Cor. 11, 24-25). Despre puterea
sfinţitoare a preoţiei vorbeşte şi Sf. Apostol Pavel: „Aşa să ne socotească pe
noi fiecare om: ca slujitori ai lui Hristos şi iconomi ai Tainelor lui
Dumnezeu” (I Cor. 4, 1). Puterea
de conducere duhovnicească a fost arătată concret prin cuvintele: „Cel ce vă
ascultă
pe voi pe Mine Mă ascultă şi cel ce se leapădă de voi de Mine se leapădă” (Luca
10, 16).
Sf. Grigorie Teologul zice despre puterea de conducere a preoţiei că este «arta
artelor» şi «ştiinţa
ştiinţelor».
321.
Câte trepte are Preoţia harică?
Ierarhia
bisericească sau preoţia sacramentală are trei trepte:
1) treapta arhierească, venind
de-a dreptul de la Apostoli, prin succesiunea apostolică, sau episcopală. Ea
are plinătatea celor trei puteri: de a învăţa, de a săvârşi cele sfânte, de a
conduce Biserica;
2) treapta preotească primeşte aceste trei puteri de la
Arhiereu, însă fără dreptul de a hirotoni şi de a sfinţi Mirul şi Sf. Antimis;
3) treapta diaconească primeşte în Taina hirotoniei, de la arhiereu,
puterea de a ajuta pe arhiereu şi preot, însă fără a putea săvârşi singur Sf.
Taine şi Ierurgii.
Cele
trei trepte harice ale ierarhiei bisericeşti, conferite prin Taina Hirotoniei,
sunt adeverite de Sf. Scriptură şi de Sf. Tradiţie. Sf. Apostol Pavel a aşezat
pe Tit episcop în Creta şi pe Timotei episcop la Efes. El scrie, printre
altele, celui dintâi: „Pentru aceasta te-am lăsat în Creta, ca acelea care
lipsesc să le îndrepţi şi să aşezi preoţi prin cetăţi, precum eu ţi-am
poruncit” (Tit 1, 5). Şi sfătuieşte pe cel de-al doilea: „Mâinile degrabă să nu-ţi
pui pe nimeni” (I Tim. 5, 22). Aceste texte arată că în vremea Sf. Apostol
Pavel existau treapta arhierească şi treapta preoţească. Faptele apostolilor ne
spun că Sf. Apostol Pavel şi Barnaba au hirotonit preoţi în Listra, Iconiu,
Derbi şi Antiohia (Fapte 14, 20, 21, 23). Aceeaşi scriere a Noului Testament ne
arată cum s-a înfiinţat treapta diaconească, prin alegerea şi hirotonirea celor
şapte diaconi în Biserica de la Ierusalim, în fruntea cărora se afla Sf.
Ştefan: „Pe care i- au pus înaintea Apostolilor şi, rugându-se, şi-au pus peste
ei mâinile” (Fapte 6, 6). Sf. Părinţi dau mărturie neîntreruptă despre cele
trei trepte preoţeşti. Sf. Ignatie scrie tralienilor: «De asemeni toţi să
cinstească pe diaconi ca pe Iisus Hristos, pe episcopi ca pe chipul Tatălui,
iar pe preoţi ca pe soborul lui Dumnezeu şi ca adunare a Apostolilor. Fără
aceştia nu se numeşte Biserică». Taina hirotoniei nu se repetă la aceeaşi
persoană pentru aceeaşi treaptă.
322.
Ce înţeles au cuvintele Sf. Scripturi: „Iar voi sunteţi seminţie aleasă,
preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu, ca să vestiţi în
lume bunătăţile Celui ce v-a chemat din întuneric, la lumina Sa cea minunată”
(I Petru 2, 9)?
Protestanţii
susţin că aceste cuvinte îndreptăţesc credinţa lor că toţi creştinii sunt
preoţi. Potrivit învăţăturii autentice a Bisericii noi învăţăm însă că şi în
Vechiul Testament întregul Israel se numeşte: „preoţie împărătească”, „neam
sfânt” (Ieş. 19, 6), fără ca prin aceasta poporul Israel să se fi socotit că
face parte în întregime din clasa preoţească. Regele Ozia, care a vrut să
tămâieze, s-a umplut de lepră (II Paral. 26, 16-21), iar Core, Datan şi Aviron,
care au vrut să fie preoţi prin forţă, au fost înghiţiţi de vii (Numeri 16). În
cuvintele Sf. Apostol Petru e vorba de preoţie duhovnicească, obştească, al
cărui altar e inima fiecărui creştin (I Cor. 3, 16-17).
Iar jertfele duhovniceşti sunt mila, duhul umilit, inima înfrântă şi smerită
(Ps. 50, 18). E vorba deci de o preoţie în înţeles figurat. Prin puterea harului
primit, în Taina Botezului, a Mirungerii şi Sfintei Euharistii, creştinii au o
stare aleasă, sfântă, împărătească faţă de necreştini, de aceea ei au dreptul
să boteze pe pruncii în primejdie de a muri nebotezaţi. Dar aceasta nu este
totuna cu preoţia aşezată de Mântuitorul prin Sf. Apostoli şi ajunsă la noi
prin succesiune apostolică.
Semnificația veșmintelor diaconești:
Mânecuțele: Înveşmântarea
diaconului pentru slujba Liturghiei se încheie cu punerea mânecuţelor, după ce
le sărută peste semnul crucii de pe ele, întâi pe cea din dreapta şi apoi pe
cea din stânga. Mânecuţele sunt proprii atât preotului cât şi arhiereului, cu
deosebirea că aceştia le pun peste capătul mânecilor stiharului, strângându-le
cu ele, spre a nu fi stingheriţi în lucrările sfinte, iar nu că diaconii, peste
manşetele reverendei şi deci pe sub mânecile stiharului. La
celelalte servicii divine, mânecuţele nu
sunt obligatorii pentru îmbrăcămintea diaconului. Aşa precum rezultă din spiritul
textelor ce se recita la punerea lor (les. 15, 6 şi Ps. 118, 73), mânecuţele
simbolizează în general puterea întăritoare dată de Dumnezeu liturghisitorilor
de a savarsi toate cele ale serviciului divin.
Orar: Peste stihar,
diaconul pune orarul. Acesta este o fâşie lungă, care se aşază pe umărul stâng
şi, după obiceiul luat de prin veacul al XVIII-lea, capătul din faţă se petrece
în diagonală peste piept şi, trecându-l pe sub braţul drept, este adus prin
spate iarăşi peste umărul stâng, atârnând astfel acest capăt în faţă, iar
celălalt pe spate. Fără aceste veşminte, diaconul nu poate lua parte la săvârşirea
nici unui serviciu religios. Încingerea şi încrucişarea orarului în timpul
Rugăciunii Domneşti, în vederea apropierii de Sfintele Taine, pentru
împărtăşire, sunt privite ca un simbol prin care diaconul aminteşte umilinţa
arătată de Mântuitorul, când a spălat şi a şters picioarele ucenicilor Săi. În acest
caz, orarul ar simboliza ştergarul cu care Mântuitorul era încins la Cina cea
de Taina, când a spălat şi a şters picioarele ucenicilor (Ioan 13, 5).
Stiharul: Peste stihar,
diaconul pune orarul. Acesta este o fâşie lungă, care se aşază pe umărul stâng
şi, după obiceiul luat de prin veacul al XVIII-lea, capătul din faţă se petrece
în diagonală peste piept şi, trecându-l pe sub braţul drept, este adus prin
spate iarăşi peste umărul stâng, atârnând astfel acest capăt în faţă, iar
celălalt pe spate. Fără aceste veşminte, diaconul nu poate lua parte la săvârşirea
nici unui serviciu religios. Încingerea şi încrucişarea orarului în timpul
Rugăciunii Domneşti, în vederea apropierii de Sfintele Taine, pentru
împărtăşire, sunt privite ca un simbol prin care diaconul aminteşte umilinţa
arătată de Mântuitorul, când a spălat şi a şters picioarele ucenicilor Săi. În acest
caz, orarul ar simboliza ştergarul cu care Mântuitorul era încins la Cina cea
de Taina, când a spălat şi a şters picioarele ucenicilor (Ioan 13, 5). Vesmânt
lung şi larg, acoperind tot corpul, care se numea talar. Se confecţiona în
timpurile primare dintr-un material alb, din care cauză se numea şi alba. Azi
se confecţionează mai ales din material din culoare galbenă sau roşie,
simbolizând sângele vărsat pe crucea Golgotei pentru mântuirea noastră. Denumirea provine de la
dungile sau şirurile de purpură, numite stihuri, cu care era împodobit. (crestinortodox.ro
324.
Ce deosebire este între căsătoria civilă şi nunta creştină?
