159.
Ce înseamnă „Lumină din Lumină”?
Ca
să nu rămână nici o îndoială că Fiul, Care S-a născut, e întru totul ca Tatăl
din Care S-a născut, Simbolul spune că aşa cum nu se deosebeşte lumina care se
aprinde de lumină din care se aprinde, aşa nu se deosebeşte fiinţa Fiului de
fiinţa Tatălui. Tot
ce are prima lumină dă şi celei de a doua, afară de însuşirea că ea dă, şi
cealaltă primeşte. Asemănarea cu
lumina e şi foarte
potrivită cu Dumnezeu,
Care e lumina
cea nefăcută. Lumina e tot ce e mai bun, mai înalt, pe când întunericul
e lipsa, e ştirbire, e nimicul, e răul. „Dumnezeu este lumina şi nici un
întuneric nu este întru El”, zice Sf. Apostol Ioan (I Ioan 1, 5), iar Iisus
zice: „Eu sunt Lumina lumii, cel ce îmi urmează Mie nu va umbla întru
întuneric, ci va avea Lumina vieţii” (Ioan 8, 12).
160.
Ce înseamnă „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”?
Egalitatea
între Tatăl şi Fiul e întărită şi prin cuvintele: „Dumnezeu adevărat din
Dumnezeu adevărat”, ca să nu gândească cineva că Fiul nu Se numeşte Dumnezeu în
înţelesul adevărat şi că El ar fi un Dumnezeu mai mic, cum era la păgâni, care
socoteau pe zeii lor de diferite grade. „Dumnezeu
adevărat din Dumnezeu adevărat” nu vrea să spună şi aceea că dacă Fiul n- a
primit Dumnezeire mai puţină, nici Tatăl nu S-a împuţinat născând pe Fiul.
«Tatăl născând pe Fiul nu S-a schimbat. A născut Înţelepciunea (I Cor. 1, 24),
totuşi n-a ajuns neînţelept. A născut Puterea (I Cor. 1, 24), dar n-a slăbit. A
născut pe Dumnezeu, dar nu S-a lipsit de Dumnezeire.
Şi nici El n-a pierdut ceva împuţinându-Se, sau schimbându-Se, nici Cel născut
nu are vreo lipsă. Desăvârşit este Cel care a născut, desăvârşit Cel
născut».
161.
Ce înseamnă cuvintele „născut iar nu făcut?
Deşi
Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu „Unul-Născut” şi ca atare Se deosebeşte de toţi
care s-ar mai putea numi fii ai lui Dumnezeu, Părinţii care au alcătuit
Simbolul au ţinut să spună, anume, ca Iisus Hristos nu e fiu făcut ca toţi
ceilalţi, ci e născut, singurul născut din Tatăl. El nu e o făptură, fie ea
chiar cea dintâi şi cea mai înaltă făptură, cum spunea Arie, ci nu face parte
dintre făpturi, deci e Dumnezeu.
162.
Ce înseamnă „Cel ce este de o fiinţă cu Tatăl”?
Ca
să se arate şi mai hotărât că Fiul nu e făptură, ca e născut în înţelesul
adevărat din Tatăl, s-au pus în Simbol aceste cuvinte. Lucrul pe care-l face un
om nu e din fiinţa lui, dar fiul care se naşte din el e din fiinţa lui. Tot aşa
e şi la Dumnezeu: Toată lumea creată este fapta voinţei şi a lucrării
(energiei) Lui. Dar Fiul este din fiinţa Lui. Sf. Ioan Damaschin spune:
«Naşterea este actul prin care se scoate din fiinţa celui care naşte cel ce se
naşte asemenea cu el după fiinţă. Zidirea şi crearea, însă, este un act extern,
în care ceea ce se zideşte şi se creează nu vine din fiinţa celui care zideşte
şi creează, ci este ceva cu totul deosebit de el». Şi
tot Sf. Ioan Damaschin spune că dacă Fiul e din fiinţa Tatălui, e «opera firii
Lui». El trebuie să fie născut înainte de veci, căci ceea ce ţine de fiinţa
Dumnezeirii e veşnic, ca să nu se schimbe firea dumnezeiască. Fiind
din fiinţa Tatălui, Fiul are aceeaşi fiinţă cu El, e «de o fiinţă cu Tatăl». Dar
„de-o fiinţă” nu înseamnă numai că Fiul S-a născut din fiinţa Tatălui şi nu
înseamnă nici numai că are o fiinţă la fel cu a Tatălui, ci ceva mai mult: că
Fiul nu-Şi are fiinţa Sa în chip despărţit de a Tatălui. Fiinţa Tatălui nu se
repetă născând pe Fiul, ca să existe aceeaşi fiinţă de două ori, cum e la
oameni, ci Tatăl dă Fiului, prin naştere, însăşi fiinţa Sa, fără ca prin
aceasta să Se repete. Tatăl şi Fiul sunt două persoane cu o singura fiinţă, cu
aceeaşi fiinţă în comun. Între Tatăl şi Fiul este o unitate desăvârşită după
fiinţă, dar totuşi Ei sunt deosebiţi ca persoane. „Eu şi Tatăl una suntem”,
zice Mântuitorul (Ioan 10, 30). Una arată fiinţa. Eu şi Tatăl arată persoanele,
care sunt două. Tot aşa se arată că fiinţa Tatălui şi a Fiului e una, iar persoanele
lor două, prin următoarele cuvinte ale Mântuitorului: „Credeţi Mie că Eu sunt
întru, Tatăl şi Tatăl întru Mine este” (Ioan 14, 11); sau „Cel ce M-a văzut pe
Mine a văzut pe Tatăl” (Ioan 14, 9). O
bună lămurire a acestor cuvinte ne-o dă Sf. Ioan Damaschin: «Ipostasurile sunt
unite, nu în înţelesul că ele se amestecă, ci în înţelesul că ele se conţin
unul pe altul. Fiecare locuieşte în celălalt,
fără nici o
amestecare şi contopire. Ele
nu sunt nici
separate, nici împărţite, cum le
separă şi le împărţea Arie. Pentru a spune tot, într-un cuvânt, Dumnezeirea
este neîmpărţită în cele împărţite, aşa cum în trei sori, ce s-ar conţine unul
pe altul, ar fi o singură lumină într-o întrepătrundere lăuntrică».
163.
Dacă fiinţa Tatălui şi a Fiului e una, iar persoanele sunt două, cum ne putem
păzi să nu împărţim ceea ce e între ei una şi să nu amestecăm ceea ce e între
ei deosebit?
Chiar
cuvintele de mai înainte din Simbol, despre naşterea Fiului din Tatăl, ne-au
arătat nu
numai egalitatea dintre Tatăl şi Fiul, ci şi ceea ce-I deosebeşte, aşa după cum
cuvintele „Cel
de o fiinţă cu Tatăl” ne arată ceea ce Le este comun. Deosebite Le sunt aşa
numitele însuşiri personale, pe care Tatăl şi Fiul nu Şi le schimbă între Ei.
Însuşirea personală a Tatălui este de a fi Tată, adică de a naşte pe Fiul, sau
de a da Fiului existenţa prin naştere, El însuşi neavând
existenţa de la nimeni. Însuşirea personală a Fiului este de a fi Fiu, adică de
a Se naşte din Tatăl, sau de a primi existenţa de la Tatăl prin naştere.
Însuşirile personale Şi le păstrează, deosebit, atât Tatăl cât şi Fiul. Tatăl
nu-Şi trece însuşirea Sa personală Fiului. Dacă Şi-ar trece şi însuşirea
personală de Tată sau de născător, S-ar confunda Tatăl cu Fiul, n-ar mai fi
două ipostasuri diferite: Tatăl este nenăscut, Fiul este născut. «Iar
una şi aceeaşi persoană nu poate să fie născută şi totodată nenăscută», spune
Mărturisirea Ortodoxă.
Având
fiinţa comună, însă, Tatăl şi Fiul au comune toate însuşirile fiinţei, adică
ale Dumnezeirii. Tot ce e dumnezeiesc are nu numai Tatăl, ci şi Fiul. În comun
au Tatăl şi Fiul: veşnicia, atotputernicia, voinţa, bunătatea, sfinţenia,
slava. «Credem într-o singură fiinţă, într- o singură Dumnezeire, într-o
singură putere, într-o singură voinţă, într-o singură activitate, într-un
singur izvor, într-o singură stăpânire, într-o singură domnie, într-o singură
împărăţie, cunoscută în trei ipostasuri desăvârşite».
164.
Se înţelege cu mintea unitatea fiinţei dumnezeieşti şi deosebirea persoanelor?
Unitatea după
fiinţă şi deosebirea
în trei persoane
a lui Dumnezeu
este cea mai neînţeleasă taină a creştinătăţii. S-a asemănat Sf.
Treime cu mintea, gândul şi voinţa omului, care, deşi sunt deosebite, fiecare
cuprinde fiinţa întreagă a omului. Dar asemănarea nu este mulțumitoare; mintea,
gândul şi voinţa nu sunt trei ipostasuri, ci numai părţi ale unuia singur. Mai
potrivită ar fi asemănarea cu trei persoane omeneşti care prin iubire îşi unesc
aşa de mult gândurile, voile şi simţirile, încât au ajuns să le fie comune şi
par că au un singur suflet, fără ca ele să înceteze de a fi persoane deosebite.
Dimpotrivă, tocmai prin aceasta se simte fiecare mai bogată şi mai fericită, că
nu e închisă în singurătatea sa, ci e iubită de altele şi iubeşte pe altele,
că află cu acelea într-o unitate strânsă şi oarecum se cuprind una pe alta. Dar
niciodată persoanele omeneşti nu ajung la atâta dragoste, câtă e între
persoanele dumnezeieşti şi nici la atâta unitate. În Dumnezeu însă e din
veşnicie desăvârşită dragostea şi desăvârşită unitate. Această asemănare, fără a
fi nici ea
îndestulătoare, ne dă putinţă să înţelegem că Taina Sf. Treimi e
taina dragostei desăvârşite.
165.
Ce înseamnă „prin Carele toate s-au făcut”?
Aceste
cuvinte înseamnă că tot ce face Tatăl face şi Fiul, că deci şi lumea «a creat-o
prin Fiul,
a
aşezat-o în Fiul şi că îi poartă de grijă prin Fiul». 
Apoi,
prin aceste cuvinte, se arată încă o dată că Fiul este «de o fiinţă cu tatăl»
şi «mai înainte de toţi vecii». Căci Tatăl le face pe toate prin Fiul, pentru
că nu e despărţit de Fiul, ci sunt, unul în altul, una, după fiinţă şi lucrare.
Din Tatăl porneşte orice lucrase şi Fiul o îndeplineşte. Deci şi lucrarea de
creare a lumii. Şi iarăşi, dacă toate s-au făcut prin Fiul, înseamnă că Fiul a
fost înainte de a se fi făcut toate, înainte de a se fi făcut însuşi timpul
care e legat de lumea creată. Deci Fiul e din veşnicie, nu e făcut. Pe de
altă parte cuvintele:
«Prin Carele toate
s-au făcut» alcătuiesc şi
trecerea la articolul al III-lea
din Simbol, care vorbeşte despre întruparea Fiului pentru mântuirea oamenilor.
166.
Cum realizează cuvintele „prin Carele toate s-au făcut” trecerea la articolul
al III-lea, în care se vorbeşte despre întruparea Fiului lui Dumnezeu pentru
mântuirea lumii?
Dacă
toate le-a făcut Tatăl prin Fiul, atunci şi mântuirea lumii trebuia s-o
săvârşească tot
prin Fiul. Apoi, dacă în Fiul au fost aşezate toate, tot Fiul trebuia să vină
şi să le strângă iarăşi mai tare, în Sine, în dragostea Sa, de vreme ce, în
mare parte, slăbiseră legăturile lor cu El şi se dezbinaseră între ele, prin
păcat. „Căci întru El au fost făcute toate... şi toate întru El sunt aşezate...
Cât întru El a binevoit (Dumnezeu) să sălăşluiască toată plinirea... Şi printr-
Însul toate cu Sine să le împace” (Col. 1, 16-19 şi 20). Creat după chipul Său,
omul însuşi a fost făcut ca să fie un fiu al lui Dumnezeu, după cum este El,
Fiu al Tatălui. Şi când chipul acesta se întinase, tot El a venit să-l refacă,
luând fire omenească şi făcându-Se astfel un model mai apropiat al oamenilor.
