238. Ce sunt
Fericirile?
După rânduiala
Vechiului Testament, pentru a împlini Legea, credinciosul trebuia să asculte de cele 10
porunci. Potrivit cuvintelor
Mântuitorului: „Să nu
socotiţi că am
venit să stric
Legea sau proorocii; n-am venit
să stric, ci să împlinesc” (Matei 5,17), cele 10 porunci trebuie păzite şi de
creştini, întocmai. Pe lângă aceste zece
porunci, Mântuitorul a mai dat creştinilor alte nouă îndemnuri, prin care se
împlineşte Legea, în scopul desăvârşirii morale. Pe acestea nu le-a dat însă în
chip de opriri sau porunci, ci în chip de „fericiri”, fiindcă ele se potrivesc
deplin cu smerenia şi blândeţea Mântuitorului
Hristos. Pe de altă parte, cele nouă Fericiri sunt atât de potrivite cu
năzuinţele sufletului creştinului,
încât, numai auzindu-le,
suntem îndemnaţi singuri
să le îndeplinim. În acest înţeles Sfântul Apostol Iacov numeşte legea
Noului Testament „Legea cea desăvârşită a libertăţii” (Iacov 1, 25). Faptul ca Mântuitorul
înfăţişează laolaltă fericirea şi desăvârşirea arată că acestea sunt strâns
legate. Într-adevăr, nimeni nu poate fi fericit fără a fi desăvârşit, iar cel
ce cucereşte desăvârşirea morală dobândeşte prin aceasta şi fericirea. De aceea, în fiecare
fericire trebuie să deosebim mai întâi învăţătura sau îndemnul şi apoi
fericirea sau făgăduinţa răsplătirii. Pe scurt, prin
«Fericiri» se înţeleg cele nouă căi pe care creştinul trebuie să meargă pentru a ajunge la
fericirea veşnică, sau cele nouă virtuţi prin care putem dobândi fericirea.
239. Care este
fericirea întâi şi ce înţeles are?
„Fericiţi cei săraci cu
duhul, că a lor este împărăţia cerurilor” (Matei 5, 3). Prin aceste cuvinte, Mântuitorul ne
învaţă ca prima virtute pe care trebuie să ne-o însuşim pentru a intra în
împărăţia cerurilor, adică pentru a dobândi fericirea, este sărăcia cu duhul. Dar ce înseamnă
„sărăcia cu duhul”? După cum tălmăceşte
Sfântul Ioan Gură de Aur, cuvintele «săraci cu duhul» înseamnă «smeriţi de bună voie»,
adică lipsiţi de trufia minţii şi de nemăsurata iubire de sine, păcate
prin care au
căzut îngerii cei
răi îi primii
oameni. Ele nu
arată deci pe cei neîntelepţi, neştiutori sau simpli, ci pe
cei ce se socotesc pe sine astfel. Creştinii care cunosc şi urmează pe Hristos
sunt „învăţati de Dumnezeu” (I Tes. 4, 9) şi „fii ai luminii... nu ai
întunericului” (I Tes. 5, 5), întrucât au dobândit învăţătură dumnezeiască de
la Biserică, prin harul Sfântului Duh (I Cor. 5 ş.u.). Săraci cu duhul sunt
creştinii care, cugetând necontenit la desăvârşirea dumnezeiască, îşi dau seama
cât de departe sunt ei de ea; cei ce îşi dezlipesc de bună voie inima de
bunurile pământeşti, îşi golesc mintea de cunoştinţele cele de arte şi îşi
eliberează sufletul de iubirea celor vremelnice, pentru ca, astfel sărăcită,
mintea să dorească a fi umplută cu bunurile cereşti, cu bogăţia ştiinţei dumnezeieşti şi cu iubirea celor
veşnice. Aceşti creştini, oricât ar fi de virtuoşi, nu se cred
niciodată desăvârşiţi, ci râvnesc şi se străduiesc fără încetare să urce
treaptă cu treaptă, cât mai sus, pe scara desăvârşirii. Pătrunşi de convingerea
că nu au nimic de la sine şi că nu pot înfăptui nimic pentru mântuirea lor fără
ajutorul şi harul lui Dumnezeu şi că, atâta vreme cât petrec în trup, sunt încă
departe de fericirea veşnică, creştinii imploră necontenit îndurarea harului
lui Dumnezeu. Răsplata făgăduită
celor smeriţi este împărăţia cerurilor, adică fericirea veşnică, pe care, prin
credinţă şi nădejde, ei o gusta lăuntric încă pe pământ, dar deplin o vor avea
numai în viaţa viitoare, prin părtăşia la fericirea veşnică. Smerenia este deci
prima virtute ce se cere creştinului. Fără ea, nimeni nu poate trăi o viaţă cu
adevărat creştină; fără ea, nimeni nu poate nici măcar intra în această viaţă
creştină, pentru că îi lipseşte dorinţa de a se lupta cu păcatele şi de a
dobândi virtutea. Fără smerenie, creştinul nu se află în stare de a simţi
nevoia harului dumnezeiesc şi prin aceasta se lipseşte tocmai de ceea ce are
neapărată trebuinţă.
240. Care este
fericirea a doua şi ce înţeles are?
„Fericiţi cei ce plâng,
că aceia se vor mângâia” (Matei 5, 4). Plânsul, ca şi râsul, poate avea diferite cauze.
Înţelesul lui depinde deci de cauza din care porneşte. Astfel este o mare
deosebire între plânsul celui ce-i pare rău pentru vreun păcat săvârşit şi
plânsul unui hoţ, de necaz că nu i-a reuşit o încercare de furt, sau pentru ca
a fost prins şi pedepsit. De aceea, din această
fericire nu trebuie să înţelegem că toţi cei ce plâng ar putea dobândi
mângâierea. Aici este vorba numai de cei ce plâng din pricină că se întristează
şi le pare rău pentru pacatele săvârşite, cu care au mâhnit pe Dumnezeu şi
pe aproapele lor, ca fiul pierdut, Zaheu vameşul, sau tâlharul cel răstignit
de-a dreapta Mântuitorului. Aceasta este întristarea despre care Sfântul
Apostol Pavel scrie: „Întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăintă spre
mântuire, fără părere de rău; iar întristarea lumii aduce moarte” (II Cor. 7, 10). Despre această
întristare vorbeşte şi Sfântul Apostol Petru, arătând că ea este pricinuită de
felurite ispite la care este supus cel credincios, spre lămurirea credinţei lui
şi din care iese biruitor numai cel ce rabdă până la sfârşit (I Petru l, 6-7). Mântuitorul fericeşte
nu numai pe cei ce-şi plâng păcatele proprii, dar şi pe cei care-şi frâng inima
şi plâng pentru păcatele semenilor lor, rugând pe Dumnezeu să le dea căinţă,
adică pe cei rătăciţi să-i întoarcă la calea cea dreaptă, iar pe cei ce trăiesc
fără rânduială să-i facă să-şi îndrepte viaţa. Mântuitorul S-a întristat şi a
plâns pentru păcatele celor ce locuiau în Ierusalim, Horazin, Betsaida şi
Capernaum, şi care nu voiau să se pocăiască (Matei 11, 20-24; 23, 37, 38). Darul lacrimilor
aducătoare de bucurie l-au avut, de asemenea, toţi sfinţii. Făgăduinţa mângâierii
este unită cu îndemnul de a plânge, pentru că întristarea pentru păcate să nu
ducă la deznădejde. Celor ce plâng din
aceste pricini binecuvântate, Mântuitorul le făgăduieşte mângâierea harică,
adică, pentru viaţa de acum, iertarea greşelilor, scăparea de chinuri şi de
păcate, iar pentru viaţa viitoare, împărăţia cerurilor, adică bucuria. Despre această răsplată
vorbeşte Sfântul Evanghelist Ioan în Apocalipsa, când înfăţişează răsplata
celor ce au rămas credincioşi şi statornici în necazul cel mare şi pe care
„Mielul, Cel ce stă în mijlocul tronului, îi va paşte pe ei şi-i va duce la
izvoarele apelor vieţii şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor”
(Apoc. 7, 14-17).
241. Care este a treia
fericire şi ce înţeles are?
„Fericiţi cei blânzi,
că aceia vor moşteni pământul” (Matei 5, 5). Blândeţea este cel dintâi rod al bunătăţii
şi iubirii aproapelui. Ea este o stare cumpănită şi liniştită a sufletului,
însoţită cu silinţa de a nu supăra pe nimeni şi a nu se supăra de nimic. Cel blând nu murmura
niciodată împotriva lui Dumnezeu, nici a oamenilor, urmând îndemnul Sfântului
Apostol Pavel: „Vorba voastră să fie totdeauna plăcută, cu sare dreasă, ca să
ştiţi cum trebuie să răspundeţi fiecăruia” (Col. 4, 6). Omul blând dă cuvenita
cinste şi ascultare mai-marilor săi: nu batjocoreşte, nu grăieşte de rău şi nu
osândeşte pe semenii săi, ci se arată pe sine totdeauna smerit. Iar când se
întâmplă ceva potrivnic dorinţelor lui, nu se lasa pradă mâniei şi, mai presus
de toate, nu se răzbună pentru jigniri. Cea mai înaltă treaptă
a blândeţii este iubirea faţă de cei ce ne prilejuiesc necazuri şi supărări şi
care se arată prin iertare şi împăcare (Matei 5, 23-24). Culmea blândeţii stă
deci în purtarea pe care ne-o porunceşte Mântuitorul, prin cuvintele:
„Binecuvântaţi pe cei ce va blesteamă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi
rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc” (Matei 5, 44). Singura mânie
îngăduită şi folositoare este aceea îndreptată împotriva păcatelor şi a
patimilor şi mai ales împotriva diavolului ispititor, în care nu a rămas nimic
bun.
242. Ce a făgăduit
Dumnezeu celor blânzi?
Dumnezeu a făgăduit
celor blânzi că vor moşteni pământul. Într-adevăr, este firesc ca aceia care se poartă cu
blândeţe să fie scutiţi de multe supărări, necazuri şi tulburări pe care le
pricinuieşte lipsa acestei virtuţi, să capete chiar iubirea celor din jur, o
bună înrâurire asupra semenilor şi, în orice caz, să stingă mânia şi ura
îndreptată împotriva lor. Răsplata îi vine celui blând chiar din practicarea
blândeţii. Fiind împăcat cu Dumnezeu, cu semenii şi cu sine, omul blând se
bucură de o stare de linişte şi siguranţă deplină. Astfel trebuie înţelese
cuvintele Mântuitorului: „Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu
inima şi veţi găsi odihna sufletelor voastre” (Matei 11, 29). Răsplata deplină, însă,
va fi dată celor blânzi în viaţa viitoare.
243. Care este a patra
fericire şi ce înţeles are?
„Fericiţi cei ce
flămânzesc şi însetoşează de dreptate, că aceia se vor sătura” (Matei 5, 6). Cuvântul «dreptate» are
aici înţelesul din Vechiul Testament, însemnând
«cucernicie», ca la Sfântul Ioan Gură
de Aur „virtutea în general” ca la
Sfântul Chiril al Alexandriei «toată virtutea” cum spunea Zigaben; cu alte cuvinte
plinirea poruncilor lui Dumnezeu, adică sfinţenia, dreapta credinţa şi dreapta
purtare. Cei flămânzi şi însetaţi de dreptate sunt deci toţi cei ce doresc cu
ardoare să înfăptuiască şi să se înfăptuiască binele. Această dorinţă este tot
atât de firească şi continuă că şi foamea şi setea trupească. Au dat dovadă de
această puternică dorinţă îndeosebi sfinţii şi martirii care pentru Hristos au
părăsit familie, avere, voie proprie şi s-au nevoit cu trăirea unei vieţi de
înalta spiritualitate. Săturarea făgăduită
trebuie înţeleasă ca o împlinire a năzuinţelor prin cucerirea desăvârşirii,
prin realizarea sfinţeniei în viaţa aceasta, în parte, iar în cea viitoare pe
deplin. Aceasta va fi potrivit făgăduinţei Mântuitorului, Care zice: „Şi
oricine a lăsat case, sau fraţi, sau surori sau tată, sau mamă sau femeie, sau
copii, sau ţarine pentru numele Meu înmulţit va lua înapoi şi va moşteni viaţa
veşnică” (Matei 19, 29). „A fi flămând şi
însetat de dreptate” mai înseamnă şi a dori şi a ne strădui din toate puterile
pentru înfăptuirea dreptăţii ca virtute socială, atât pentru noi, cât şi pentru
semenii noştri. Iar când, din pricina smereniei, sărăciei, neîndemânării
noastre sau a puterii pârâşului, suntem nedreptăţiţi în această viaţă, să nu ne
descurajăm ci să avem nădejde tare că vom primi dreptatea noastră, dacă nu
chiar în viaţa aceasta, ca femeia stăruitoare din parabola judecătorului
nedrept (Luca 18, 2-7), desigur în viaţa viitoare. Simţul dreptăţii este
atât de înrădăcinat în fiinţa omului, încât cu drept, cuvânt este asemănat cu
nevoia trupească de hrană şi apă, fără de care omul nu poate trăi. În Vechiul Testament,
au fost flămânzi şi însetaţi de dreptate dreptul Iov, regii David şi Solomon şi, îndeosebi,
proorocii. Astfel, David se plânge, în psalmul 73, că pe pământ cei răi nu sunt pedepsiţi, iar
drepţii nu primesc încununarea virtuţii. Iar proorocul Ieremia se revoltă
împotriva călcătorilor de lege (12, 1, 4). Împotriva asupritorilor şi a
judecătorilor nedrepţi, Isaia striga: „... Nu mai faceţi rău înaintea ochilor
mei. Încetaţi odată! Învăţaţi să faceţi binele, căutaţi dreptatea, ajutaţi pe
cel apăsat, faceţi dreptate orfanului, ajutaţi pe văduvă” (1, 16-17). Creştinii nedreptăţiţi
au privilegiul de a aştepta, după făgăduinţa Domnului, „ceruri noi şi pământ
nou în care locuieşte dreptatea” (II Petru 3,13). Având această nădejde, ei
îndură mai uşor suferinţele legate de foamea şi setea lor după dreptate, care,
în toată plinătatea ei, nu se va potoli decât în împărăţia cerească.
244. Care este a cincea
fericire şi ce înţeles are?
„Fericiţi cei
milostivi, că aceia se vor milui” (Matei 5, 7). Milostenia sau îndurarea creştină izvorăşte
din iubirea de
Dumnezeu şi de
aproapele şi se
arată prin ajutorarea materială şi morală a semenilor
noştri aflaţi în nevoie. Mântuitorul, Care este
modelul desăvârşit al milosteniei (Matei 11, 32; Marcu 8, 2), ne-a arătat ea la
judecata de apoi faptele îndurării trupeşti şi sufleteşti sunt acelea care ne
vor deschide porţile fericirii veşnice (Matei 25, 34-40). Dar, chipurile de a
milui - cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur sunt felurite şi porunca aceasta
este întinsă.
245. Care sunt faptele
milosteniei trupeşti?
Faptele milosteniei
trupeşti sunt în număr de şapte, şi anume:
1) Hrănirea celui
flămând, care, din pricina sărăciei şi neputinţei, nu se poate hrăni prin munca
proprie.
2) Adăparea celui
însetat, care, din lipsă sau slăbiciune, nu-şi poate alina setea;
3) Îmbrăcarea
celui gol, adică
a celui care,
din cauza lipsei,
nu are haine
pentru acoperirea trupului;
4) Cercetarea celor în
necazuri şi nevoi; pentru ajutorarea lor;
5) Cercetarea celor
bolnavi. Această poruncă se
împlineşte mai întâi prin
cuvintele mângâietoare şi compătimitoare; al doilea, sfătuindu-i să sufere cu
răbdare nenorocirea, fără cârtire, ci cu binecuvântare, şi făcându-i să
înţeleagă că suferinţa este îngăduită spre încercare, întărire şi ispăşire; al
treilea, îndemnându-i şi ajutându-i să se spovedească şi să se împartăşească şi
să primească Taina Sfântului Maslu; al patrulea, învăţându-i să nu cadă în
credinţa deşartă a celor ce voiesc să-şi câştige sănătatea cu farmece şi
felurite înşelăciuni diavoleşti, ci să-şi pună încrederea şi nădejdea numai în
mila lui Dumnezeu şi în leacurile sfătuite de medici. Iar când aceşti bolnavi
sunt lipsiţi sau fără ajutorare, să-i ajutăm cu tot ce au nevoie: bani,
medicamente, priveghere şi altele.
6) Găzduirea
călătorilor, mai ales a bolnavilor şi a celor lipsiţi de mijloace materiale,
făcând aceasta cu bucurie;
7) Îngroparea săracilor
şi a celor pe care nu are cine sa-i îngroape, dăruind cele trebuitoare pentru
înmormântarea lor creştinească. Dacă moare o rudă sau
un prieten, această datorie se împlineşte prin petrecerea mortului până la
groapă, cu rugăciuni şi acte de milostenie pentru sufletul răposatului şi
cuvinte de mângâiere pentru cei rămaşi în viaţă. Neîndeplinirea acestor
fapte faţă de semeni închide porţile fericirii cereşti şi aduce osânda veşnică
(Matei 25, 41-46).
246. Care sunt faptele
milosteniei sufleteşti?
Faptele milosteniei sau
îndurării sufleteşti sunt tot în număr de şapte, şi anume:
1) Întoarcerea celor
rătăciţi la calea adevărului şi a celor păcătoşi la calea virtuţii, dar cu
duhul blândeţii şi al înţelepciunii, spre a-i feri atât de păcatul deznădejdii,
cât şi de cel al prea marii încrederi în îndurarea lui Dumnezeu. Însemnătatea acestei
fapte o arată Sfântul Apostol Iacov, când zice: „Fraţii mei, dacă
vreunul va rătăci de la adevăr şi-l va întoarce cineva, să ştie că cel ce a întors
pe păcătos de la rătăcirea căii lui îşi va mântui sufletul din moarte şi va
acoperi mulţime de păcate” (Iacov 5,19-20).
2) Învăţarea celor
neştiutori şi nepricepuţi (Fapte 8, 31; Tit 2, 4-7);
3) Sfătuirea celor ce
au trebuinţă de sfat (I Tes. 5,11-15). Trebuinţă de sfat bun şi dat la vreme au
cei cu o viaţă păcătoasă, cei în nevoie şi strâmtorare, sau cei a căror viaţă
şi cinste sunt în primejdie.
4) Rugăciunea către
Dumnezeu pentru aproapele nostru (Iacov 5,16; Filip. l, 19; Col. 4, 3).
5) Mângâierea
celor întristaţi (I
Tes. 5;14), din
pricina bolilor, a
păcatelor sau a nenorocirilor de tot
felul;
6) Nerăzbunarea pentru
răul făcut de alţii, ci răsplătirea răului cu binele (Matei 5, 44-48; Rom. 12, 19-21);
7) Iertarea greşelilor
săvârşite de alţii faţă de noi înşine, nu numai o dată, ci
„de şaptezeci de ori câte
şapte”, cum spune Mântuitorul (Matei 18, 22).
247. Cum trebuie
săvârşite aceste fapte ale milosteniei?
Spre a fi mai bine
plăcute lui Dumnezeu, faptele milosteniei trebuie, mai întâi, să fie izvorâte din iubire
sinceră faţă de Dumnezeu şi de aproapele. Femeia văduvă care a dăruit la templu
doi bănuţi, singurii pe care-i mai avea, trece mult înaintea bogaţilor care
puneau sume mari în cutia templului, dar numai de ochii lumii (Marcu 12,
42-44). Darul făcut aproapelui, cuvintele de mângâiere şi împăcare care ies
dintr-o inimă lipsită de iubire, nu pot avea o bună înrâurire, precum spune
aceasta, minunat, Sfântul Apostol Pavel: „De aş grăi în limbile oamenilor şi
ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval
răsunător... Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul
meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte” (I Cor. 13, 1,
3). În al doilea rând,
faptele milosteniei nu trebuie făcute din interes, spre a fi văzute şi
răsplatite de oameni (Matei 6, 2-4). În al treilea rând, ele
trebuie făcute oricărui om aflat în nevoie, fără nici o deosebire (Luca 10, 36-37). În al patrulea rând,
trebuie să dăruim aproapelui nostru ajutorul de care are adevărată nevoie, potrivind
ajutorul după trebuinţele
lui. Aşa, de
pildă, nu vom
da unui leneş
de mâncare, căci, cum porunceşte Sfântul Apostol Pavel: „dacă cineva nu
vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce” (II Tes. 3,10). Totuşi, şi faţă de
cei leneşi avem datorii de milostenie, dar căutând să pătrundem în acea latură
a sufletului lor care să-i vindece de lene.
248. Ce răsplată
făgăduieşte Dumnezeu celor milostivi?
Dumnezeu îi va milui,
adic le va ierta pcatele, la judecata de apoi, căci, precum spune Sfântul Apostol Iacov:
„Judecata este fără milă pentru cel care n-a făcut milă. Şi mila biruieşte în
faţa judecăţii” (Iacov 2,13); sau, cum zice Sfântul Apostol Petru: „dragostea
acoperă mulţime de păcate” (Petru 4, 8). Că virtutea milosteniei
este cât se poate de preţuită, se vede lămurit din cuvintele Mântuitorului
despre judecata de apoi, în care milostenia este aceea pentru care vom fi mai
ales răsplătiţi (Matei 25, 32-46).
249. Care este a şasea
fericire şi ce înţeles are?
„Fericiţi cei curaţi cu
inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8). Mântuitorul aseamănă
inima omului cu ochiul. Precum ochiul sănătos şi curat poate vedea limpede
(Matei 6, 22), tot aşa numai cel cu inima curată, neacoperită de ceaţa
păcatului, poate vedea pe Dumnezeu. Cei curaţi cu inima
sunt mai întâi cei nevinovaţi şi lipsiţi de vicleşug, ca Natanael (Ioan l, 47) şi ca pruncii
(Matei 18, 3-4); apoi cei care,
prin nevoinţe şi rugăciuni neîntrerupte, izbutesc să-şi smulgă rădăcinile
păcatului, adică să-şi golească inima de poftele şi gândurile rele, de
iubirea celor pământeşti,
şi să o
umple cu dorul
după lumina dumnezeiască
şi desăvârşire. Aceştia
ajung să-L vadă pe Dumnezeu chiar din această viaţă, aflându-L pretutindeni, şi
mai ales în făpturile Sale, precum este scris: „Cele nevăzute ale Lui se văd de
la făcerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi
dumnezeire, aşa ca ei să fie fără cuvânt de apărare” (Rom. 1, 20). Pe unii
ca aceştia, Biserica
îi numeşte «văzători
de Dumnezeu». Dar
vederea lui Dumnezeu în această
viaţă este nedeplină, precum zice Sfântul Apostol Pavel: „vedem acum ca prin
oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă” (I Cor. 13, 12). De curăţenia inimii
este strâns legată virtutea castităţii. De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur
crede că prin curăţenia inimii trebuie să înţelegem lipsa oricărui păcat în
genere şi îndeosebi a păcatului desfrânării660. Iar castitatea se păstrează
prin cumpătare şi post: „Luaţi seama la voi înşivă - ne porunceşte Mântuitorul
– să nu se îngreuieze inimile voastre de mâncare şi de băutură şi de grijile
vieţii, şi ziua aceea să vină peste voi fără de veste, ca o cursă...
Privegheaţi, dar, în toată vremea, rugându-vă ca să vă întăriţi să scăpaţi de
toate acestea care au să vină şi să staţi înaintea Fiului Omului” (Luca 21,
34-36). Pentru curăţenia inimii
s-au învrednicit dreptul Simeon şi proorociţa Ana să vadă pe Hristos, Fiul lui
Dumnezeu (Luca 2, 25 ş.u.). Curăţenia inimii
este condiţia cea
mai însemnată pe
care o cere
Mântuitorul la îndeplinirea
oricărei fapte. Prin aceasta El arată însemnătatea parţii lăuntrice a faptei,
adică a intenţiei, a gândului care-i stă la temelie, lucru de care nu se ţinea
destul seama în Vechiul Testament. Mântuitorul face din această schimbare a
adâncului sufletului omenesc lucrul cel mai ales prin care morala creştină
întrece şi desăvârşeşte morala Vechiului Testament. În Vechiul Testament se
oprea, de pildă, omorul; dar în Noul Testament se caută a se înlătura şi
izvorul lui, adică mânia din inima omului, căci aşa cum spune Mântuitorul: „Din
inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii
mincinoase, hule” (Matei 15, 19). Poftele şi gândurile rele sunt seminţele din
care cresc păcatele şi care, deci, trebuie înlăturate. Cu privire la aceasta,
Mântuitorul spune: „Aţi auzit că s-a zis celor de demult: Să nu ucizi; iar cine
va ucide vrednic va fi de osândă. Eu însă vă spun vouă că oricine se mânie pe
fratele său vrednic va fi de osândă” (Matei 5, 21-22). Curăţenia inimii este
astfel cea mai înaltă treaptă a desăvârşirii, a sfinţeniei. De aceea ea va fi
răsplătită cu cea mai mare fericire, care este, privirea lui Dumnezeu.
250. Care este a şaptea
fericire şi ce înţeles are?
„Fericiţi făcătorii de
pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema” (Matei 5, 9). Pacea întemeiată pe
adevăr, dreptate şi dragoste este cel mai mare bun social pentru oameni şi
popoare. Ea uşurează
ridicarea condiţiilor de
viaţă ale fiecărui
om şi înalţă popoarele, aducându-le propăşire şi
fericire. Profeţii Vechiului
Testament au descris
împărăţia mesianică a
lui Hristos ca
pe o împărăţie a păcii şi a
dreptăţii, iar îngerii au cântat în noaptea Naşterii Domnului: „Slava întru cei
de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire” (Luca 2, 14). Această pace între
oameni şi popoare, după care năzuieşte orice societate, izvorăşte, după
învăţătura creştină, din pacea omului cu Dumnezeu şi din pacea cu sine însuşi, de care se
bucură numai cei ce săvârşesc binele. Despre această pace deplină vorbeşte
Mântuitorul când spune Ucenicilor Săi: „Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă”
(Ioan 14, 27). Făcători de pace sunt
deci, după învăţătura sfintei noastre Biserici, în primul rând cei ce săvârşesc
Domnului, zilnic, jertfa cea fără de sânge, rugăciuni şi posturi pentru ca
peste toţi oamenii să se reverse „pacea lui Dumnezeu, care covârşeşte orice
minte” (Filip. 4, 7). Făcătoare de pace,
solie a păcii şi înfrăţirii este în primul rând Biserica, deoarece ea
propovăduieşte totdeauna pacea, care izvorăşte din iubirea de Dumnezeu şi de aproapele. Făcători de pace sunt
de asemenea toţi cei care nu numai că iartă pe cei care caută învrăjbire, dar
prin mijlociri înţelepte şi potrivite şi prin pilda vieţii lor înlătură
neînţelegerile şi certurile dintre oameni şi îi împacă, făcându-i din vrajmaş,
prieteni. Făcători de pace sunt
socotiţi apoi şi cei ce stabilesc armonie între voinţa trupului lor şi voinţa
sufletului, aducând acea împăcare a omului cu sine însuşi. Făcători de pace sunt,
în sfârşit, toţi cei care prin sfaturile, strădaniile şi faptele lor împiedică
războaiele între oameni. Făcătorii de pace îndeplinesc
o lucrare asemănătoare
celei săvârşite de
Fiul lui Dumnezeu, Care a venit
în lume să împace pe omul păcătos cu Dumnezeu. De aceea, Dumnezeu le
făgăduieşte numele haric de „fii ai lui Dumnezeu”, însoţit, fireşte, de
fericirea vrednică de acest nume. Porunca de a face pace se adresează tuturor,
precum citim în epistola către evrei: „Căutaţi pacea cu toţi şi sfinţenia, fără
de care nimeni nu va vedea pe Domnul” (Evr. 12, 14).
251. Care este a opta
fericire şi ce înţeles are?
„Fericiţi cei prigoniţi
pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor” (Matei 5, 10). Aşa cum am văzut şi la
fericirea a patra, cuvântul „dreptate” are şi aici înţelesul de dreaptă credinţă
şi dreaptă purtare,
viaţă neprihănită, sfinţenie,
în care bineînţeles
este cuprinsă şi virtutea socială a dreptăţii. Vechiul Testament ne
vorbeşte de mulţi drepţi care au fost prigoniţi din pricina luptei lor
împotriva păcatelor lumii în care ei trăiau şi pentru îndreptarea acesteia spre
o viaţă morală. Luptând pentru
dreptate, au fost prigoniţi proorocii. Tot din pricina aceasta a fost răstignit
Mântuitorul Hristos. El a proorocit Ucenicilor Săi că vor fi prigoniţi, ca şi
El: „Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi
M-a urât. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu
sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte”
(Ioan 15,18-19). Cei prigoniţi pentru
dreptate vor avea parte de Împărăţia cerurilor, aşa cum a făgăduit Mântuitorul.
Căci se cuvine ca lucrătorii împreună cu El la zidirea unei lumi noi să fie
acolo unde este şi El: Părinte - S-a rugat Mântuitorul - voiesc ca unde sunt
Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat, ca să vadă slava Mea”
(Ioan 17, 24).
252. Care este
fericirea a noua şi ce înţeles are?
„Fericiţi veţi fi când
vă vor ocarî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din
pricina Mea. Bucuraţi-vă şi va veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri,
ca aşa au prigonit pe proorocii cei dinainte de voi” (Matei 5, 11-12). Prin aceste cuvinte,
Mântuitorul fericeşte pe cei care vor avea de suferit defăimari, prigoane şi
chiar moarte, din pricina credinţei în El şi a răspândirii Evangheliei creştine
în lume. Pentru credinţa în
Dumnezeu şi pentru nădejdea venirii lui Mesia au suferit prigoane proorocii
Vechiului Testament. De pildă, Proorocul Ilie a fost prigonit de Ahab şi
Izabela, fiindcă i-a mustrat că se închinau la idolul Baal (III Regi 18);
Proorocul Isaia a fost tăiat cu fierăstrăul, din porunca regelui idololatru
Manase; Proorocul Ieremia a fost izgonit din ţară, pentru că a mustrat pe cei
nedrepţi. Aceleaşi suferinţe au îndurat mulţi alţii pentru credinţa lor cea
dreaptă (Matei 23, 35; Evr.11, 32-40). De aceea, Mântnitorul
Iisus Hristos a îndemnat pe Ucenicii Săi: „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul,
iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeţi-vă mai curând de acela care poate şi trupul şi sufletul să le piardă în gheenă.
Au nu se vând două vrăbii pentru un ban? Şi nici una dintre ele nu va cădea pe
pământ fără ştirea Tatălui vostru. La voi însă şi perii capului, toţi, sunt
număraţi. Aşadar nu vă temeţi; voi sunteţi cu mult mai de preţ decât păsările”
(Matei 10, 28-31). Următori Mântuitorului,
apostolii şi martirii au dobândit cununa muceniciei, jertfindu-şi viaţa pentru
răspândirea credinţei creştine. Calendarul creştin cinsteşte amintirea a mii şi
mii de martiri care şi-au dat viaţa de bună voie şi chiar cu bucurie pentru
Hristos. De aceea şi ziua morţii lor a fost totdeauna pomenită de Biserică, nu
ca zi de durere şi de înfrângere, ci, dimpotrivă, ca zi de bucurie şi de
biruinţă. Pentru aceasta,
creştinii sunt îndemnaţi să se bucure de orice încercare a credinţei, ca
Sfântul Apostol Petru,
care spune: „... Întrucât sunteţi părtaşi la suferinţele
lui Hristos, bucuraţi-vă, pentru ca şi la arătarea slavei Lui să vă bucuraţi cu
bucurie mare. De sunteţi ocărâţi pentru numele lui Hristos, fericiţi sunteţi,
căci Duhul slavei şi al lui Dumnezeu Se odihneşte peste voi” (I Petru 4,
13-14).
După ce am stăruit
asupra fiecăreia dintre cele nouă Fericiri şi am lămurit înţelesul lor, să vedem şi legătura
dintre ele: între virtuţile celor
nouă Fericiri este o strânsă legătură. Sfinţii Părinţi socotesc cele nouă Fericiri ca pe o scară
a desăvârşirii. Iată în câteva cuvinte cum se leagă una de alta: Prima hotărâre de a
intra pe drumul mântuirii o ia credinciosul numai după ce cunoaşte sărăcia
duhovnicească, prin smerenie. Această cunoaştere produce o dispoziţie de tristeţe,
care din pricina slăbiciunii şi a păcatelor, dă naştere căinţei, plânsului. Cel
ce-şi plânge greşelile îşi poate păstra lesne blândeţea, pentru că supărarea
vine numai de la părerea că eşti mai bun decât alţii. Mai departe,
credincioşii plini de căinţă şi blânzi năzuiesc să introducă binele şi în
afară, şi astfel ei devin flămânzi şi însetoşaţi de dreptate. Ei cer binele mai
întâi de la ei înşişi, devenind milostivi. Cei milostivi înlătură
din inima lor iubirea de sine, „pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii”
(Ioan 2, 16), realizând curăţia inimii, adică scoaterea răului din inimă. Cel cu inima curată
este un purtător al păcii, pretutindeni. Împotriva unor astfel
de râvnitori pentru o viaţă îmbunătăţită se ridică pizma şi răutatea multora. Nemaiîmpăcându-se
cu felul de viaţă al celor cu care trăiau altădată laolaltă, cei doritori de o
viaţă mai bună se despart de ei, din care pricină aceştia îi prigonesc. Când
râvna pentru Dumnezeu sporeşte şi buna
înrâurire se întinde, creşte împotriva lor şi ura celor răi, care îi supun
prigoanelor arătate de Mântuitorul în ultima fericire.
253. Este nevoie să
mergem întotdeauna de la o fericire la alta, numai în ordinea arătată?
Nu toate virtuţile din
Fericiri sunt legate unele de altele în aşa fel încât să nu poată fi înfăptuite una fără
cealaltă. Aşa, de pildă, milostenia şi mărturisirea credinţei trebuie săvârşite
în orice prilej nimerit din viaţă.
254. Ce alte condiţii
trebuie îndeplinite pentru însuşirea virtuţilor din cele nouă Fericiri?
Prima condiţie este ca
cineva să-şi însuşească judecata oluhovnicească, ceea ce este tot una cu înţelepciunea,
pe care o aflam în cărţile Sfinţilor Părinţi, în scrierile duhovniceşti şi în
sfaturile părinţilor duhovniceşti. Creştinii sunt datori să se conducă după
înţelepciunea Evangheliei.
A doua condiţie este
nefăţărnicia. Făţarnicul, gândindu-se numai la răsplata şi negândindu-se la
dobândirea virtuţii, nu foloseşte nimic. El nu poate fi fericit niciodată.
A treia şi ultima
condiţie este nădejdea statornică în Dumnezeu, prin care cretinul se întăreşte
în lupta împotriva grijilor pământeşti. Având nădejde nestrămutată în Dumnezeu
- Care, după învăţătura Bisericii noastre, este izvorul binelui şi al
sfinţeniei –, credinciosul păşeşte
din virtute în
virtute, străduindu-se să
se arate folositor
atât pentru sine,
cât şi pentru obştea din care face parte. El nădăjduieşte în triumful
binelui asupra răului, în triumful vieţii asupra morţii şi în triumful păcii
asupra războiului, cunoscând că Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a
venit în lume pentru ca lumea „viaţă să aibă şi din belug să aibă” (Ioan 10, 10).
SFÂRŞIT
ŞI LUI DUMNEZEU LAUDĂ
