Autoritatea Sinoadelor Ecumenice

65. Ce este un sinod ecumenic?

Un sinod ecumenic este adunarea episcopilor întregii Biserici dreptcredincioase, pentru statornicirea, formularea şi întărirea învăţăturii şi regulilor de viaţă ale Bisericii.

66. Care este obârşia ţinerii Sinoadelor ecumenice?

Obârşia ţinerii Sinoadelor ecumenice se ridică până la Sf. Apostoli, care au ţinut un Sinod la Ierusalim în anul 50, unde lucrând sub pază şi împreună-lucrarea Sfântului Duh (Fapte 15, 28), au luat hotărâri de credinţă şi de reguli de viaţă creştină cu putere şi obligaţie pentru toţi credincioşii, aşa cum se vede în Faptele Apostolilor (15, 1-29).

67. Pe cine înfăţişau Sf. Apostoli adunaţi în Sinod?

Ei înfăţişau pe Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, Capul nevăzut al Bisericii, aşa cum ni se spune în cuvintele: „Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă şi cine se leapădă de voi, de Mine se leapădă; iar cel ce se leapădă de Mine, se leapădă de Cel ce M-a trimis pe Mine” (Luca 10, 16). Ca înfăţişători ai Domnului nostru Iisus Hristos, Apostolii lucrau sub oblăduirea Sf. Duh, cum ne adevereşte Sf. Scriptură: „Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor va da vouă, ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului, pe Care lumea nu-L poate primi, că nu-L vede pe El, nici Îl cunoaşte pe El; voi Îl cunoaşteţi, căci cu voi petrece si în voi va fi” (Ioan 14, 16-17).

68. Cui a încredinţat Mântuitorul conducerea Bisericii, după înălţarea Sa la cer?

După înălţarea Sa la cer, Mântuitorul a încredinţat conducerea Bisericii Sale Sfinţilor Apostoli, aşa cum spune El însuşi: „Precum M-ai trimis pe Mine în Lume şi Eu i-am trimis pe ei în Lume” (Ioan 17, 18). „Şi apropiindu-se, Iisus le-a grăit lor zicând: „Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ. Drept aceea mergând învăţaţi toate neamurile, botezâdu-le în numele Tatălui si al Fiului si al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă; şi iată Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 18-20). Când li Se arată, în ziua Învierii, Mântuitornl spune Apostolilor: „Pace vouă! Precum M- a trimis pe Mine Tatăl şi Eu vă trimit pe voi”; şi acestea zicând, a suflat şi a zis lor: „Luaţi Duh Sfânt, cărora le veţi ierta păcatele, li se vor ierta să cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20, 21-23).  A se vedea ediţia mai nouă a acestei Mărturisiri Ortodoxe, după un text grec inedit, Ms. Parisinus, 1265, datorită Pr. N. M. Popescu, şi reproducerea textului trad. rom., ed. Buzău 1691, datorită Diac. Gh. Moisescu, Bucureşti, 1942, şi ediţia: Mărturisirea de credinţă a Bisericii Ortodone (1642), trad. de Prof. Alexandru Elian, Bucureşti, 1981.

69. Ce fel de puteri a dat Mântuitorul Apostolilor şi urmaşilor lor în Biserică?

Mântuitorul a dat Apostolilor, şi prin ei urmaşilor acestora, puterea de a învăţa, adică de a propovădui adevărul Cuvântului lui Dumnezeu, puterea de a sfinţi, adică de a împărtăşi credincioşilor harul lui Dumnezeu, şi puterea de a conduce, adică de a păstori, a povăţui şi a conduce pe creştini, aşa cum putem vedea din Sf. Evanghelii (Matei 28,18-20; Ioan 20, 21; Luca 9, 1-2).

70. Sf. Apostoli au folosit această întreită putere, fiecare în parte sau în unire şi conlucrare?

Fiecare  Apostol  deţinea  şi  folosea  această  putere asupra  credincioşilor  săi,  însă cu respectarea credincioasă a cuvântului Domnului, de a păstra împreună cu ceilalţi Apostoli „unirea  Duhului  întru  legătura  păcii”  (Efes.  4,  3).  Când a fost vorba de o hotărâre de credinţă, asupra căreia se iviseră neînţelegeri între creştinii din Antiohia, atunci puterea de a învăţa nu s-a mai practicat de un singur Apostol, ci de către adunarea tuturor Apostolilor, adică de Sinodul Apostolic de la Ierusalim. Acest Sinod arată că înşişi Sf. Apostoli, deşi întăriţi cu puterea dată de Domnul fiecăruia dintre ei, totuşi, în momente însemnate, nu foloseau separat această putere, ci în împreuna-lucrare frăţească, cu ajutorul Sfâtului Duh. Prin urmare, dacă Domnul nostru Iisus Hristos a dat fiecărui Apostol puterea de a-şi conduce Biserica, în schimb puterea cea mai înaltă de conducere a întregii Biserici a dat-o Adunării, adică Sinodului Apostolilor, după cuvintele Mântuitorului: „Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt si Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 20).

71. Pe cine au lăsat Sf. Apostoli ca urmaşi ai lor la conducerea Bisericii văzute?

Sf. Apostoli au lăsat, după porunca Domnului, ca urmaşi la conducerea Bisericii văzute, pe episcopi, cărora le-au dat această autoritate, împărtăşindu-le harul Sfântului Duh prin punerea mâinilor, adică prin hirotonie. Despre această ne încredinţează atât Sf. Scriptură, cât şi Sf. Tradiţie.

Sf. Apostol Pavel, aşezând ca episcopi pe Tit în Creta şi pe Timotei în Efes, le dă învăţături şi sfaturi cum să-şi conducă credincioşii. El scrie lui Timotei: „Nu fi nepăsător faţă de harul ce este întru tine, care ţi s-a dat prin proorocie, cu punerea mâinilor mai-marilor preoţilor. Cugetă la acestea, ţine-te de acestea, ca propăşirea ta să fie vădită tuturor. Ia seama anume la tine însuţi şi la învăţătură; stăruie în acestea. Căci făcând aceasta, şi pe tine te vei mântui, si pe cei care te ascultă” (I Tim. 4, 14-16). Iar despre hirotonia preoţilor spune aceluiaşi Timotei: „Mâinile degrab să nu-ţi pui pe nimeni, nici nu te face părtaş la păcatele altora. Păstrează-te curat” (I Tim. 5, 22). Mântuitorul a încredinţat, deci, conducerea Bisericii Sale văzute Apostolilor, prin însăşi puterea  Duhului  Sfânt  dată lor  (Ioan  20,  22-23),  iar  aceştia  au încredinţat-o episcopilor, împărtăşindu-le harul Sf. Duh prin Taina hirotoniei. Prin urmare, cine ascultă de episcopii hirotoniţi după rânduiala canonică a Bisericii, ascultă de Sf. Apostoli, adică de Domnul nostru Iisus Hristos, iar cine se leapadă de episcopii legitimi, se leapadă de Sf. Apostoli, adică de Domnul nostru Iisus Hristos, după înseşi cuvintele Mântuitorului (Luca 10, 16). Sf. Ignatie purtătorul de Dumnezeu şi Sf. Ciprian susţin că ascultarea de episcopi este ascultarea de Iisus Hristos, că în Biserică nu se poate face nimic fără episcopi şi că nu există Biserică fără episcopi, preoţi şi diaconi.

72. Cum foloseau episcopii întreita putere dată lor de Sfinţii Apostoli?

După pilda Sf. Apostoli, fiecare episcop lucrează singur cu puterea ce i-a fost dată asupra celor încredinţaţi spre păstorire, păstrând cu grijă, asemenea Sf. Apostoli, „unirea Duhului întru legătura păcii”, cu ceilalţi episcopi. Când însă se iveşte nevoia de a tâlcui sau a limpezi un adevăr de credinţă, sau de a statornici o regulă de viaţă, care interesează întreaga Biserica, puterea de conducere nu se mai practică de un singur episcop, ci de Adunarea tuturor episcopilor,  adică  de  Sinodul  ecumenic,  aşa  cum  puterea  cea  mai  înaltă  apostolică  s-a practicat prin Sinodul de la Ierusalim. Istoria celor şapte Sinoade ecumenice stă mărturie că autoritatea cea mai înaltă în Biserică este Sinodul ecumenic.

73. Sinodul ecumenic are puterea de a statornici învăţături noi de credinţă?

Sinodul ecumenic nu face decât să lămurească şi să statornicească când nevoia o cere un adevăr descoperit de Domnul şi care se găseşte nedezvoltat în Sf. Scriptură sau în Sf. Tradiţie. El poate statornici, de asemenea, reguli de viaţă pentru întreaga Biserică.

74. Ce condiţii trebuie să îndeplinească o învăţătură de credinţă statornicită de un Sinod ecumenic, ca ea să aibă putere obligatorie pentru toţi creştinii?

Aceste condiţii sunt:

1. Ca acea învăţătură de credinţă să fie cuprinsă mai mult sau mai puţin lămurit în propovăduirea  Domnului  nostru  Iisus  Hristos,  adică să se  afle  în  Sf.  Scriptură şi  în  Sf. Tradiţie.

2. Ca lămurirea şi statornicirea învăţăturii să se facă de către un mod ecumenic, care lucrează cu ajutorul Duhului Sfânt şi reprezintă cu adevărat Biserica.

Cea mai desăvârşită statornicire sau formulare scurtă a credinţei creştine este Simbol de credinţă.

DESPRE SF. TRADIȚIE

58. Tradiţia e schimbătoare sau neschimbătoare?

Aluatul  Împărăţiei  lui  Dumnezeu  e  amestecat  cu  framântătura  omenească  şi  ce  e neschimbător stă la un loc cu ce e schimbător şi trecător. Păzind ce trebuie, Biserica rămâne de-a pururi aceeaşi şi viaţa ei în Duhul nu cunoaşte adăugire sau micşorare. Tradiţia, fiind curentul de viaţă al Bisericii, sta în strânsă legătură cu valorile si nâzuintele spre desăvârşire ale credincioşilor. Credinţa şi morala creştină sunt neschimbătoare, ca roade ale Descoperirii dumnezeieşti, iar Biserica a lucrat continuu pentru desăvârşirea sufletească a credincioşilor, aşa cum ne-o dovedeşte istoria Bisericii încă de la apariţia creştinismului. Prin urmare, „Tradiţia”, în înţelesul creştin, nu înseamnă încremenire în forme moarte omeneşti, ci numai păstrarea nestricată a adevărului Descoperirii dumnezeieşti, izvor nesecat de desăvârşire.

59. În ce înţeles, anume, se poate vorbi despre progresul Sf. Tradiţii?

Progresul Sf. Tradiţii înseamnă dezvoltarea şi adâncirea acesteia. «Progresul pentru fiecare lucru, zice Vincenţiu de Lerin, înseamnă dezvoltarea acestui lucru din sine însuşi. E cazul cu inteligenţa, cu ştiinţa, cu înţelepciunea; fiecare din acestea se dezvoltă numai în felul propriu. În cazul religiei, dogma se poate dezvolta numai în ea însăşi, în acelaşi înţeles, în aceeaşi idee. Religia poate imita felul de dezvoltare al corpurilor, care deşi cu înaintarea anilor  îşi  dezvoltă funcţiunile,  ele  rămân,  totuşi,  ceea  ce  erău...  Se poate adăuga formă, înfăţişare, distincţie, totuşi firea fiecărui gen rămâne aceeaşi»57. Prin dezvoltarea şi adâncirea Tradiţiei, deci, noi căpătăm o înţelegere din ce în ce mai limpede a învăţăturilor descoperite de Dumnezeu. Aceste învăţături ajung a fi formulate de Biserica în mod solemn în Sinoadele ecumenice sau prin propovăduire constată a aceloraşi adevăruri dumnezeieşti, în „Dogme”, care sunt scurte formule de credinţă, propovăduite în Biserică spre mântuirea noastră.

60. Ce condiţie se cere pentru ca un adevăr de credinţă să fie formulat în Dogmă?

Adevărul de credinţă trebuie să fie cuprins în Descoperirea dumnezeiască, adică în Sf. Scriptură şi în Sf. Tradiţie.

61. Când Sinoadele ecumenice nu se mai adună, cum deosebim învăţătura adevărată de cea mincinoasă?

De la ultimul Sinod ecumenic (787) pînă astăzi, oamenii învăţaţi ai Bisericii Ortodoxe au cercetat cu atenţie Sf. Scriptură si Sf. Tradiţie şi au scos din ele învăţăturile trebuitoare şi adevărate pe care totdeauna le-au înfăţişat în opoziţie cu cele mincinoase. Aceste învţăţături adevărate au fost, apoi, aprobate în cea mai mare parte de Sinoadele Bisericilor Ortodoxe care le-au formulat în „Mărturisiri de Credinţă”, călăuze vrednice de toată încrederea. În clipele grele ale vieţii Bisericii, Sinoadele a toată Ortodoxia sunt crainicii adevărului dumnezeiesc. Când împrejurări deosebite împiedică adunarea unor astfel de Sinoade, este de ajuns consimţirea tuturor Bisericilor Ortodoxe la primirea unui adevăr de credinţă, sau de viaţă, pe temeiul sigur al Sf. Scripturi şi al Sf. Tradiţii.

62. Care e datoria noastra principală faţă de Sf. Tradiţie?

Să păstrăm cu sfinţenie şi neatins cuprinsul ei la fel cu acela al Sf. Scripturi, aşa cum au făcut Părinţii din cele mai vechi timpuri. Iată sfatul Sf. Vasile cel Mare în această privinţă: «Unele dintre dogmele şi propovăduirile păstrate de Biserică le avem din învăţătura scrisă, pe altele  însă  le-am  primit  din  Tradiţia  Apostolilor,  transmise  în  taină.  Amândouă  aceste categorii au aceeaşi autoritate pentru evlavie. Nimeni nu va spune cuvânt împotriva acestora, pentru că nimeni nu cunoaşte cât de cât aşezămintele bisericeşti. Dacă am încerca să înlăturăm obiceiurile  nescrise,  ca  neavând  mare  importanţă,  nu  ne-am  da  seama  că  am  păgubi Evanghelia în părţile ei principale; mai mult, am restrânge propovăduirea la numele ei gol. De pildă, (ca să pomenesc lucrul cel dintâi şi foarte obştesc) cine a învăţat prin scris ca acei care nădăjduiesc în numele Domnului nostru Iisus Hristos să se însemne cu semnul crucii? Ce scriere ne-a învăţat să ne întoarcem spre Răsărit atunci când ne rugăm? Ce sfânt ne-a lăsat în scris  cuvintele  de  chemare  a  Sf.  Duh  pentru  prefacerea  pâinii  Euharistiei şi a Paharului binecuvântării? Nu ne mulţumim cu cele pe care le menţionează Apostolul sau Evanghelia, ci spunem unele lucruri înainte, altele pe urmă, ca având mare putere pentru taină şi pe care le luam din învăţătura nescrisă. Noi binecuvântăm apa Botezului şi untdelemnul Ungerii, ba încă şi pe cel ce se botează. Din ce scrieri? Nu din Tradiţia tăcută şi tainică? Ce cuvânt scris ne-a învăţat ungerea însăşi cu untdelemn? Iar cufundarea omului de trei ori, de unde este? Celelalte câte sunt în legatură cu Botezul, lepădarea de satana şi de îngerii lui, din ce scriere sunt? Nu sunt, oare, din această învăţătură nepublicată şi secretă pe care Părinţii noştri au păstrat-o sub tăcere, fără iscodire, ca unii care învăţaseră bine acel lucru: păstrarea în tăcere a măreţiei sfinte a Tainelor?... La fel Apostolii şi Părinţii care au stabilit la început cele în legătură cu Biserica au păstrat taina lor în ascuns şi în tăcere demnitatea lor...». Iar Sf. Ioan Damaschin zice: «În Sf. Scriptură, nu se pomenesc cele întâmplate la moartea Sfintei Născătoare de Dumnezeu Maria. Dar acestea se istorisesc în cea mai veche şi adevărată Tradiţie, care ne spune  ca  în  momentul  slăvitei  ei  adormiri,  toţi  Sfinţii  Apostoli,  care  colindau  lumea  în vederea mântuirii, s-au adunat la Ierusalim venind prin văzduh. Aici ei au avut o viziune cu îngeri şi au ascultat melodia dumnezeiască a puterilor cereşti etc.». Botezarea copiilor mici e o tradiţie apostolică. Aceste lucruri se ştiu prin grija aleasă şi evlavia caldă cu care le-a păstrat Sf. Tradiţie şi pe care, la rândul nostru, se cuvine să le păzim cu aceeaşi grijă şi evlavie spre a le da mai departe celor ce vor veni după noi.

63. Care sunt condiţiile sau semnele adevăratei Tradiţii?

Iată cum lămureşte Vincenţiu de Lerin aceste semne: «În Biserica Universală trebuie mare grijă, ca acel lucru să-l ţinem, care a fost crezut pretutindeni, totdeauna, de toţi... Lucrul acesta   va   fi   aşa,   dacă   urmăm   universalitatea,   vechimea   şi   consensul.   Vom   urma universalitatea  în  chipul  acesta,  anume,  dacă mărturisim  că singură această credinţă este adevărată, pe care întreaga Biserică o mărturiseşte pe pământ. Vom urma vechimea dacă nu ne depărtăm deloc de acele înţelesuri, pe care se ştie că le-au practicat sfinţii înaintaşi şi Părinţii noştri. Vom urma şi consensul, dacă, chiar în vechime, ţinem definiţiile şi părerile tuturor sau aproape ale tuturor preoţilor şi învăţătorilor deopotrivă». Tradiţia trebuie să vină de la Apostoli. Aşa înţelegem vechimea ei. Ea trebuie să fi fost totdeauna şi pretutindeni în Biserică, fără schimbare.

64. Prin ce mijloace statorniceşte Biserica adevărurile de credinţă dezvoltate de-a lungul Tradiţiei?

Biserica statorniceşte aceste adevăruri prin hotărârile (canoanele) Sinoadelor ecumenice şi prin Cărţile simbolice. Definiţiile date la Sinoadele ecumenice ies dintr-un material bogat frământat  de  Tradiţie,  zeci  sau  sute  de  ani,  până  în  momentul  când  Biserica,  prin împuterniciţii ei oficiali, desprinde, cu ajutorul Duhului Sfânt, adevărul din dezbateri, ca aurul în cuptor, și-l înfăţişează în definiţii sau formule care devin obligatorii pentru toţi credincioşii.  Pentru  Biserica  Ortodoxă  sunt  obligatorii  defniţiile  celor  şapte  Sinoade ecumenice: I la Niceea (325), II la Constantinopol (381), III la Efes (431), IV la Calcedon (451), V la Constantinopol (553), VI la Constantinopol (Trulan: 680-681), VII la Niceea (787). Cărţile simbolice sau Mărturisirile de credinţă au apărut în Biserica Ortodoxă din cauza întreruperii Sinoadelor ecumenice de la 787 încoace. Mărturisirile de credinţă lămuresc întrebările noi care s-au ivit în viaţa Bisericii şi le dezleagă cu ajutorul Sf. Scripturi şi al hotărârilor Sinoadelor ecumenice sau locale, în duhul celei mai curate Tradiţii. Asemenea Mărturisiri de credinţă sunt: aceea a Mitropolitului Petru Movilă, numită „Mărturisirea Ortodoxă”, închegată şi formulată definitiv la Sinodul de la Iasi (1642)62; „Mărturisirea Patriarhului  Dositei”,  care  se  numeşte  şi  „Pavăza  Ortodoxiei”  şi  care  e  tot  una  cu „Mărturisirea Patriarhilor Ortodocşi”; ea e, de fapt, lucrarea Sinodului de la Ierusalim din 1672; „Mărturisirea lui Mitrofan Critopulos” şi altele.

Pentru importanţa, răsunetul şi neîntrerupta ei actualitate faţă de doctrina romano- catolică, merită să fie trecută în rândul Mărturisirilor de Credinţă şi „Enciclica Patriarhilor Ortodocşi” de la 1848.