MASLUL

   218.Unde se face slujba Sfântului Maslu? În biserică sau în casa bolnavului pentru care se face Maslul.

219. Cine poate săvârşi slujba Sfântului Maslu?

După predania veche a Bisericii, pentru slujba Sfântului Maslu trebuie şapte preoţi, închipuind cele șapte daruri ale Duhului, numărate de proorocul Isaia (11, 2-3). Numărul acesta simbolic aminteşte şi unele fapte din Sfânta Scriptură a Legii Vechi, din care se vede mila şi îndurarea lui Dumnezeu. Astfel de şapte ori s-a plecat proorocul Elisei peste un copil mort pe care l-a înviat (IV Regi 4, 34-35). De asemenea, şapte au fost preoţii care au sunat din trâmbiţe şi de şapte ori a fost înconjurată cetatea Ierihonului, când a fost cucerită de izraeliţi, la intrarea lor în pământul Făgăduinţei (Iosua 6, 13-16). Şi iăraşi, de şapte ori s-a rugat proorocul Ilie pe muntele Carmel, până când Dumnezeu a dat ploaie pământului ars de seceta (III Regi 18, 42-45). La nevoie pot sluji însă Sfântul Maslu şi mai puţini preoţi: trei (pentru numărul Treimii) sau cel puţin doi. În tot cazul, numai un singur preot nu poate săvârşi Sfântul Maslu, căci Sf. Apostol ne spune să chemam „preoţii Bisericii...” (Iacov 5, 14), iar nu pe un preot.

220. Când se poate face maslu?

Nu sunt zile sau timpuri anumite pentru săvârşirea Sfântului Maslu. Se face oricând e nevoie. În popor se obişnuieşte a se face mai ales în zilele de post. În săptămâna Patimilor se obişnuieşte Miercuri, Joi şi Vineri, dar mai ales în Sfânta şi Marea  Miercuri,  înaintea  Ceasurilor,  în  amintirea  Ungerii  Mântuitorului  cu  mir  de  către femeia cea păcătoasa (Luca 7, 37-38). Atunci se face în biserici Sfântul Maslu de obşte, adică pentru mai mulţi bolnavi, cu sobor de mulţi preoti. Bolnavul pentru care se face Sfântul Maslu trebuie  mai  întâi  să  se  spovedească,  pentru  ca  să i  se  dea,  prin  Sfântul  Maslu,  curăţire sufleteasca, adică iertarea păcatelor şi tămăduirea trupului de boală.

221. Se poate face Sfântul Maslu pentru cei sănătoşi?

Întrucât  prin  Taina  Sfântului  Maslu  se  dobândeşte  nu  numai  tămăduire  de  bolile trupului, ci şi iertarea păcatelor, se poate face maslu nu numai pentru cei bolnavi, ci şi pentru cei sănătoşi şi nu numai o singură dată, ci de mai multe ori. Sfântul Simion al Tesalonicului îndeamnă pe fiecare creştin să se nevoiască a-şi face Sfântul Maslu.

222. Ce lucruri trebuie la săvârşirea Sfântului Maslu?

Slujba Sfântului Maslu se face înaintea unei mese pe care se pune Sfânta Evanghelie, lumânări (de regulă şapte), un vas cu grâu sau cu făină şi unul cu untdelemn, precum şi şapte beţişoare de busuioc înfăşurate cu vată, cu care preoţii vor unge pe bolnav.

223. Care sunt părţile cele mai de seamă ale slujbei Sfântului Maslu?

Întâi rugăciunea pentru sfinţirea untdelemnului, pe care o rostesc preoţii pe rând până se plineşte de şapte ori. Al doilea, cele şapte Apostole şi Evanghelii, urmate fiecare de ectenia întreită şi de câte o rugăciune pentru sfinţirea untdelemnului şi pentru tămăduirea bolnavului. Al treilea, ungerea de şapte ori a celui bolnav cu untdelemn sfinţit, rostindu-se de fiecare dată rugăciunea: «Părinte sfânte, Doctorul sufletelor şi al trupurilor... tămăduieşte şi pe robul Tău acesta (numele) de neputinţa trupească şi sufletească ce l-a cuprins... » şi aşa mai departe, precum scrie în Molitfelnic.

218. Unde se face slujba Sfântului Maslu?

În biserică sau în casa bolnavului pentru care se face Maslul.

219. Cine poate săvârşi slujba Sfântului Maslu?

După predania veche a Bisericii, pentru slujba Sfântului Maslu trebuie şapte preoţi, închipuind cele şapte daruri ale Duhului, numărate de proorocul Isaia (11, 2-3). Numărul acesta simbolic aminteşte şi unele fapte din Sfânta Scriptură a Legii Vechi, din care se vede mila şi îndurarea lui Dumnezeu. Astfel de şapte ori s-a plecat proorocul Elisei peste un copil mort pe care l-a înviat (IV Regi 4, 34-35). De asemenea, şapte au fost preoţii care au sunat din trâmbiţe şi de şapte ori a fost înconjurată cetatea Ierihonului, când a fost cucerită de izraeliţi, la intrarea lor în pământul Făgăduinţei (Iosua 6, 13-16). Şi iăraşi, de şapte ori s-a rugat proorocul Ilie pe muntele Carmel, până când Dumnezeu a dat ploaie pământului ars de seceta (III Regi 18, 42-45)553. La nevoie pot sluji însă Sfântul Maslu şi mai puţini preoţi: trei (pentru numărul Treimii)554  sau cel puţin doi. În tot cazul, numai un singur preot nu poate săvârşi Sfântul Maslu, căci Sf. Apostol ne spune să chemam „preoţii Bisericii...” (Iacov 5, 14), iar nu pe un preot.

220. Când se poate face maslu?

Nu sunt zile sau timpuri anumite pentru săvârşirea Sfântului Maslu. Se face oricând e nevoie. În popor se obişnuieşte a se face mai ales în zilele de post. În săptămâna Patimilor se obişnuieşte Miercuri, Joi şi Vineri, dar mai ales în Sfânta şi Marea  Miercuri,  înaintea  Ceasurilor,  în  amintirea  Ungerii  Mântuitorului  cu  mir  de  către femeia cea păcătoasa (Luca 7, 37-38). Atunci se face în biserici Sfântul Maslu de obşte, adică pentru mai mulţi bolnavi, cu sobor de mulţi preoti. Bolnavul pentru care se face Sfântul Maslu trebuie  mai  întâi  să  se  spovedească,  pentru  ca  să i  se  dea,  prin  Sfântul  Maslu,  curăţire sufleteasca, adică iertarea păcatelor şi tămăduirea trupului de boală.

221. Se poate face Sfântul Maslu pentru cei sănătoşi?

Întrucât  prin  Taina  Sfântului  Maslu  se  dobândeşte  nu  numai  tămăduire  de  bolile trupului, ci şi iertarea păcatelor, se poate face maslu nu numai pentru cei bolnavi, ci şi pentru cei sănătoşi şi nu numai o singură dată, ci de mai multe ori. Sfântul Simion al Tesalonicului îndeamnă pe fiecare creştin să se nevoiască a-şi face Sfântul Maslu.

222. Ce lucruri trebuie la săvârşirea Sfântului Maslu?

Slujba Sfântului Maslu se face înaintea unei mese pe care se pune Sfânta Evanghelie, lumânări (de regulă şapte), un vas cu grâu sau cu făină şi unul cu untdelemn, precum şi şapte beţişoare de busuioc înfăşurate cu vată, cu care preoţii vor unge pe bolnav.

223. Care sunt părţile cele mai de seamă ale slujbei Sfântului Maslu?

Întâi rugăciunea pentru sfinţirea untdelemnului, pe care o rostesc preoţii pe rând până se plineşte de şapte ori. Al doilea, cele şapte Apostole şi Evanghelii, urmate fiecare de ectenia întreită şi de câte o rugăciune pentru sfinţirea untdelemnului şi pentru tămăduirea bolnavului. Al treilea, ungerea de şapte ori a celui bolnav cu untdelemn sfinţit, rostindu-se de fiecare dată rugăciunea: «Părinte sfinte, Doctorul sufletelor şi al trupurilor... tămăduieşte şi pe robul Tău acesta (numele) de neputinţa trupească şi sufletească ce l-a cuprins... » şi aşa mai departe, precum scrie în Molitfelnic.

224. Ce trebuie să ştim despre untdelemnul de la Sfântul Maslu?

Fiind binecuvântat de preoţi cu chemarea lui Dumnezeu, acest untdelemn este sfinţit şi plin de darul dumnezeiesc al Duhului Sfânt, ca şi apa Botezului. El are puterea de a sfinţi sufletul şi de a tămădui trupul, a izgoni bolile, a vindeca rănile, a curăţi întinăciunea păcatului şi a împărtăşi mila şi îndurarea lui Dumnezeu. De aceea, untdelemnul rămas de la Sfântul Maslu, ca şi făina binecuvântată atunci, trebuie  păstrate  cu  cinste  în  loc  ales.  El  poate  fi  folosit  numai  în  scopuri  curate  şi evlavioase. Se obişnuieşte ca din făina şi untdelemnul de la Sfântul Maslu să se facă o turtişoară, din care se dă bolnavului să mănânce. În unele părţi, din această făină se fac prescuri pentru Liturghie. Untdelemnul se poate pune în candelă să ardă, fie în casă, fie la biserică.

 

CUNUNIA (Nunta)

 

204. Unde se cuvine să se facă slujba Cununiei?

Slujba Cununiei se cuvine să se facă în biserică, deoarece Cununia este una din cele şapte Taine şi aici e locaşul sfânt în care se săvârşesc şi celelalte Sfinte Taine şi pentru că aici se adună şi Biserica în înţelesul ei de comunitate, adică obştea credincioşilor din care face parte şi care, în felul acesta, se bucură şi ia parte împreună cu noi la unul din cele mai de seamă prilejuri de bucurie din viaţa noastră, după cum ia parte şi la necazurile şi durerile noastre. De aceea, săvârşirea cununiei în casă este îngăduită numai rareori şi numai din motive bine întemeiate, cu dezlegarea arhiereului, care hotărăşte de la caz la caz.

205. Când se săvârşeşte Cununia?

Fiind prilej de bucurie şi de veselie, Cununia se săvârşeşte în zilele de sărbătoare, îndată după liturghie, când toţi credincioşii se află în biserică.

206. Când nu se pot face nunţi?

Potrivit poruncii a noua a Bisericii, nu se pot face nunţi în următoarele zile şi răstimpuri de peste an:

a) În cele patru posturi de peste an, ca şi în toate zilele de post din cerite şi ospetele ce însotesc  de  obicei  nunta  nu  se  potrivesc  cu  pocăinţa  şi  înfrânarea  pe  care  ne-o  impune postul. În Păresemi este îngăduiţă la nevoie logodnă şi aceasta numai în ziua Bunei-Vestiri (dacă nu cade în săptămâna Patimilor) şi în Duminica Floriilor.

b) în săptămâna brânzei (sau săptămâna albă), care este socotită ca vreme de pregătire pentru post.

c) în săptămâna luminată (dintre Duminica Paştilor şi Duminica Tomii), în Duminica Rusaliilor, în răstimpul dintre Crăciun şi Bobotează, precum şi în ajunul tuturor Praznicelor împărăteşti, pentru ca veselia nunţilor să nu întunece sau să ne facă să uităm bucuria duhovnicească a celor mai mari sărbători creştine.

207. Ce e logodna şi care e rânduiala ei?

Logodna (cuvânt slav, care înseamnă a face făgăduinţă de căsătorie) e rânduită tocmirii sau aşezării nunţii a doi tineri care s-au făgăduit unul altuia. Biserica binecuvintează această veche datină printr-o slujbă scurtă, premergătoare nunţii sau cununiei; slujba logodnei de cele mai multe ori se face împreună cu slujba cununiei, săvârşindu-se imediat înaintea acesteia (dar se poate face şi aparte, cu mult mai înainte). Logodna binecuvântată de Biserică are o deosebită valoare prin legatura ei cu căsătoria, cu Sfânta Taină a Nunţii, de aceea ea nu se poate strica sau desface ca orice învoială omenească. Partea cea mai de seamă a slujbei logodnei e punerea inelelor în degetele logodnicilor de către preot şi apoi schimbarea acestor inele de către naşi.

208. Ce rost au inelele de la logodnă?

Ele sunt semnul iubirii, al credincioşiei şi al legăturii trainice pe care o făureşte Taina Căsătoriei între viitorii soţi. Slujba logodnei şi a cununiei se face în naos, adică în sânul Bisericii, înaintea unei mese pe care se aşază Sfânta Evanghelie, cununiile, Sf. Cruce, sfeşnice cu lumânări şi inelele de logodnă. Mirele stă în dreapta ca unul care este mai mare şi cap femeii, iar mireasa la stânga  lui, lângă inima lui şi ca una care este mai mică decât bărbatul, fiind făcută din coasta lui şi datorându-i supunere şi ascultare.

Atât la logodnă cât şi la Cununie, mirii sunt însoţiţi de naşi (nuni).

209. Care este rostul naşilor la cununie?

Rostul şi datoria naşilor la cununie sunt aceleaşi ca ale naşilor de la botez. Ei sunt martori şi chezaşi ai tememiciei făgăduinţelor făcute de viitorii soţi unul faţă de altul şi ai trainiciei legăturii pentru tot restul vieţii. De aceea pun mâna pe cununii, atât atunci când sunt puse pe capul mirilor, cât şi atunci când sunt luate. De regulă ei sunt aceiaşi de la botez, sau urmaşii lor, şi trebuie să fie ortodocşi şi cu bună vieţuire creştinească, purtându-se faţă de miri ca nişte părinţi şi învăţători ai acestora. În timpul slujbei, naşii ţin în mână făclii aprinse, simbol al curăţiei mirilor, al luminii darului de sus şi al bucuriei nuntaşilor.

210. Care e partea cea mai de seamă din rânduiala Cununiei?

Este punerea cununiilor: preotul face de trei ori semnul crucii cu cununiile peste feţele mirilor, rostind la fiecare, de câte trei ori, cuvintele: «Cununa-se robul (roaba) lui Dumnezeu (numele)  cu  roaba  (robul)  lui  Dumnezeu  (numele),  în  numele  Tatălui  şi  al  Fiului  şi  al Sfântului Duh», apoi le pune pe capul lor, întâi al mirelui şi apoi al miresei.

211. Ce închipuie „cununiile” care se pun pe capul mirilor?

Acestea  sunt  făcute  în  chipul  coroanelor  cu  care  se  încununau  odinioară  regii  şi împăraţii. Ele închipuie podoaba, cinstea şi răsplata care se aduc curăţiei şi fecioriei mirilor pentru care aceştia sunt încununaţi ca nişte împăraţi, înzestraţi cu puterea de a da viaţa, a naşte copii. De aceea se şi cântă pentru dânşii: «Doamne, Dumnezeul nostru, cu mărire şi cu cinste încununează-i pe dânşii!» După punerea cununiilor, urmează Apostolul (de la Efes. cap. 5, vers 20-33), în care Sfântul Apostol Pavel aseamănă nunta cu legătura sfântă dintre Hristos şi Biserică, îndemnând pe miri să se iubească unul pe altul. Se citeşte apoi Evanghelia în care se istoriseşte minunea înfăptuită de Mântuitorul la nunta din Cana Galileii (Ioan 2, 1-11). Urmează o ectenie, după care preotul binecuvintează paharul de obşte (comun), adică un pahar cu vin din care dă mirilor să guste pe rând, în timp ce se cântă: «Paharul mântuirii voi lua şi numele Domnului voi chema» (Ps. 115, 4).

212. Ce înseamnă paharul acesta?

Înseamnă, pe de o parte, bucuria şi veselia nunţii, iar pe de alta, unirea într-un cuget şi menirea comună a viitorilor soţi pe care ei vor împărtăşi-o împreună de aici înainte, având parte de aceleaşi bucurii şi aceleaşi necazuri. Aceleaşi lucruri închipuie şi bucata de pâine din care se dă acum mirilor să guste, odată cu paharul de obşte. După aceasta se face înconjurarea de trei ori a mesei de către alaiul de nuntă, format din slujitori, miri şi naşi.

213. Ce înseamna înconjurarea mesei?

Această înconjurare în chip de horă închipuie bucuria prilejuită de nuntă. Şi deoarece nunta se face în scopul naşterii de prunci, Biserica ne duce cu gândul la naşterea minunată a dumnezeiescului Prunc din Sfânta Fecioară, naştere pe care a prezis-o mai ales proorocul Isaia (7, 14). Pe acesta îl îndeamnă acum Biserica, prin cântăre, să dănţuiască împreună cu noi, de bucurie că i s-a împlinit proorocia: «Isaie, dănţuieşte! Fecioara a avut în pântece...» etc. Se cântă, de asemenea, şi celelalte două cântări de la slujba hirotoniei: «Sfinţilor Mucenici..» şi «Slava Tie, Hristoase Dumnezeule...», care înseamnă că mirii trebuie să se facă părtaşi ai lui Hristos şi ai sfânţilor Lui, prin viaţa curată pe care o vor duce şi în căsnicie.

214. Sunt îngăduite de Biserică a doua şi a treia nuntă?

A doua şi a treia nuntă erau privite odinioară de Biserică cu mai multă asprime şi îngăduite numai ca un pogorământ făcut pentru slăbiciunea firii omeneşti. De aceea, erau însoţite de unele epitimii, sau canoane de pocăinţă (opriri de la Sf. Împărtăşanie), Astăzi însă, deoarece asemenea căsătorii au devenit mai dese, Biserica e nevoită să le îngăduie şi să le binecuvinteze, pentru a nu lasa pe cei împreunaţi cu legatura trupească, să traiască în păcat, fără binecuvântarea lui Duznnezeu.

215. Slujba la a doua şi a treia nuntă e ca şi la cea dintâi?

Nu este la fel. Cununia a doua şi a treia se săvârşesc după o rânduială deosebită, în care se vede încă vechea disciplină a asprimii cu care erau privite de către Biserică asemenea căsătorii. Această rânduială este, în prima ei parte, mult mai simplă şi mai puţin sărbătorească decât cea de la prima cununie. Logodna este împreunată aici cu cea a cununiei, ca o singură slujba, având binecuvântarea de la început nu ca la Taine («Binecuvântată este împărăţia Tatălui...»), ci ca la slujbele de binecuvântare şi sfânţire, numite ierurgii («Binecuvântat este Dumnezeul nostru...»). Atât, ectenia, cât şi molitvele de la logodnă, cât şi cele dinaintea punerii cununiilor, cuprind rugăciuni pentru pocăinţă şi iertarea mirilor, pentru că însoţirea lor prin a doua sau a treia nuntă le e socotită ca un păcat izvorât din aprinderea trupească, pe care ei n-au putut-o birui. Începând de la punerea cununiilor pe cap, rânduiala slujbei la a doua şi a treia nunta e întocmai ca şi la prima nuntă.

216. E îngăduită a patra nuntă?

A patra nuntă e socotită de Biserică drept o fărădelege, de aceea preoţii sunt opriţi de a o sluji, sub pedeapsa caterisirii.

217. Ce trebuie să ştie şi să păzească mirii?

«Trebuie să ştim că ei ce se însotesc prin nuntă s-au însoţit de la Dumnezeu şi sunt curaţi cu chemarea Celui Curat. Să păzească deci unul faţă de altul nunta neîntinată şi în pace, să vieţuiască în cucernicie. Cei ce au luat unire de la Dumnezeu, pentru cinste, dragoste întru curăţie, însoţirea într-un gând şi în pace, să le păzească unul cu altul, ca un odor, pentru ca să nu li se ceară să dea răspuns de curăţie şi de celelalte lucruri dumnezeieşti; şi să se îngrijească nu numai de trupul lor, ci mai cu seamă de sufletele lor... căci într-acest chip şi Dumnezeu va fi  cu  dânşii.  Pe  fiii  lor  să-i  crească „întru  frică şi  învăţătura Domnului”, precum învaţă dumnezeiescul Pavel (Efes. 6, 4), şi din cele ce câştigă de la Dumnezeu să miluiască pe fraţii cei săraci, ca şi ei să fie miluiţi şi să se învrednicească împărăţiei cerurilor, împreună cu fiii lor». Să nu uite mirii că legătura cu care Taina nunţii uneşte pe bărbat şi femeie este sfântă şi veşnică, pentru că este binecuvântată şi consfinţită de Biserică, adică întărită de Dumnezeu însuşi. Precum auzim în Apostolul ce se citeşte la cununie, această legătură e asemanată de Sf. Apostol Pavel cu legatura sfâtă şi tainică dintre Hristos şi Biserică (Efes. 5, 23 ş.u.). Ea trebuie să rămână deci trainică şi statornică şi nu poate fi desfăcută pentru orice nepotrivire trecătoare, sau pentru alte pricini mărunte care tulbură din când în când pacea şi liniştea căminului. Supărările şi necazurile, mici sau mari, de care nimeni nu este scutit în viaţa, pot umbri uneori înţelegerea şi armonia ce trebuie să dăinuiască între soţi; dar ele nu sunt temeiuri pentru divorţ, adică pentru desfacerea căşniciilor. „Şi vor fi cei doi un trup...” zice Sfântul Apostol Pavel despre cei ce se însoţesc prin Taina nunţii (Efes. 5, 31). «Şi pe care i-a unit Dumnezeu, omul să nu-i despartă...», adaugă Biserica, citând pe Mântuitorul. Numai păcatul adulterului de care s-ar face vinovat unul din soţi dă celuilalt dreptul de a rupe legătura căsătoriei, pângărită prin păcat. Şi numai moartea desparte vremelnic pe soţii care s-au iubit în această viaţă, pentru ca să-i unească din nou, pentru veşnicie, în cealaltă viaţă.

 

HIROTONIA

 199. Ce sunt hirotonia şi hirotesia?

Hirotonia  e  cuvânt  grecesc,  care  se  tălmăceşte:  alegere  prin  ridicarea  şi  punerea mâinilor, pentru ca orice har în legătura cu gradele preoţiei se dă prin punerea mâinilor Episcopului. Prin Taina Hirotoniei se aşază în Biserică cele trei trepte sau stări ale preoţiei, adică (începând de jos în sus): diaconia, preoţia şi arhieria. La treptele de sus se ajunge numai trecând prin cele de jos, adică: cel ce se hirotoneşte preot trebuie să fie mai întâi hirotonit diacon şi apoi preot. Fiecare dintre cele trei trepte are rânduiala ei proprie de hirotonie. Cel ce vrea să fie hirotonit diacon trebuie să treacă mai întâi prin alte două trepte, şi anume: slujba de citet şi ipodiaconatul. Ele se dau prin hirotesie. Acest cuvânt înseamnă, simplu, punerea mâinilor; hirotesia nu e tot una cu hirotonia. Hirotonia înseamnă învestirea cu una din treptele preotiei, pe când hirotesia înseamnă acordarea unei stujbe bisericeşti inferioare sau a unor grade şi ranguri onorifice în ierarhia bisericească administrativă. Cel ce se hirotoneşte diacon este făcut deci întâi citeţ şi apoi ipodiacon.

200. Cine are dreptul de a săvârşi hirotonule şi hirotesiile? 

 Atît hirotesiile premergatoare diaconiei cât şi hirotoniile se savîrsesc numai de Episcop  (Arhiereu).

201. Unde se săvirsesc hirotoniile şi hirotesiile?                                                                                                                                                                            

Atât  hirotoniile  cât  şi  hirotesiile,  după  canoane,  se  săvârşesc  numai  în  biserică. Anume, hirotoniile înlăuntru altarului, înaintea Sfintei Mese, iar hirotesiile se fac în faţa altarului, pe locul dinaintea Uşilor Împărăteşti.

202. Când se săvârşesc hirotoniile şi hirotesiile?

Hirotonia preotului şi a arhiereului se săvârşeşte numai la Liturghia deplină, adică la Liturghia Sf. Ioan sau la cea a Sf. Vasile; hirotonia diaconului se poate face şi la Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite. Nu se pot hirotoni mai multe persoane pentru aceeaşi treaptă la o Liturghie; hirotesii se pot face mai multe la una şi aceeaşi Liturghie (mai mulţi citeţi sau ipodiaconi). Hirotonia diaconului se face după sfântirea Darurilor, şi anume după ce arhiereul zice ecfonisul: «Şi să fie milele Marelui Dumnezeu...». Hirotonia preotului se face înainte, de sfinţirea Darurilor (după Heruvic); iar a arhiereului se face mai înainte şi anume după cântarea «Sfinte Dumnezeule».

203. Care e partea cea mai de seamă din rânduiala hirotoniei?

E rugăciunea de hirotonie «Dumnezeiescul har...», rostită de Episcopul hirotonisitor, prin care el cheamă harul Sfântului Duh să se pogoare asupra candidatului îngenuncheat în faţa Sfintei Mese, în timp ce clericii împreună-liturghisitori cântă încetişor şi dulce: «Doamne miluieşte»,  de  mai  multe  ori.  După  aceasta,  arhiereul  în  faţa  uşilor  împărăteşti  dă  celui hirotonit veşmintele treptei pentru care a primit hirotonia, arătându-le pe rând poporului şi zicând «Vrednic este!», la care corul sau credincioşii răspund de trei ori: «Vrednic este!»