DESPRE VIRTUŢI

 63. Ce este virtutea creştină?

Virtutea creştină este deprinderea şi stăruinţa statornică de a împlini, cu ajutorul harului dumnezeiesc,  legea  morală  întreagă,  din  dragoste  curată  faţă  de  Dumnezeu  şi  faţă  de aproapele. Virtutea creştină înseamnă deci tăria şi statornicia pe calea binelui, în săvârşirea faptelor bune şi biruinţa neîntreruptă asupra răului. Ea trebuie să cucerească întreaga fiinţă a creştinului  şi să-i fie întotdeauna podoaba cea mai aleasă.

64. Care sunt însuşirile virtuţii creştine?

Virtutea creştină trebuie să fie:

1)  Tare.  Tăria  în  împlinirea  faptelor  bune  se  câştigă  prin  încordarea  neîntreruptă  a puterilor sufleteşti împotriva poftelor şi a ispitelor care îndeamnă mereu la fapte rele. Cu privire la aceasta, Mântuitorul spune: „Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum împărăţia cerurilor se ia prin stăruinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Matei 11, 12);

2) Stăruinţa pe calea binelui să fie de bună voie, nu de silă, precum spune Sfântul Apostol Pavel: „Căci dacă fac aceasta de bună voie, am plata; iar dacă o fac fără voie, am numai o slujire încredinţată” (I Cor. 9, 17);

3) Stăruinţa pe calea binelui să fie şi cu ştünta, adică omul să săvârşească faptele bune nu în necunoştinţă, ci cu silinţa de a cunoaşte tot mai bine voia lui Dumnezeu: „Ca să deosebiţi care este voia Lui Dumnezeu, ce este bun şi plăcut şi desăvârşit” (Rom.12, 2). Aceasta înseamnă putinţa, dar şi datoria creştinului de a se desăvârşi în virtute.

4) Virtutea trebuie să se arate prin fapte, căci nu e de ajuns a cunoaşte binele, ci trebuie a-1 şi face. „Nu cei ce aud Legea sunt drepţi la Dumnezeu, ci cei ce împlinesc Legea vor fi îndreptaţi” (Rom. 2, 13);

5) Virtutea creştină trebuie să fie însufleţită de dragoste curată către Dumnezeu şi către aproapele, precum cere porunca dragostei (Matei 22, 37). În Sfânta Scriptură, cuvântul virtute este foarte rar folosit. În locul său, însă, sunt întrebuinţate cuvintele: dreptate, evlavie, faptă bună.

65. Care sunt roadele virtuţii?

Evagrie Monahul spune: „Virtutea este hrana sufletului”. Virtutea potoleşte pornirile rele ale omului, înlătură ispitele, îl face pe creştin slobod de păcate şi rodeşte în sufletul lui binele cel câştigător de mântuire. Ea îl face pe creştin plăcut lui Dumnezeu, multumit în viaţa pământească şi fericit în viaţa viitoare. «Trăind în virtute, suntem ai lui Dumnezeu, spune Sfântul Antonie cel Mare».

66. De ce însă  cei virtuoşi nu sunt feriţi de necazurile pământeşti?

Uneori vedem că oamenii cu o viaţă păcătoasă trăiesc în îndestulare sau chiar în risipă, în desfătare şi mulţumire, pe când cei virtuoşi sunt bântuiţi de necazuri şi strâmtorări. Trebuie   să   ştim   însă   că   mulţumirea   adevărată   nu   ne-o   dă   numai   îndestularea pământească, ci şi judecata conştiinţei. Păcătosul, chiar dacă trăieşte în situaţiile cele mai bune, este mustrat de conştiinţă pentru fărădelegile săvârşite, se teme mereu de pedepse şi este neliniştit, cu toate că alţii îl cred fericit. Cel virtuos, dimpotrivă, chiar dacă trăieşte în strâmtorare pământească, având conştiinţa curată,  îndură  toate,  cu  nădejdea  în  bunurile  vieţii  viitoare  şi  este  liniştit  în  inima  sa. Necazurile pe care le îndură drepţii sunt pentru dovedirea virtuţii lor. Dumnezeu trimite adesea celor virtuoşi încercări grele, ca pedeapsă pământească pentru unele greşeli şi pentru ca răsplata în ceruri să le fie cu atât mai mare. Iar răutăţile unora faţă de alţii Dumnezeu le îngăduie, fiindcă El nu împiedică libertatea voinţei omeneşti. Însuşi Mântuitorul a suferit din partea oamenilor, rămânând şi în acest chip pildă măreaţă pentru Ucenicii Săi (Ioan 15, 20). Pilda Mântuitorului este menită să fie, deci, creştinilor mângâiere în suferinţele lor. Apoi trebuie   ştiut că răsplata adevărată se dă abia în viaţa viitoare,  când,  precum  spune  Sfântul  Apostol  Pavel, „Cel  ce  seamănă  cu  zgârcenie,  cu zgârcenie va şi secera, iar cel ce seamănă cu dărnicie, cu dărnicie va şi secera” (II Cor. 9, 6). Iar Sfântul Ambrozie spune: «Odihna lor (a nelegiuiţilor) este în iad, iar a ta în ceruri; casa lor este în mormânt, iar a ta în rai».

67. Virtutea este una singură?

După năzuinţă lăuntrică spre bine, virtutea este una singura. Întrucât însă trebuinţele vieţii omeneşti şi legăturile dintre oameni sunt multe şi felurite, este firesc ca şi virtutea cea una, care călăuzeşte trebuinţele şi legăturile vieţii omeneşti, să ia mai multe înfăţişări şi astfel să vorbim de mai multe virtuţi.

68. Cum se împart virtuţile?

Sfânta noastră Biserică Ortodoxă împarte virtuţile în: virtuţi teologice (religioase) şi virtuţi morale.

69. Ce sunt virtuţile teologice?

Virtuţile  teologice  sunt  acelea  care  prind  tărie  în  sufletul  credinciosului  cu  ajutorul harului dumnezeiesc şi sunt îndreptate nemijlocit către Dumnezeu, apropiindu-1 pe credincios de izvorul vieţii religioase, care este Dumnezeu. Virtuţile teologice le sădeşte Dumnezeu în suflet împreună cu harul sfinţitor; de aceea ele sunt virtuţi suprafireşti sau insuflate. Ele îndreaptă viaţa creştinului către Dumnezeu   şi-i întăresc pornirea firească de a, împlini fapte bune. Fără ele nimeni nu se poate mântui. Virtuţile teologice sunt: credinţa, nădejdea şi dragostea (I Cor. 13, 13). Despre ele s-a vorbit mai înainte.

70. Ce sunt virtuţile morale?

Virtuţile morale   sunt acelea care călăuzesc viaţa creştinului faţă de sine   şi faţă de semenii săi. Ele au drept scop moralizarea credinciosului şi a raporturilor cu semenii lui, adică întocmirea vieţii şi a rânduielilor dintre oameni după legile morale. Aceste virtuţi se mai numesc şi cardinale, fiindcă ele stau la temelia celorlalte virtuţi şi deci pe ele se reazemă viaţa cinstită. Virtuţile morale se pot câştiga şi prin puterile fireşti cu care este înzestrat omul; de aceea ele se mai numesc virtuti fireşti sau câştigate. Rădăcina acestor virtuţi stă în legea morală firească, sădită în firea, omului chiar de la creare. După învăţătura Bisericii noastre, însă, această fire slăbind prin păcatul strămoşesc, a adus cu sine şi slăbirea puterii morale fireşti a omului. De aceea, virtuţile răsărite din ea sunt firave şi slabe şi au nevoie de întărire prin harul dumnezeiesc; pentru a rodi fapte bune, necesare mântuirii.

71. Care sunt virtuţile morale?

Virtuţile  morale  cele  mai  de  seamă  sunt:  înţelepciunea,  dreptatea,  cumpătarea  şi bărbăţia.

72. Ce este înţelepciunea creştină?

Înţelepciunea creştină este judecata şi chibzuirea creştinului de a se purta astfel în viaţa, încât să nu supere prin fapta sau vorba pe Dumnezeu şi pe semenii săi. Ea este virtutea călăuzirii cinstite şi pricepute a vieţii şi de aceea în Sfânta Scriptură se vorbeşte foarte des despre ea. Mântuitorul spune: „Fiţi înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca Porumbeii” (Matei 10, 16), ceea ce tălmăceşte Sfântul Apostol Pavel în cuvintele: „Umblaţi cu înţelepciune faţă de cei ce sunt din afară (de Biserică), preţuind vremea. Vorba voastră să fie totdeauna plăcută, cu sare dreasă, ca să ştiţi cum trebuie să răspundeţi fiecăruia” (Col. 4, 6). Iar Sfântul Antonie cel Mare zice: «Omul cu judecată, luând aminte la sine, cumpăneşte cele ce i se cuvin  şi-i sunt spre folos. Acela cugetă care lucruri sunt folositoare pentru firea sufletului său şi care nu. Aşa se fereşte el de cele nepotrivite, care i-ar vătăma sufletul şi 1-ar despărţi de nemurire». Aşadar,  creştinul  înţelept  se  fereşte  de  rău,  lucrează  după  adevăr  şi  dreptate  şi  se îngrijeşte de mântuirea sufletului. Înţelepciunea creştină socoteşte şi preţuieşte orice faptă, numai după măsura de sfinţenie cuprinsă în ea. Ea se adăpa din înţelepciunea dumnezeiască, întrucât Mântuitorul a zis: „Eu sunt Calea; Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6). Pildă de înţelepciune sunt fecioarele din Sfânta Scriptură, care, prevăzând că Mirele poate veni în orice clipă, s-au pregătit din vreme şi L-au primit cum se cuvine (Matei 25, 1-13). Din virtutea înţelepciunii creştine răsar: prevederea, ascultarea de sfatul bun al altuia şi paza bună. Iar împotriva ei se păcătuieşte prin: graba la fapte, nebăgarea în seamă a sfaturilor bune şi nestatornicia în lucru.

73. Ce este dreptatea creştină?

Dreptatea creştină este virtutea prin care creştinul îşi împlineşte, cu conştiinţă şi voie hotărâtă, toate îndatoririle sale faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni, fiind ajutat de harul dumnezeiesc. În Sfânta Scriptură găsim cuvântul dreptate în înţelesul de sfinţenie, adică de trăire după poruncile lui Dumnezeu. În acest înţeles, bătrânul Simeon este numit „drept şi temător de Dumnezeu” (Luca 2, 25), deoarece el se silea să trăiască întru totul după poruncile lui Dumnezeu. La fel se spune şi despre Iosif, logodnicul Sfintei Fecioare, că era drept (Matei 1, 19). A trăi după poruncile lui Dumnezeu înseamnă însă împlinirea datoriilor nu numai faţă de Dumnezeu, ci şi faţă de semeni. Pentru aceea, dreptatea creştină cere să respectăm drepturile fiecăruia, să dăm fiecăruia ce este al său, fără privire la folosul nostru şi să nu cerem nimic pentru noi din ceea ce nu ni se cuvine. Astfel, în viaţa de obşte şi în legăturile dintre oameni, dreptatea este păzitoarea drepturilor fiecăruia şi prin aceasta ea este temelia bunei rânduieli dintre oameni, aducându-le propăşire în toate. Iată cum din virtutea creştină a dreptăţii răsare, pentru credincioşi, şi ideea de dreptate socială, care călăuzeşte legăturile dintre oameni, după cele ce se cuvin fiecăruia (Matei 22, 21; Rom. 13, 7). Fără dreptate socială nu este cu putinţă o aşezare temeinică a vieţuirii omeneşti.

 74. Ce este cumpătarea creştină?

Cumpătarea creştină este virtutea prin care credinciosul pune cuvenita măsură în toate faptele vieţii sale: în mâncare, băutură, îmbrăcăminte; în vorbe şi în toată purtarea sa. „Să umblăm cuviincios, ca ziua; nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrânări  şi În fapte de ruşine, nu în ceartă şi în Pizmă. Ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos şi grijă de trup să nu o faceţi spre pofte” (Rom.13, 13-14), spune Sfântul Apostol Pavel. Virtutea cumpătării cere stăpânirea poftelor. „Să vă feriţi de poftele cele trupeşti, care se războiesc împotriva sufletului” (I Petru 2, 11). Sfântul Apostol Petru mai spune că pe lângă  ştiinţă, omul trebuie să aibă şi cumpătare (II Petru 1, 6). Cumpătarea nu îngăduie mai multe trebuinţe decât cele pe care le avem în firea noastră şi împiedică crearea de trebuinţe prisositoare. Prin aceasta, cumpătarea se arată foarte folositoare atât trupului, cât şi sufletului, căci ea pune frâu şi îndemnului la păcat. Călcarea cumpătării se răsfrânge uneori foarte greu asupra trupului, pricinuindu-i boli îndelungate, chin şi chiar moarte. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: «Lipsa de înfrânare în mâncare consumă şi putrezeşte trupul omenesc şi-l roade cu suferinţe, până ce e distrus printr- o boală îndelungă». Roadele virtuţii cumpătării sunt: blândeţea, smerenia, buna cuviinţă în vorbă şi purtare, sănătatea trupească şi sufletească.

75. Ce este bărbăţia creştină?

Bărbăţia sau curajul este însuşirea sufletească a creştinului de a-şi împlini cu statornicie îndatoririle sale şi a înfrunta cu hotărâre toate greutăţile şi primejdiile vieţii. Ea se arată deci ca tărie sufletească de a împlini cuvântul Sfintei Evanghelii în viaţă, căci tăria sufletească este necesară atât pentru înfruntarea suferinţelor trupeşti, cât şi celor morale. Lupta împotriva ispitelor se duce cu puterea bărbăţiei creştine. Sfântul Apostol Pavel spune: „Fraţilor, întăriţi- vă în Domnul şi întru puterea tăriei Lui. îmbrăcaţi-vă cu toate armele Lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului” (Efes. 6, 10-11).

76. Găsim în Sfânta Scriptură pilde pentru bărbăţia creştină?

Da. Astfel, pilda de tărie dă creştinului dreptul Iov, care a suferit fără murmur şi a strigat: „Oare omul nu este pe pământ ca într-o slujbă ostăşească?” (Iov 7, 1). Dar cea mai mare pildă de tarie ne-a dat-o Mântuitorul, Care a biruit toate suferinţele şi ispitele. Pilda Lui au urmat-o toţi sfinţii şi martirii şi trebuie să o urmeze orice creştin. Roadele virtuţii bărbăţiei sunt: răbdarea şi statornicia. Împotriva bărbăţiei se păcătuieşte prin:

1) Sfială, care face pe credincios să se teamă prea mult de greutăţile vieţii;

2) Laşitate, care-l face să fugă de greutăţile vieţii;

3) Îndrăzneală, care-l face să nu vadă şi nici să cântărească primejdia, să se ducă la ea, împotriva judecăţii minţii sănătoase.

    Din cele spuse despre virtuţile morale, înţelegem deci că ele sunt o lucrare văzută a iubirii faţă de Dumnezeu. Împodobindu-se cu ele, creştinul va folosi şi în viaţa pământească, şi în cea viitoare, căci «sufletele oamenilor primesc pentru virtute răsplată, iar pentru greşeli, pedepse», zice Sfântul Antonie cel Mare. Dar, după cum creştinul are datoria să se împodobească cu frumuseţea vieţii creştine şi să facă fapte bune, tot aşa are şi datoria să se ferească de fapte rele, de păcat, căci: „Cine ştie să facă ce e bine, şi nu face, păcat are” (Iacov 4, 17).

 

 

 

DESPRE CONŞTIINŢA MORALĂ

52. Ce este conştiinţa morală?

Conştiinţa  morală  este  glasul  lui  Dumnezeu  în  sufletul  credinciosului,  glas  care-l îndeamnă la împlinirea legii morale. Glasul acesta îl poate cunoaşte fiecare, căci după credinţa noastră conştiinţa s-a născut deodată cu omul. Ea este de obârşie dumnezeiască. Sfântul Ioan Gură  de  Aur  spune:    «Când  Dumnezeu  l-a  făcut  pe  om,  a  sădit  în  fiecare  judecata nemincinoasă a binelui şi a răului, adică regula conştiinţei».

53. La ce-i slujeste omului conştiinţa?

Conştiinţa slujeşte drept călăuză la împlinirea legii. Ea este judecătorul neadormit şi aspru, care nu se poate cumpăra cu nimic şi care se pronunţă asupra fiecărei fapte, arătând dacă aceasta este bună sau rea şi deci dacă trebuie săvârşită sau nu. Ea îşi ridică glasul atât înainte de săvârşirea unei fapte, cât şi după săvârşirea ei. Înainte de săvârşirea unei fapte, conştiinţa spune dacă fapta este bună sau rea şi ne sfătuieşte să o împlinim sau nu. După săvârşirea faptei, tot ea ne judecă. Dacă am ascultat de glasul ei, dacă ne-am împlinit datoria şi ne-am ferit de fapte rele, atunci conştiinţa ne răsplăteşte cu bucurie, mulţumire şi linişte sufletească. Iar dacă n-am ascultat de glasul conştiinţei şi am săvârşit fapte rele, atunci ea ne pedepseşte cu aspre mustrări; simţi, adică, nelinişte şi apăsare în suflet. De aceea, creştinul trebuie să asculte totdeauna de glasul conştiinţei sale. Orice lucrare potrivnică conştiinţei este rea şi aduce pedeapsă, precum citim în Sfânta Scriptură: „Tot ce nu este din credinţă” (adică din convingere intimă), „este păcat” (Rom. 14, 23).

54. Găsim în Sfânta Scriptură pilde despre lucrarea conştinţei?

Da. Iată câteva: Conştiinţa îi mustră pe protopărinţii Adam şi Eva după ce au călcat porunca dumnezeiască (Fac. 3,10); ea îl urmareşte pe Cain, care nu-şi mai găseşte linişte pentru uciderea fratelui său Abel (Fac. 4,13); ea opreşte pe fraţii lui Iosif de a-i ridica acestuia viaţa (Fac. 37, 26); ea aduce căinţa lui David pentru fărădelegile sale şi rămâne statornică în inima lui Iov, care primeşte cu răbdare toate loviturile vieţii (Iov l, 21); ea ruşinează pe acuzatorii femeii păcătoase (Ioan 8, 9); ea naşte căinţa în inima fiului risipitor (Luca 15, 18) şi în inima lui Iuda, vânzătorul Mântuitorului (Matei 27, 3-4).

55. Poate conştiinţa să  dispară vreodată din sufletul omului?

Niciodată. Ea poate să fie adormită prin nepăsarea omului faţă de datoriile sale, poate să fie întunecată printr-o viaţă de păcat, dar nu poate să fie nimicită niciodată, fiindcă ea este de la  Dumnezeu.  Nici  cei  mai  mari  făcători  de  rele  nu  pot  înăbuşi  în  ei,  cu  totul,  glasul conştiinţei. Ea îi urmăreşte mereu cu mustrările ei, încât mulţi ajung la deznădăjduire şi-şi curm singuri firul vieţii, ca Iuda.

56. Ce datorie avem faţă de conştiinţa noastră?

Avem datoria de a o păstra totdeauna curată şi de a o ţine în stare trează prin rugăciune, post, împărtăşirea cu Sfintele Taine şi prin cunoaşterea tot mai temeinică a învăţăturii creştine. Căci conştiinţa morală ne îndeamnă la făptuirea binelui, dreptăţii şi dragostei creştine, adică la împlinirea legii morale.

57. Stă în puterea credinciosului să împlinească îndemnurile conştiinţei? Se poate hotărî el, când voieşte, spre fapta bună sau spre fapta rea?

Da. Credinciosul poate aceasta, fiindcă are voie liberă.

58. Ce este voia liberă a omului?

Voia liberă este puterea sufletească pe care o are omul chiar de la creare şi prin care el se poate hotărî fără nici o silă pentru o faptă sau pentru alta. În temeiul acestei puteri, fiecare om este el singur şi nu altcineva săvârşitorul şi stăpânul faptelor sale. Voia liberă este singurul dar asupra căruia omul are stăpânire deplină. După învăţătura Sfintei noastre Biserici, în starea originară voia omului era înclinată spre binele moral; prin păcatul strămoşesc ea s-a înclinat mai mult spre rău, însă fără să-şi piardă cu totul înclinarea spre bine. Prin jertfa Domnului nostru Iisus Hristos pe Cruce, i se dă credinciosului un ajutor suprafiresc, adică harul dumnezeiesc, pentru ca să poată învinge înclinarea spre rău şi să poată împlini binele moral.

59. Unde se vorbeşte despre voia liberă?

Despre voia liberă a omului se vorbeşte în cuvinte foarte limpezi în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie. Aşa citim în Vechiul Testament: „Viaţă şi moarte ţi-am pus Eu astăzi înainte, binecuvântare şi blestem. Alege viaţa, ca să trăieşti tu şi urmaşii tăi” (Deut. 30,19). În Noul Testament Mântuitorul răspunde tânărului bogat: „Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea  ta  şi  dă-o  săracilor”  (Matei  19,  21).  În  alt  loc,  Mântuitorul  plânge  soarta Ierusalimului, spunând: „Ierusalime, Ierusalime... de câte ori am voit să adun pe fiii tăi, după cum adună pasărea puii săi sub aripi, dar nu aţi voit” (Matei 23, 37). Iar Sfântul Chiril al Ierusalimului spune: «Să ştii că tu ai un suflet cu voinţă liberă... care are putinţa de a face cum voieşte». Dar şi fiecare om cu judecată sănătoasă îşi dă seama că are voie liberă. Fiecare simte că se hotărăşte de la sine pentru o lucrare, că prin alegere proprie a săvârşit într-o împrejurare o faptă anumită şi că ar fi putut tot atât de bine săvârşi alta în locul ei. Că este aşa îi arată omului şi căinţa pe care o simte pentru unele fapte. Căindu-se pentru unele fapte, omul îşi dă seama că el n-a fost silit să le facă şi că putea să nu le facă, sau chiar avea datoria să nu le facă. Dacă omul n-ar fi înzestrat cu voie liberă, atunci n-ar avea nici un rost şi nici un înţeles toate sfaturile, îndemnurile, poruncile şi legile ce i se dau. N-ar putea fi vorba nici de virtute, nici de păcat, nici de răsplată, nici de pedeapsă şi nici de răspundere. Căci cum i s-ar putea cere omului socoteală pentru o faptă pe care el n-ar fi avut libertatea să o facă? Răspundere are omul numai pentru faptele pe care le-a săvârşit în deplină libertate şi conştiintă, şi nicidecum pentru cele pe care le-a săvârşit din constrângere. De aceea, când sila, frica, neştiinţa, patimile, deprinderile sau alte împrejurări slăbesc sau chiar întunecă cu totul conştiinţa omului şi lucrarea liberă a voinţei sale, atunci în aceeaşi măsură scade şi răspunderea pentru faptele săvârşite în astfel de împrejurări. Libertatea voii stă deci la temelia vieţii morale a omului şi a întregii rânduieli din societatea omenească.

60. Care este temeiul faptelor noastre?

În temeiul voii libere cu care este înzestrat, omul este stăpânul faptelor sale.

61. De câte feluri sunt faptele omeneşti?

Faptele noastre sunt de două feluri: bune şi rele. Bune sau morale sunt faptele săvârşite cu ştiinţă şi voie liberă şi care sunt după voia lui Dumnezeu, arătată prin legile Sale; iar rele, imorale sau păcate, sunt acele fapte care nu sunt săvârşite după voia lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă că faptele trebuie judecate totdeauna după felul legăturii lor cu voia lui Dumnezeu, arătată prin legile morale cunoscute de mintea credinciosului.

62. Cum se poate cunoaşte bunătatea sau răutatea unei fapte?

Pentru a cunoaşte bunătatea sau răutatea unei fapte, trebuie să ţinem seama de toate părţile ei, adică de:

1) Obiect, care înseamnă lucrul de care se ocupă fapta (de pildă: rugăciunea, milostenia, furtul etc.);

2) Motiv, adică îndemnul care face voia să se hotărască pentru un lucru sau altul. Motivul cel mai înalt al faptelor săvârşite de creştin trebuie să fie iubirea fiască faţă de Dumnezeu, Care  i-a  dat  viaţa  şi  toate  cele  trebuitoare  vieţii,  şi-l  iubeşte  atât  de  mult,  încât  pentru mântuirea lui a dat şi pe Fiul Său, Cel Unul Născut, „ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 15);

3) Scop, adică ţinta la care tinde voia cu fapta sa. Scopul cel mai înalt al faptelor trebuie să fie preamărirea lui Dumnezeu, precum citim în Sfânta Scriptură: „Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi” (I Cor. 10, 31). Sfântul Vasile cel Mare zice: «Creştinul va săvârşi bine lucrul său, dacă va referi la Dumnezeu tot ce face, spre a îndeplini voia Lui».

4) Intenţie, care înseamnă îndreptarea faptei spre scopul ei. De pildă, intenţia mea este să ajut pe aproapele meu aflat în nevoie, deşi încă nu ştiu în ce chip îi voi ajuta. Mă hotărăsc să-l ajut din motivul dragostei către aproapele şi-i trimit un dar cu scopul de a-i alina nevoia;

5) Împrejurări, adică semnele după care o faptă în săvârşirea ei se deosebeşte de alta. Astfel, la fiecare faptă se pune întrebarea: a) cine a făcut-o (tânăr, bătrân, preot, mirean); b) ce s-a făcut (milostenie, furt); c) unde s-a făcut (în biserică, acasă, pe faţă, în ascuns); d) cu ce mijloace (prin câştig cinstit, prin furt, singur, prin altul); e) în ce scop (pentru a ajuta pe cineva,  pentru  a-l  înşela;  f)  chipul  în  care  s-a  săvârşit  fapta  (din  dragoste,  din  ură,  cu pregătire); g) când s-a săvârşit fapta (ziua, noaptea, în timpul Sfintei Liturghii). Fapta, ca să fie bună, trebuie să corespundă voii lui Dumnezeu după toate părţile ei, adică după  obiect,  motiv,  scop,  intenţie  şi  împrejurări.  Când  fapta  se  potriveşte  cu  voia  lui Dumnezeu numai în una dintre părţile sale, ea este rea. De pildă, când cineva fură spre a ajuta pe cineva, scopul faptei este bun, dar mijloacele sunt rele, deci fapta sa este rea. Când cineva ajută pe aproapele spre a fi lăudat de oameni, fapta în sine este bună, dar scopul urmărit este rău; deci pentru săvârşitor fapta nu poate fi socotită bună. De bună seamă, creştinul are datoria de a săvârşi totdeauna fapte bune, căci numai aşa îşi poate dobândi mântuirea sufletului. Căci creştin adevărat nu este cel care din când în când săvârşeşte câte o faptă bună, ci cel care în chip statornic îşi împodobeşte viaţa cu fapte bune. Dar pentru a putea ajunge la această stare, creştinul trebuie să-şi încordeze neîntrerupt puterile sale sufleteşti, spre a potoli pornirile rele  şi a birui ispitele care mereu se apropie de el cu îndemnuri la fapte rele. Creştinul adevărat trebuie, în chip statornic, să lupte împotriva răului, să se cureţe de patimi, să-şi câştige tăria şi deprinderea în săvârşirea faptelor bune, adică să se împodobească cu frumuseţea virtuţii creştine. Sfântul Antonie cel Mare spune: „Să nu zică cineva că este cu neputinţă omului să ajungă la viaţa cea virtuoasă, ci numai că aceasta nu este uşor”.

LEGILE CIVILE

 

50. Ce sunt legile civile?

Acestea sunt legile date de stat, pentru buna cârmuire şi îndrumare a poporului pe calea binelui obştesc şi pentru continua îmflorire a vieţii acestuia. La întocmirea lor, autoritatea statului ţine seama de voinţa şi de trebuinţele poporului. Sfânta noastră Biserică învaţă pe credincioşii săi să se supună întru toptul legilor Statului, „căci nu este stăpânire decât de la Dumnezeu; iar cele ce sunt, de Dumnezeu sunt rânduite. Pentru aceea, cel ce se împotriveşte stăpânirii se împotriveşte rânduielii lui Dumnezeu. Iar cei ce se împotrivesc îşi vor lua osânda” (Rom.13, 2). Creştinul va da socoteală înaintea Dreptului Judecător şi pentru împlinirea sau călcarea acestor legi. De asemenea, credincioşii sunt îndrumaţi să-şi împlinească îndatoririle lor cetăteneşti faţă de Patrie, cu acelaşi zel şi cu aceeaşi râvnă ca şi pe cele faţă de Biserică.

51. Care este datoria creştinului faţă de legi?

Creştinul, ca făptură a lui Dumnezeu, trebuie să asculte de voia Acestuia, rostită prin legile date, căci numai aşa îşi poate întocmi o viaţă cinstită şi-şi poate dobândi mântuirea sufletului. Legea, prin însăşi fiinţa ei, cere doar ascultare şi nu stă în bunul plac al cuiva să i se supună sau nu. Este drept că uneori se întâmplă ca legea să fie călcată. Dar creştinul nu trebuie să facă aceasta în chip premeditat; el rămâne supus legii chiar şi atunci când o calcă. Porunca lăuntrică prin care legea morală cere creştinului să facă sau să nu facă ceva se numeşte datorie morală. Aceasta nu este altceva decât trebuinţa pe care o simte credinciosul înăuntrul său de a împlini voia lui Dumnezeu şi a ocoli cele potrivnice ei, fără ca libertatea voii să-i fie îngrădită cu ceva. Cum poate însă împlini legile şi evita călcarea lor, aceasta i-o spune fiecăruia cugetul sau conştiinţa sa morală.