DESPRE PĂCAT

 77. Ce este păcatul?

Păcatul este călcarea cu deplină ştiintă şi cu voie liberă, prin gând, cuvânt sau faptă, a voii Lui Dumnezeu. Iar pentru că voia lui Dumnezeu se arată în legile Sale, de aceea păcatul se mai numeşte şi fărădelege.

78. Care este originea păcatului?

După învăţătura Bisericii noastre, păcatul şi-a luat începutul odată cu căderea strămoşilor, în rai. Căci citim în Sfânta Scriptură: „precum printr-un om (Adam) a intrat păcatul în lume şi prin păcat, moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el” (Rom. 5, 12). Păcatul nu ţine însă de firea omului, ci el s-a ivit prin întrebuinţarea rea a voii libere cu care a înzestrat Dumnezeu pe om. Deci originea păcatului nu este de la Dumnezeu. Dumnezeu nu este urzitorul păcatului şi nici nu-1 voieşte, dar îl îngăduie, fiindcă nu voieşte să ştirbească libertatea de voinţă a omului. Sfântul Antonie cel Mare spune: «Răul nicidecum nu e pricinuit de Dumnezeu, ci prin alegerea cea de bună voie s-au făcut dracii răi, că şi cei mai mulţi dintre oameni... Nu cele ce se fac sunt păcate, ci cele rele, după alegerea cu voie... Şi a a fiecare din mădularele noastre păcătuieşte când din sloboda alegere lucrează cele rele în loc de cele bune, împotriva lui Dumnezeu».

79. Care sunt semnele după care se poate cunoaşte păcatul?

Semnele după care se cunoaşte păcatul sunt:

1) Întrebuinţarea deplină a minţii. Unde nu există judecată deplină a minţii, nu există nici păcat. Faptele copiilor mici, ale nebunilor şi ale tuturor celor lipsiţi de judecata minţii pot fi împotriva legilor, dar nu sunt socotite păcate.

2) Libertatea voii. Faptele rezultate de la om împotriva voii sale, de asemenea pot fi împotriva legii, dar nu sunt socotite păcate.

3) Cunoaşterea legii împotriva căreia este îndreptată fapta, sau cel puţin să fi fost cu putinţă cunoaşterea acestei legi.

80. Cum se naşte păcatul?

Chipul în care se naşte păcatul îl arată Sfântul Apostol Iacov: „Nimeni să nu zică atunci când este ispitit: De la Dumnezeu sunt ispitit... Ci fiecare este ispitit când este tras şi amagit de  însăşi  pofta sa. Apoi, pofta, zămislind, naşte păcat, iar păcatul, odată săvârşit, aduce moarte”. (Iacov 1,13,15) Din cuvintele acestea se înţelege foarte limpede că rădăcina păcatlui stă în poftă. Pofta lăsată să se întărească în sufletul omului, fără a fi alungată, îl atrage, adică îl ispioteşte pe om. Din pofta întărită se naşte păcatul, care la rândul lui aduce moartea. Fericitul Diodoh  al  Foticeii spune: « Răul nu este în fire, nici nu este cineva rău prin fire. căci Dumnezeu nu făcut ceva rău. Când însă cineva din pofta inimii, aduce la o forma ceea ceea ce nu are fiinţă, atunci aceea începe să fie ceea ce vrea cel ce face aceasta». Deci, păcatul se savârşeşte prin voia liberă a omului, dar naştyerea lui depinde de unele pricini, dintre care cele mai însemnate sunt ispita şi ocazia la păcat.

81. Ce este ispita?

Ispita este îndemnul la păcat. Ea trezeşte pofta spre a dobândi ceva prin călcarea legii morale. Această pornire vine dinăuntrul cuiva, adică din firea lui slăbită de păcatul strămoşesc, sau din afară. Ispita dinăuntru este prilejuită de:

1) Pofta trupului (mâncare, băutură, desfrânare);

2) Pofta ochilor (bogăţie) şi

3) Pofta inimii (trufia vieţii, mândrie), după cum citim îm Sfânta Scriptură: „Pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume” (I Ioan 2,16). Ispita din afară vine de la diavol şi de la lume. Că   ispitele vin de la diavol, ne arată însăşi Sfânta Scriptură. Astfel, Mântuitorul zice: „Simone, Simone, iată Satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grâu” (Luca 22,31). Iar Sfântul Apostol Petru spune lui Anania, carea ascunsese o parte din preţul unui ogor vândut: „Anania, de ce a umplut Satana inima ta, ca să minţi tu Duhului Sfânt?” (Fapte 5, 3). Chipul în care ispiteşte diavoluleste mai ales aţâţarea gândului omului cu felurite închipuiri, care în locul binelui adevărat înfăţişează un bine înşelător şi pierzător de suflet. Ispitele de la lume înseamnă îndemnul la păcat venit din partea oamenilor răi, care aţâţă în alţii felurite pofte şi porniri păcătoase, fie prin cuvinte, fie prin fapte.

82. Poate creştinul să biruiască ispitele?

Da.  Creştinul,  ajutata  de  harul  dumnezeiesc,  poate  birui  chiar  şi  ispitele  cele  mai puternice, mai ales că Dumnezeu nu-l lasă să fie ispitit peste puterile lui. „Credincios este Dumnezeu; El nu va îngădui să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi; ci odată cu ispita va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi rabda” (I Cor. 10, 13). Pe pământ, creştinul nu este ferit de ispite. Dar ispitele în sine nu sunt însă păcate şi, dacă le înfruntă că bărbăţie, ele pot fi de folos credinciosului, întărindu-l în virtute. „Fericit este bărbatul care rabdă ispita, căci, lămurit făcându-se, va lua cununa vieţii, pe care a făgăduit- o Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (Iacov 1,12). dacă însă credinciosul nu se împotriveşte ispitelor sau îşi aţâţă poftele sale, atunci ispitele îl duc la păcat. Cum că ispitele pot fi biruite, găsim pilde în Sfântă Scriptură. Astfel, în Vechiul Testament, dreptul Iov iese biruitor din lupta împotriva ispitelor cu care se apropiase diavolul de el. În Noul Testament, Mântuitorul a fost ispitit de diavolul, după ce postise 40 de zile şi 40 de nopţi. Diavolul, adică, socotind că o slăbire a trupului va aduce după sine şi o slăbire a sufletului, s-a apropiat de Mântuitorul cu felurite ispite, pe care însă Mântuitorul le-a biruit (Matei 4, 1-11).

83. Care sunt mijloacele prin care se pot birui ispitele?

Mijloacele cele mai potrivite, cu ajutorul cărora se poate duce lupta biruitoare împotriva ispitelor, sunt:

1) Rugăciunea. „Rugaţi-vă, ca să nu intraţi în ispită” (Luca 22, 40);

2) Lupta cu curaj. „Staţi împotriva diavolului şi va fugi de la voi” (Iacov 4, 7);

3) Privegherea  asupra  poftelor.  „Fiţi  treji,  privegheaţi.  Potrivnicul  vostru,  diavolul, umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (I Petru 5, 8).

Cuviosul Părinte marcu Ascetul spune: «Cel ce vrea să biruiască ispitele fără rugăciune şi răbdare nu le vă depărta de la sine, ci mai tare se va încâlci în ele».

84. Ce este ocazia la păcat?

Prin  ocazie  la  păcat  înţelegem  împrejurările  din  afară  care  pot  dă  omului  prilej  de păcătuire, chiar fără ispită. Acela care nu se fereşte de ocazia la păcat şi nu înfruntă ispitele dovedeşte o învoire tacită cu aceste începuturi ale păcatului. El suferă adică pornirea spre păcat, aţâţă poftele dinăuntru şi stăruie în plăcerea acestei aţâţări. Aceasta plăcere păcătoasă, împreună cu dorinţa şi hotărârea de a păcătui, alcătuiesc păcatul dinăuntru, care se arată în afară prin cuvânt şi faptă.

85. Ce este viciul?

Viciul este voia statornică de a călca legea morală.

Prin multa păcătuire se naşte voinţa statornică de a călca legea morală. Păcatul, adică, pătrunde atât de adânc în suflet, încât cel ce se găseşte în starea aceasta, simte mulţumire în a stărui în fărădelegi. Cel vicios săvârşeşte păcat după păcat şi ajunge să se împietrească în fapte rele, încât cu greu se mai poate desface din robia păcatului. Ceea ce este virtutea pentru faptele bune, este viciul pentru faptele rele.

86. Cum poate fi înlăturat viciul?

Viciul poate fi înlăturat prin hotărârea tare a voii, ajutată de harul sfinţitor, de a nu mai păcătui. Apoi, trebuie înlăturate pricinile care au lucrat la înrădăcinarea păcatului, ca: ispitele, educaţia greşită, lipsa de supraveghere, precum spune Sfântul Apostol Pavel: „Drept aceea omorâţi mădularele voastre cele pământeşti..., dezbrăcându-vă de omul cel vechi, dinpreună cu faptele lui, şi îmbrăcându-vă cu cel nou, care se înnoieşte spre deplină cunoştinţă, după chipul Celui ce L-a zidit... Iar peste toate acestea, îmbrăcaţi-vă întru dragoste, care este legătura desăvârşirii” (Col. 3, 5-14).

87. Ce este obiceiul păcătos?

Obiceiul păcătos este rodul repetării aceluiaşi păcat şi se arată în uşurinţa de a săvârşi păcatul acesta la orice prilej, cum face, de pildă, mincinosul. Obiceiul păcătos este foarte primejdios pentru mântuirea sufletului, fiindcă el slăbeşte puterea voii spre bine şi se preface uşor în viciu. De aceea, creştinul trebuie să fie cu băgare de seamă la el şi să căute a-1 înlătura prin voia sa de a nu mai păcătui.

88. Cum trebuie judecat păcatul?

Păcatul trebuie judecat cu asprime şi iată pentru ce: Prin jertfa de pe Cruce, Mântuitorul a recâştigat, pentru cei ce cred în El, harul sfinţitor pierdut prin păcatul strămoşesc, precum şi putinţa de a se mântui şi a dobândi fericirea veşnică. Prin păcat însă credinciosul nesocoteşte jertfa Mântuitorului, se arată nemulţumitor faţă de Ziditorul şi Binefăcătorul său ceresc şi-şi primejduieşte  mântuirea  sufletului, pentru dobândirea căreia el trebuie să jertfească toate bunurile pământeşti, căci „Ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Marcu 8, 37). Păcatul aduce nenumărate suferinţe, care slăbesc şi otrăvesc puterile sufleteşti, nimiceşte viaţa trupească prin felurite patimi şi boli şi distruge buna înţelegere dintre oameni. Prin aceasta suferă şi rânduiala de obşte, cea întemeiată pe rânduiala morală voită de Dumnezeu. Păcatul, deci, trebuie judecat foarte aspru, fiindcă el nesocoteşte poruncile lui Dumnezeu şi-1 face pe credincios duşmanul Tatălui său ceresc. De aceea, păcatul nu rămâne fără pedeapsă.

89. Care este pedeapsa păcatului? 

Pedeapsa păcatului este blestemul lui Dumnezeu. Dreptatea dumnezeiască cere ca fiecare faptă, bună sau rea, să-şi aibă plata ei, pentru că Dumnezeu, după cum citim în Sfânta Scriptură: „Vă răsplăti fiecăruia după faptele lui” (Rom. 2, 6). Faptele sunt judecate mai întâi de conştiinta morală a credinciosului. Fapta bună aduce mulţumire, linişte şi fericire, pe când fapta rea aduce tulburare lăuntrică, nelinişte chinuitoare şi mustrare neîncetată din partea conştiinţei. Mustrările conştiinţei sunt mai amare decât durerile trupeşti şi ele aruncă uneori pe păcătos în ghearele morţii, cum 1-au aruncat pe Cain, ucigătorul de frate, sau pe Iuda, vânzătorul Mântuitorului. Uneori însă conştiinţa nu-şi rosteşte judecata ei, fiind slăbită şi adormită prin păcat. Alteori se pare că păcătosul rămâne nepedepsit de Dumnezeu. Totuşi, dreptatea lui Dumnezeu nu rămâne fără urmare. Dumnezeu încearcă pe unii spre a-i  întări şi mai mult în credinţă, trimite suferinţe altora spre ispăşirea păcatelor şi se arată răbdător faţă de cei nelegiuiţi până în clipa morţii lor. Adevărata răsplată şi pedeapsă urmează însă în viaţa viitoare. „Căci Fiul Omului va să vină întru slava Tatălui Său, cu îngerii Săi şi atunci va răsplăti fiecăruia după  faptele sale” (Matei 16, 27). „Şi se vor aduce înaintea Lui toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii, precum desparte pastorul oile de capre... Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea regătită vouă de la întemeierea lumii... Atunci va  zice şi celor de-a stânga: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este pregătit diavolului şi îngerilor lui... şi vor merge aceştia la osânda veşnică, iar drepţii la viaţă veşnică” (Matei 25, 31-46).

90. De câte feluri este păcatul?

Păcatul este de două feluri:

1) Strămoşesc, adică săvârşit de strămoşii noştri, Adam şi Eva, în rai, şi care prin naştere se moşteneşte de fiecare. El se şterge prin Taina Sfântului Botez;

2) Personal, adică păcatul săvârşit de fiecare credincios în parte.

91. Păcatele personale sunt toate deopotrivă de grele?

Nu. Mântuitorul spune lui Pilat: „Cel ce M-a predat ţie mai mare păcat are” (Ioan 19,11), iar Sfântul Apostol Ioan spune: „Este păcat de moarte... şi este păcat nu de moarte” (I Ioan 5, 16). Din aceste cuvinte înţelegem că sunt păcate grele sau de moarte şi păcate uşoare, sau care pot fi iertate.

92. Care păcate se numesc uşoare?

Uşoare sau cu putinţă de iertat se numesc acele păcate prin care credinciosul, dintr-o slăbiciune a voii şi a cunoaşterii sale, se abate în chip uşor de la legea morală şi de la calea mântuirii. Ele nu au ca urmare pierderea harului dumnezeiesc, ci numai o slăbire a lucrării harului în sufletul credinciosului. Afară de Mântuitorul şi de Sfânta Fecioară Maria, nimeni nu a fost scutit de păcate uşoare, nici chiar drepţii: „Cel drept cade de şapte ori şi tot se scoală” (Pilde 24, 16). Iar Sfântul Apostol Iacov spune: „Toţi greşim în multe chipuri; dacă nu greşeşte cineva în cuvânt, acela este bărbat desăvâşit, în stare să înfrâneze şi tot trupul” (Iacov 3, 2). De asemenea, Sfântul Apostol Ioan spune: „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi” (I Ioan l, 8). Păcatele uşoare nu trebuie însă privite cu nebăgare de seamă, căci ele sunt urâte lui Dumnezeu şi dacă nu se şterg prin pocăinţă, duc la păcate grele.

93. Ce sunt păcatele grele?

Grele sunt păcatele acelea prin care cineva, cu multă răutate a voii sale, săvârşeşte lucruri oprite în mod lămurit de poruncile dumnezeieşti. Păcat greu săvârşeşte cineva şi atunci când nu împlineşte de voie poruncile dumnezeieşti, din care pricina răceşte în dragostea către Dumnezeu şi către aproapele. Păcatele grele se mai numesc şi păcate de moarte, fiindcă răpesc credinciosului harul dumnezeiesc, care este viaţa lui, şi-i pregătesc moartea, adică chinurile iadului (Iacov 1, 15; I Cor. 6, 9-10).

94. Păcatele grele sunt de un singur fel?

Nu. După „Mărturisirea Ortodoxă”, păcatele grele sunt de trei feluri:

1) Capitale;

2) Împotriva Duhului Sfânt;

3) Strigătoare la cer.

DESPRE VIRTUŢI

 63. Ce este virtutea creştină?

Virtutea creştină este deprinderea şi stăruinţa statornică de a împlini, cu ajutorul harului dumnezeiesc,  legea  morală  întreagă,  din  dragoste  curată  faţă  de  Dumnezeu  şi  faţă  de aproapele. Virtutea creştină înseamnă deci tăria şi statornicia pe calea binelui, în săvârşirea faptelor bune şi biruinţa neîntreruptă asupra răului. Ea trebuie să cucerească întreaga fiinţă a creştinului  şi să-i fie întotdeauna podoaba cea mai aleasă.

64. Care sunt însuşirile virtuţii creştine?

Virtutea creştină trebuie să fie:

1)  Tare.  Tăria  în  împlinirea  faptelor  bune  se  câştigă  prin  încordarea  neîntreruptă  a puterilor sufleteşti împotriva poftelor şi a ispitelor care îndeamnă mereu la fapte rele. Cu privire la aceasta, Mântuitorul spune: „Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum împărăţia cerurilor se ia prin stăruinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Matei 11, 12);

2) Stăruinţa pe calea binelui să fie de bună voie, nu de silă, precum spune Sfântul Apostol Pavel: „Căci dacă fac aceasta de bună voie, am plata; iar dacă o fac fără voie, am numai o slujire încredinţată” (I Cor. 9, 17);

3) Stăruinţa pe calea binelui să fie şi cu ştünta, adică omul să săvârşească faptele bune nu în necunoştinţă, ci cu silinţa de a cunoaşte tot mai bine voia lui Dumnezeu: „Ca să deosebiţi care este voia Lui Dumnezeu, ce este bun şi plăcut şi desăvârşit” (Rom.12, 2). Aceasta înseamnă putinţa, dar şi datoria creştinului de a se desăvârşi în virtute.

4) Virtutea trebuie să se arate prin fapte, căci nu e de ajuns a cunoaşte binele, ci trebuie a-1 şi face. „Nu cei ce aud Legea sunt drepţi la Dumnezeu, ci cei ce împlinesc Legea vor fi îndreptaţi” (Rom. 2, 13);

5) Virtutea creştină trebuie să fie însufleţită de dragoste curată către Dumnezeu şi către aproapele, precum cere porunca dragostei (Matei 22, 37). În Sfânta Scriptură, cuvântul virtute este foarte rar folosit. În locul său, însă, sunt întrebuinţate cuvintele: dreptate, evlavie, faptă bună.

65. Care sunt roadele virtuţii?

Evagrie Monahul spune: „Virtutea este hrana sufletului”. Virtutea potoleşte pornirile rele ale omului, înlătură ispitele, îl face pe creştin slobod de păcate şi rodeşte în sufletul lui binele cel câştigător de mântuire. Ea îl face pe creştin plăcut lui Dumnezeu, multumit în viaţa pământească şi fericit în viaţa viitoare. «Trăind în virtute, suntem ai lui Dumnezeu, spune Sfântul Antonie cel Mare».

66. De ce însă  cei virtuoşi nu sunt feriţi de necazurile pământeşti?

Uneori vedem că oamenii cu o viaţă păcătoasă trăiesc în îndestulare sau chiar în risipă, în desfătare şi mulţumire, pe când cei virtuoşi sunt bântuiţi de necazuri şi strâmtorări. Trebuie   să   ştim   însă   că   mulţumirea   adevărată   nu   ne-o   dă   numai   îndestularea pământească, ci şi judecata conştiinţei. Păcătosul, chiar dacă trăieşte în situaţiile cele mai bune, este mustrat de conştiinţă pentru fărădelegile săvârşite, se teme mereu de pedepse şi este neliniştit, cu toate că alţii îl cred fericit. Cel virtuos, dimpotrivă, chiar dacă trăieşte în strâmtorare pământească, având conştiinţa curată,  îndură  toate,  cu  nădejdea  în  bunurile  vieţii  viitoare  şi  este  liniştit  în  inima  sa. Necazurile pe care le îndură drepţii sunt pentru dovedirea virtuţii lor. Dumnezeu trimite adesea celor virtuoşi încercări grele, ca pedeapsă pământească pentru unele greşeli şi pentru ca răsplata în ceruri să le fie cu atât mai mare. Iar răutăţile unora faţă de alţii Dumnezeu le îngăduie, fiindcă El nu împiedică libertatea voinţei omeneşti. Însuşi Mântuitorul a suferit din partea oamenilor, rămânând şi în acest chip pildă măreaţă pentru Ucenicii Săi (Ioan 15, 20). Pilda Mântuitorului este menită să fie, deci, creştinilor mângâiere în suferinţele lor. Apoi trebuie   ştiut că răsplata adevărată se dă abia în viaţa viitoare,  când,  precum  spune  Sfântul  Apostol  Pavel, „Cel  ce  seamănă  cu  zgârcenie,  cu zgârcenie va şi secera, iar cel ce seamănă cu dărnicie, cu dărnicie va şi secera” (II Cor. 9, 6). Iar Sfântul Ambrozie spune: «Odihna lor (a nelegiuiţilor) este în iad, iar a ta în ceruri; casa lor este în mormânt, iar a ta în rai».

67. Virtutea este una singură?

După năzuinţă lăuntrică spre bine, virtutea este una singura. Întrucât însă trebuinţele vieţii omeneşti şi legăturile dintre oameni sunt multe şi felurite, este firesc ca şi virtutea cea una, care călăuzeşte trebuinţele şi legăturile vieţii omeneşti, să ia mai multe înfăţişări şi astfel să vorbim de mai multe virtuţi.

68. Cum se împart virtuţile?

Sfânta noastră Biserică Ortodoxă împarte virtuţile în: virtuţi teologice (religioase) şi virtuţi morale.

69. Ce sunt virtuţile teologice?

Virtuţile  teologice  sunt  acelea  care  prind  tărie  în  sufletul  credinciosului  cu  ajutorul harului dumnezeiesc şi sunt îndreptate nemijlocit către Dumnezeu, apropiindu-1 pe credincios de izvorul vieţii religioase, care este Dumnezeu. Virtuţile teologice le sădeşte Dumnezeu în suflet împreună cu harul sfinţitor; de aceea ele sunt virtuţi suprafireşti sau insuflate. Ele îndreaptă viaţa creştinului către Dumnezeu   şi-i întăresc pornirea firească de a, împlini fapte bune. Fără ele nimeni nu se poate mântui. Virtuţile teologice sunt: credinţa, nădejdea şi dragostea (I Cor. 13, 13). Despre ele s-a vorbit mai înainte.

70. Ce sunt virtuţile morale?

Virtuţile morale   sunt acelea care călăuzesc viaţa creştinului faţă de sine   şi faţă de semenii săi. Ele au drept scop moralizarea credinciosului şi a raporturilor cu semenii lui, adică întocmirea vieţii şi a rânduielilor dintre oameni după legile morale. Aceste virtuţi se mai numesc şi cardinale, fiindcă ele stau la temelia celorlalte virtuţi şi deci pe ele se reazemă viaţa cinstită. Virtuţile morale se pot câştiga şi prin puterile fireşti cu care este înzestrat omul; de aceea ele se mai numesc virtuti fireşti sau câştigate. Rădăcina acestor virtuţi stă în legea morală firească, sădită în firea, omului chiar de la creare. După învăţătura Bisericii noastre, însă, această fire slăbind prin păcatul strămoşesc, a adus cu sine şi slăbirea puterii morale fireşti a omului. De aceea, virtuţile răsărite din ea sunt firave şi slabe şi au nevoie de întărire prin harul dumnezeiesc; pentru a rodi fapte bune, necesare mântuirii.

71. Care sunt virtuţile morale?

Virtuţile  morale  cele  mai  de  seamă  sunt:  înţelepciunea,  dreptatea,  cumpătarea  şi bărbăţia.

72. Ce este înţelepciunea creştină?

Înţelepciunea creştină este judecata şi chibzuirea creştinului de a se purta astfel în viaţa, încât să nu supere prin fapta sau vorba pe Dumnezeu şi pe semenii săi. Ea este virtutea călăuzirii cinstite şi pricepute a vieţii şi de aceea în Sfânta Scriptură se vorbeşte foarte des despre ea. Mântuitorul spune: „Fiţi înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca Porumbeii” (Matei 10, 16), ceea ce tălmăceşte Sfântul Apostol Pavel în cuvintele: „Umblaţi cu înţelepciune faţă de cei ce sunt din afară (de Biserică), preţuind vremea. Vorba voastră să fie totdeauna plăcută, cu sare dreasă, ca să ştiţi cum trebuie să răspundeţi fiecăruia” (Col. 4, 6). Iar Sfântul Antonie cel Mare zice: «Omul cu judecată, luând aminte la sine, cumpăneşte cele ce i se cuvin  şi-i sunt spre folos. Acela cugetă care lucruri sunt folositoare pentru firea sufletului său şi care nu. Aşa se fereşte el de cele nepotrivite, care i-ar vătăma sufletul şi 1-ar despărţi de nemurire». Aşadar,  creştinul  înţelept  se  fereşte  de  rău,  lucrează  după  adevăr  şi  dreptate  şi  se îngrijeşte de mântuirea sufletului. Înţelepciunea creştină socoteşte şi preţuieşte orice faptă, numai după măsura de sfinţenie cuprinsă în ea. Ea se adăpa din înţelepciunea dumnezeiască, întrucât Mântuitorul a zis: „Eu sunt Calea; Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6). Pildă de înţelepciune sunt fecioarele din Sfânta Scriptură, care, prevăzând că Mirele poate veni în orice clipă, s-au pregătit din vreme şi L-au primit cum se cuvine (Matei 25, 1-13). Din virtutea înţelepciunii creştine răsar: prevederea, ascultarea de sfatul bun al altuia şi paza bună. Iar împotriva ei se păcătuieşte prin: graba la fapte, nebăgarea în seamă a sfaturilor bune şi nestatornicia în lucru.

73. Ce este dreptatea creştină?

Dreptatea creştină este virtutea prin care creştinul îşi împlineşte, cu conştiinţă şi voie hotărâtă, toate îndatoririle sale faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni, fiind ajutat de harul dumnezeiesc. În Sfânta Scriptură găsim cuvântul dreptate în înţelesul de sfinţenie, adică de trăire după poruncile lui Dumnezeu. În acest înţeles, bătrânul Simeon este numit „drept şi temător de Dumnezeu” (Luca 2, 25), deoarece el se silea să trăiască întru totul după poruncile lui Dumnezeu. La fel se spune şi despre Iosif, logodnicul Sfintei Fecioare, că era drept (Matei 1, 19). A trăi după poruncile lui Dumnezeu înseamnă însă împlinirea datoriilor nu numai faţă de Dumnezeu, ci şi faţă de semeni. Pentru aceea, dreptatea creştină cere să respectăm drepturile fiecăruia, să dăm fiecăruia ce este al său, fără privire la folosul nostru şi să nu cerem nimic pentru noi din ceea ce nu ni se cuvine. Astfel, în viaţa de obşte şi în legăturile dintre oameni, dreptatea este păzitoarea drepturilor fiecăruia şi prin aceasta ea este temelia bunei rânduieli dintre oameni, aducându-le propăşire în toate. Iată cum din virtutea creştină a dreptăţii răsare, pentru credincioşi, şi ideea de dreptate socială, care călăuzeşte legăturile dintre oameni, după cele ce se cuvin fiecăruia (Matei 22, 21; Rom. 13, 7). Fără dreptate socială nu este cu putinţă o aşezare temeinică a vieţuirii omeneşti.

 74. Ce este cumpătarea creştină?

Cumpătarea creştină este virtutea prin care credinciosul pune cuvenita măsură în toate faptele vieţii sale: în mâncare, băutură, îmbrăcăminte; în vorbe şi în toată purtarea sa. „Să umblăm cuviincios, ca ziua; nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrânări  şi În fapte de ruşine, nu în ceartă şi în Pizmă. Ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos şi grijă de trup să nu o faceţi spre pofte” (Rom.13, 13-14), spune Sfântul Apostol Pavel. Virtutea cumpătării cere stăpânirea poftelor. „Să vă feriţi de poftele cele trupeşti, care se războiesc împotriva sufletului” (I Petru 2, 11). Sfântul Apostol Petru mai spune că pe lângă  ştiinţă, omul trebuie să aibă şi cumpătare (II Petru 1, 6). Cumpătarea nu îngăduie mai multe trebuinţe decât cele pe care le avem în firea noastră şi împiedică crearea de trebuinţe prisositoare. Prin aceasta, cumpătarea se arată foarte folositoare atât trupului, cât şi sufletului, căci ea pune frâu şi îndemnului la păcat. Călcarea cumpătării se răsfrânge uneori foarte greu asupra trupului, pricinuindu-i boli îndelungate, chin şi chiar moarte. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: «Lipsa de înfrânare în mâncare consumă şi putrezeşte trupul omenesc şi-l roade cu suferinţe, până ce e distrus printr- o boală îndelungă». Roadele virtuţii cumpătării sunt: blândeţea, smerenia, buna cuviinţă în vorbă şi purtare, sănătatea trupească şi sufletească.

75. Ce este bărbăţia creştină?

Bărbăţia sau curajul este însuşirea sufletească a creştinului de a-şi împlini cu statornicie îndatoririle sale şi a înfrunta cu hotărâre toate greutăţile şi primejdiile vieţii. Ea se arată deci ca tărie sufletească de a împlini cuvântul Sfintei Evanghelii în viaţă, căci tăria sufletească este necesară atât pentru înfruntarea suferinţelor trupeşti, cât şi celor morale. Lupta împotriva ispitelor se duce cu puterea bărbăţiei creştine. Sfântul Apostol Pavel spune: „Fraţilor, întăriţi- vă în Domnul şi întru puterea tăriei Lui. îmbrăcaţi-vă cu toate armele Lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului” (Efes. 6, 10-11).

76. Găsim în Sfânta Scriptură pilde pentru bărbăţia creştină?

Da. Astfel, pilda de tărie dă creştinului dreptul Iov, care a suferit fără murmur şi a strigat: „Oare omul nu este pe pământ ca într-o slujbă ostăşească?” (Iov 7, 1). Dar cea mai mare pildă de tarie ne-a dat-o Mântuitorul, Care a biruit toate suferinţele şi ispitele. Pilda Lui au urmat-o toţi sfinţii şi martirii şi trebuie să o urmeze orice creştin. Roadele virtuţii bărbăţiei sunt: răbdarea şi statornicia. Împotriva bărbăţiei se păcătuieşte prin:

1) Sfială, care face pe credincios să se teamă prea mult de greutăţile vieţii;

2) Laşitate, care-l face să fugă de greutăţile vieţii;

3) Îndrăzneală, care-l face să nu vadă şi nici să cântărească primejdia, să se ducă la ea, împotriva judecăţii minţii sănătoase.

    Din cele spuse despre virtuţile morale, înţelegem deci că ele sunt o lucrare văzută a iubirii faţă de Dumnezeu. Împodobindu-se cu ele, creştinul va folosi şi în viaţa pământească, şi în cea viitoare, căci «sufletele oamenilor primesc pentru virtute răsplată, iar pentru greşeli, pedepse», zice Sfântul Antonie cel Mare. Dar, după cum creştinul are datoria să se împodobească cu frumuseţea vieţii creştine şi să facă fapte bune, tot aşa are şi datoria să se ferească de fapte rele, de păcat, căci: „Cine ştie să facă ce e bine, şi nu face, păcat are” (Iacov 4, 17).