BISERICA si “LAICATUL ORTODOX”. O incercare de analiza a problematicului raport dintre ierarhia BOR si mireni 9-02-2015 2 minute Sublinieri Print Print Biserica, ”laicatul ortodox” și provocările unui sfârșit de lume Un sfert de veac în care lumea și țara au trecut prin schimbări și crize dramatice nu a fost îndeajuns pentru dezmeticirea ”uriașului adormit”, așa cum numea odinioară Părintele Gheorghe Calciu Biserica Ortodoxă Română, referindu-se mai ales la ierarhie. Abia de curând, după ce presiunile pentru legiferarea ”familiei homosexuale” și împotriva orei de religie confesionale au atins nivelul regulilor constituționale (adică nivelul suprem al ordinii legislative), structura ierarhic-administrativă a BOR a început să își exprime, relativ ferm, poziția, și să colaboreze cu unele ONG-uri creștine, să sprijinească înființarea unei asociații a mirenilor (cu identitate de nișă) și să îndemne la implicare socială activă eparhiile pentru a păstra religia în școală. Este acest lucru suficient pentru a avea o Biserică vie? Va reuși ierarhia și, mai cu seamă, Patriarhia, să depășească istoricul blocaj al ignorării cu superbie a mirenilor implicați în viața Bisericii? Mireanul angajat în viața Bisericii O problemă sau o soluție? De la bun început, precizăm că acest text nu se dorește a fi o răfuială cu ierarhia de pe pozițiile unui ”laicat” sublim de curat și de mărturisitor. O asemenea atitudine, pe lângă faptul că ar fi găunoasă, ar rata și esența problemei, de care încercăm să ne apropiem obiectiv și fără spirit de frondă. Pur și simplu încercăm să înțelegem, într-o manieră sistematică, o deficiență majoră a Bisericii noastre: ruptura adâncă ce există între ierarhie și mireni. Prea adesea, mirenii par că există pentru ierarhie și nu ierarhia pentru mireni. Ultimii par că ar fi buni doar pentru a popula marile sărbători, pentru a umfla statisticile ”ortodocșilor”, în general pentru a furniza decorul indispensabil derulării unui ritual hieratic cu roluri prestabilite. Nici în parohii lucrurile nu stau foarte diferit. În fața unor ”enoriași” care au și alte probleme în afara celor rezumate la ordinea la care se stă pentru miruit sau alte chestiuni de acest ordin, preoții, de obicei, se simt stingheri, nedumeriți sau chiar ultragiați. Percepția clericilor față de mirenii care problematizează, pe bună dreptate, condiția creștinului din lumea de azi pare că se reduce, deseori, la asocierea acestora din urmă cu dezordinea, iraționalitatea, lipsa de rânduială. Cu un element incontrolabil, greu de înțeles, deci greu de gestionat. Desigur, nu generalizăm, însă prea deseori aceasta este impresia pe care o lasă ”clerul BOR”. Există cel puțin un factor obiectiv ce explică, măcar în parte, această situație. Înainte vreme, ”poporul binecredincios” era relativ unitar în atitudinea pe care o avea față de cele sfinte și trăia în timpuri istorice care nu bulversau atât de adânc și grav viața cotidiană a oamenilor. Clerul, în aceste condiții, putea să se cantoneze în îndeplinirea ”serviciilor” religioase și să furnizeze ”asistența spirituală” unor oameni care trăiau, încă, într-o lume încadrată moral și religios. Problemele cele mai întâlnite erau cele ce țineau de păcatele ”obișnuite”: beție, curvie, lăcomie, etc. Altfel, lumea, de bine de rău, mai inerțial, mai asumat, accepta perspectiva creștină asupra vieții furnizată de Biserică: faptul că există o Judecată de Apoi și că sunt necesare anumite practici moral-religioase pentru pregătirea pentru viața de dincolo. Totul a fost dat peste cap din momentul în care a irumpt în lumea românească mentalitatea modernă pentru care toate acestea erau povești superstițioase. Atunci s-a făcut o ruptură între elite și popor, între elite și cler. ”Poporul binecredincios” a continuat să trăiască într-o lume paralelă de cea a elitei, guvernată de aceleași credințe și practici, elita și-a croit un stil de viață propriu și, în cel mai bun caz, a acceptat clerul pe post de ornament ceremonial care ”nu strică” să fie prezent la diverse ocazii festive. Clerul a acceptat această situație, raportându-se la ruptură într-un mod propriu: pe de o parte, căutând să se adapteze cerințelor unei noi lumi, pentru a-și achiziționa o față socială acceptabilă elitei, pe de alta, bazându-se pe ”talpa țării” pentru a-și perpetua poziția. Modelul acesta a funcționat atât timp cât cele două lumi nu au intrat în conflict și și-au păstrat propria consistență. În momentele de criză, cum a fost, de pilda, problema reformelor lui Cuza sau problema calendarului, clerul s-a văzut pus la mijloc, între autoritatea agresivă a unui stat laic și reacțiile virulente ale unor țărani care nu voiau să-și schimbe timpul sărbătorilor că așa dictau ”domnii de la București”. Tot atunci, a apărut pe scenă un ”element” nou, total bulversant pentru clerici: intelectualul creștin, mireanul care, făcând parte din lumea de ”elită”, din societatea modernă, are chip, glas, probleme și păreri pe care și le exprimă public despre starea Bisericii. Cu acest om, care avea un comportament nou, care nu rămânea doar la închinare și la respectarea ritualică a slujbei liturgice pentru a-și vedea, apoi, de ”viață”, ierarhii (cu excepții notabile, care, însă, nu cumva confirmă regula?) pur și simplu nu au știut cum să procedeze. Nu intra în niciunul din calapoade. În cele din urmă, poate cel mai vocal și vizibil reprezentant al acestui grup nou de oameni din Biserică a fost reprezentat, pare-se la sugestia directă a patriarhului de atunci, sub forma unui diavol care tulbură mințile tinerilor pe fresca Judecății de Apoi de la catedrala de pe Dealul Mitropoliei. Episodul este sugestiv și exemplul provocator: când va reuși ierarhia să vadă în mireanul activ și implicat un mădular al Bisericii și nu un ”diavol” care tulbură păruta liniște din Biserică?
Între timp, lucrurile s-au schimbat. Cea mai dramatică schimbare, însă, în mod paradoxal, nu a fost adusă de prigoana comunistă, ci de lumea capitalistă recentă. Abia acum modelul celor două lumi separate cu clerul la mijloc s-a dizolvat, pentru simplul motiv că lumea celor care acceptau, inerțial, un cadru de înțelegere, măcar în mare, creștină a vieții, s-a topit sub influența noilor mentalități.
De
această dată, problema nu s-a rezumat doar la o mică elită urbană, ci
s-a răspândit, insidios și mascat, în tot corpul ”poporului
binecredincios”. Sigur, că, aparent, lucrurile păreau a funcționa la
fel. Însă, în realitate, trăim într-o societate în care niciun reper din
lumea veche nu mai e în picioare. Concomitent, în această tulburare
generalizată, și-a făcut apariția nu doar un intelectual creștin sau un
grup de tineri entuziaști, ca în interbelic, ci grupuri, chiar mase
întregi de astfel de mireni, tineri sau nu, care simțeau că e nevoie și că au
nevoie de un altfel de angajament creștin, de ceva asumat, de o
prezență publică și, totodată, de o implicare reală, concretă, a
Bisericii pe plan social.
Prin
implicare socială înțelegând aici o transformare a vieții cotidiene
într-un sens creștin, o reînviere a credinței lucrătoare, care să
revitalizeze întreg corpul social, să învioreze părțile sale aflate în
părăsire, uitare, în durere sau sub atacul noilor forțe dizolvante. Ca
și în trecut, însă, ierarhia (din nou, să nu fim nedrepți cu
excepțiile!) fie nu a știut, fie nu a vrut, fie a vrut, însă în sens
opus, să conlucreze cu acești oameni, să-i asume, să le fie părinți sfințiți.
Momentul a fost, astfel, ratat, căci atmosfera vibrantă a anilor 90 s-a
risipit demult, cu largul concurs al unor infiltrați și al unor
impostori.
O
umbră palidă a reînsuflețirii religioase de acest tip s-a făcut
resimțită în a doua parte a anilor 2000. În alt context, uneori cu alți
oameni, mai nou, pe internet, s-a format, treptat-treptat, un val care
s-a spart lovindu-se de rigiditatea ca de stâncă a noii conduceri
patriarhale. Ce-i drept, din nou infiltrații și impostorii au lucrat
intens pentru a se alege praful de acest curent sau pentru a-l deraia în
direcții înfundate (problema diversiunilor ar face obiectul unei alte
analize).
În
timelineul încorporat în acest material, se pot revedea câteva momente
reprezentative pentru această interacțiune ratată complet: memorii și
comunicate ale unui ”laicat ortodox” care, fie în forme
instituționalizate, fie în forme colective informale, niciodată nu a
fost recunoscut oficial drept partener de dialog de Patriarhie, nici
măcar pentru a primi mustrări ”părintești”. Pur și simplu atitudinea a
fost de a ignora, de refuza dialogul (ah, acest dialog atât de invocat,
altfel, de fețele bisericești).
Acest
lucru nu înseamnă că acțiunile mirenilor au rămas fără consecințe.
Ierarhii sunt, uneori, copilărește de ”atinși” de criticile care li se
aduc pe internet. Semnificativă este însă această atitudine profund
bolnăvicioasă și decisiv falimentară pentru Biserică de refuz a
mirenilor implicați ca parteneri, ca oameni din și pentru Biserică.
Ignorarea
nici măcar nu a fost cel mai mare rău: rămâne antologic acel comunicat
al Biroului de Presă al Patriarhiei în care participanții (și nu este vorba de acele grupuscule politice fascistoide)
la un marș pro-familie erau făcuți de rușine în mod public prin
rejectarea lor categorică și agresivă pentru îndrăzneala de a fi trecut
prin fața Dealului Mitropoliei. Țâfna ursuză a continuat o vreme.
Totuși,
în ultimii ani și, mai ales, din 2013 încoace, a început un dezgheț
măcar parțial între cele două părți. Pentru prima oară, resimțind
frontal pericolul unei mutații în privința influenței și poziției din
societate, ierarhia a devenit mult mai implicată discursiv în unele
chestiuni de actualitate și a început să colaboreze frecvent cu unele
ONG-uri de profil. Este, totuși, mult prea puțin pentru o revitalizare
substanțială a lumii românești din Biserică.
Tare
Există unele tare care inhibă puternic o reînsuflețire a Bisericii și o recuperare rodnică a mirenilor implicați. Le enumerăm:
”Castă” clericală?
Noi îi cunoaștem pe preoți, de cele mai multe ori, de la altar și de pe
scaunul de spovedanie, unde au un rol destul de strict circumscris.
Preoții mai implicați organizează cateheze, pelerinaje și ceva acțiuni
sociale. În rest, interacțiunile dintre preoți și mireni, ”enoriași”,
sunt sporadice. Cele două părți trăiesc în lumi paralele și, uneori,
inegale. Există puține spații sociale în care mirenii să fie laolaltă cu
preoții și pe picior de egalitate.
Un
exemplu simplu ar fi instituțiile de învățământ superior teologice:
mirenii știu că ascensiunea lor, indiferent de calificarea academică,
este, în unele centre, pur și simplu blocată doar pentru că nu sunt
preoți. Preoții, de foarte multe ori, provin din seminarii și instituții
de învățământ de specialitate, ceea ce face ca ei să se perceapă și să
se formeze în mod similar grupurilor sociale de tip militar – într-un
fel de zonă izolată social. Modul în care ei cunosc viața, li se
creionează orizontul și li se formează reflexele, traseele prescrise sau
dobândite sunt produse de această lume separată, cu ”legile” și
practicile sale aparte.
Important
e să înțelegem, aici, că buni sau răi, de vocație sau oportuniști,
clericii noștri cunosc viața intermediat de aceste experiențe comune,
ceea ce îi face, în parte, opaci pentru mireni și le ”ecranează”, de
asemenea, perspectiva pe care o au asupra vieții și problemelor
oamenilor obișnuiți. Intrați în malaxorul imperativelor ”eficienței”
organizației ecleziastice, pentru cei mai mulți dintre ei dedicarea
timpului rămas pentru spovedirea oamenilor și implicarea în acele
activități comune menționate este, deja, o pildă de jertfelnicie.
Cunoașterea vieții enoriașilor, a problemelor cotidiene ale acestora,
rămâne un deziderat imposibil de atins pentru mulți.
Și
totuși, niciodată nu a existat o necesitate mai mare a prezenței vii a
preotului în viața omului obișnuit. Sunt atâtea epidemii și molime
sociale care macină lumea din Biserică ce nu pot fi combătute doar prin
spovedanii periodice și participare la slujbe, ci prin regăsirea unei
lumi micro-sociale în care să te simți înțeles, asumat, ajutat.
Preotul,
de asemenea, nu poate ajuta efectiv dacă nu înțelege bine problemele cu
care aceștia se confruntă, dacă nu cunoaște îndeaproape cum trăiesc
oamenii. Într-un fel, enoriașii și preoții nu stau față în față decât la
slujbă. În rest, în viața cotidiană, ei stau paralel, uitându-se și
ghidându-se după cum le dictează lumea asta mare și rea în care trăim.
Remedierea
acestor probleme nu poate veni, însă, în primul rând, de la preoții
simpli. Marea lor majoritate nu face altceva decât să supraviețuiască
împăcând cum poate mai bine imperativele administrative cu cele
preoțești.
Agenda paralelă.
Ierarhia clericală are, deseori, o agendă paralelă cu cea a
necesităților reale ale enoriașilor. Să ne gândim doar la ce am răspunde
unei astfel de întrebări: câte proiecte demarate de
mitropolii/episcopate/eparhii au fost făcute prin consultare cu mirenii?
Și
nu ne referim la o consultare formală, ci la simțirea adevăratelor
priorități ale unei parohii/episcopii reale cu oameni concreți și
probleme concrete, lucru ce nu poate veni decât dintr-un contact strâns
cu aceștia. Ridicarea unor centre/clădiri, demararea unor proiecte
sociale doar pentru că așa i se pare ierarhului că e potrivit, sau
pentru că așa spune planul de la centru, toate acestea produc efectul
”formei fără fond”, a unor acțiuni care arată bine doar pe hârtie, dar
care nu ajută în mod real pe nimeni.
Unele
din ele riscă, chiar, să producă un efect grav de direcționare greșită a
”resurselor” umane și materiale ale Bisericii, vlăguind-o inutil și
riscant.
O reprezentare deficientă a ”mireanului”.
În momentele destul de rare în care ”cinul preoțesc” interacționează cu
mirenii la un nivel formal, vizibil, o face într-un duh total străin de
biserică: elitismul. Mirenii ”vrednici”, de regulă, sunt selectați pe
criterii de ”merite” și transformați în exponate decorate care să ”dea
frumos”. O altă manieră elitistă este de cultivare a vârfurilor
academice sau din alte domenii pentru o reciprocă legitimare.
Problema
acestei abordări este că nu însuflețește, nu inspiră pe cei mulți și
”proști” și că e o replică, de fapt, a modului lumesc în care e
construită societatea. În Biserică nu există elite, ci roade și daruri
diferite. Iar cei mai de ”jos” trebuie să fie și ei cinstiți, poate
chiar mai mult, dacă ar fi să luăm în serios (sic!) cuvintele
Apostolului Pavel. Apropo de cei de ”jos”, mireanul simplu e reprezentat
mai ales sub forma ”pelerinului”, a celui care stă cuminte la rând și
dă mărturie de minuni.
Pur
și simplu trebuie schimbat complet modul în care mireanul e semnificat
în imaginarul actual al instituției bisericii și raportul inversat: nu
mireanul să vină către clerici, ci clericii să meargă în mijlocul unor
mireni care, fără să fie elite ”vrednice”, nici pelerini evlavioși, sunt
oameni reali, cu probleme reale, în care să se recunoască cei ce
trăiesc sub apăsarea acestor vremuri.
Funcționalismul organizațional.
O mentalitate foarte păguboasă este cea care privește Biserica drept o
organizație și nu un organism viu. Formalizarea, birocratizarea,
”raționalizarea” bisericii riscă să sufoce ce mai era viu și să
transforme totul într-un coșmar kafkian.
Într-o
astfel de paradigmă, și soluțiile sunt de același calibru: o mai bună
”comunicare”, ”eficientizarea” implicării sociale etc. Sigur că pot fi
folosite tot felul de tehnici ale cunoașterii moderne, însă doar ca
instrumente însuflețite de Duhul. Pentru numele lui Dumnezeu, apostolii
au reușit să ”comunice” cu o lume înverșunat de ostilă, de cele mai
multe ori străină de neam și cultură, și nu aveau nici Birou de Presă,
nici trusturi mediatice.
Prin urmare, dacă ne lipsește ceva, aceea este însuflețirea apostolilor. Nu se roagă preoții, la liturghie, cu aceste cuvinte? ”Doamne, Cel ce pe Prea Sfântul Tău Duh, în ceasul al treilea, L-ai trimis apostolilor Tăi, pe Acela, Bunule, nu-L lua de la noi, ci ne înnoiește pe noi cei ce ne rugăm Ție”? Înainte
de a pune la punct ”comunicarea”, de a stabili ”obiectivele” și de a
măsura ”eficiența”, poate ar trebui să ne aducem aminte, cu cutremur, de
această rugăciune liturgică.
Tentația papistă. Scaunul
episcopal, fie el și patriarhal, este o autoritate duhovnicească ce are
în exercițiul său, ca arhetip, icoana Păstorului cel Blând.
Transformarea ei într-o instituție a fricii și a intimidării înseamnă
subminarea autorității duhovnicești, o subminare care are ca efect
înstrăinarea poporului de Biserică sau, în cel mai bun caz, formalizarea
credinței. Un lucru esențial care ține de autoritatea duhovnicească
este principiul ascultării, de care se abuzează atât de mult în zilele
noastre, transformându-se într-un fel de principiul disciplinar-militar
care, dacă nu e urmat orbește, antrenează sancțiuni drastice sau chiar
capitale.
Așa
se ajunge la situația în care, ortodocși fiind, să vedem autoritatea
episcopală transformată, în unele cazuri, în tiranie și ascultarea
folosită ca principiu de disciplinare și control. Mentalitatea de tip
catolic se regăsește acolo unde patriarhul/episcopul/preotul duhovnic
este înzestrat cu prerogativele infailibilității papale, devenind un fel
de factotum al Bisericii, acolo unde dimensiunea canonică a Bisericii
devine mai degrabă structură juridică, statutară, aplicată după
considerente conjuncturale, acolo unde predomină acțiunile gândite la
scară mare, impresionabile la vedere dar goale de conținut și, în
sfârșit, acolo unde vocația mărturisitoare față de lume devine discurs
politic de lemn, retorică goală, întortocheată teologie de școală nouă.
Parohia – unitate socială sau celulă vie? Cea mai mare problemă a Bisericii este, însă, calitatea vieții parohiale.
Am
atins deja unele aspecte care descriu cum se desfășoară interacțiunea
preot-enoriaș astăzi. Parohia care există doar ca denumire mai mult
administrativă și ca furnizor autorizat de servicii religioase este,
practic, o celulă cangrenată, canceroasă, a Trupului Bisericii. Parohia
este unica, dar și cea mai bună șansă a Bisericii de a avea nuclee de
viață la firul ierbii, de a strânge oamenii laolaltă, de a-i însufleți,
salva, de a le oferi o apartenență.
Nu
este ciudat faptul că, trăind într-o lume în care firmele,
multinaționalele, fac atâtea eforturi de a-și transforma brandul într-o
chestiune de identitate personală și de apartenență, antrenându-și și
fidelizându-și clienții și angajații prin tot felul de ”team
building”-uri și alte mijloace de afiliere, parohiile noastre sunt atât
de anemice și absente din viața noastră reală?
Nu
este ciudat că, în timp ce, în lume, suntem solicitați să ne ”investim”
toate resursele sufletești și trupești pentru profitul angajatorilor,
în Biserică suntem lăsați de izbeliște, la întâmplare? Nu este ciudat că
suntem asaltați de atâtea oferte de ”stiluri de viață” și de ”soluții”
la problemele vieții, pe când în parohie nu găsim, deseori, decât
parțiale, sporadice și superficiale răspunsuri?
Ce-i de fAcut?
Lucrurile
sunt prea grave ca să mai fie remediate doar de tardiva dezmeticire
expusă la începutul articolului. De fapt, avem nevoie de o
re-evanghelizare, de o re-creștinare – nu a societății românești ca
atare, ci a …noastră, a celor din Biserică!
Un
proces care ar trebui să înceapă cu parohia, prin conștientizarea
importanței ”strategice” a acesteia, prin mobilizarea preoților în
resuscitarea comunităților și în crearea unei ALTERNATIVE față de
modelele dominante ale lumii în care trăim. Aceasta e chemarea
Bisericii: să ne arate modul alternativ de viață, gândire și acțiune, de societate, prin care să ne mântuim de duhul lumesc și de încorporările sale din viața socială, din practicile de zi-cu-zi, de duhul acesta care ucide orice fel de sensibilitate, solidaritate, omenie.
Aceasta
este, de altfel, și menirea ierarhiei, căci ea trebuie să fie cea care
dă tonul unei viziuni diferite, acelei viziuni apostolice asupra omului
și menirii sale. În aceasta, mirenii care vor să-și trăiască viața în
Hristos nu sunt problema, nici soluția, ci parteneri, frați mai mici.
Responsabilitatea este mare căci, în lipsa unei astfel de încercări, vom muri cu zile. Mai întâi, sufletește, dezintegrându-ne sub presiunea leviatanică a acestui duh rău.
În fața unui astfel de deznodământ, ar mai rămâne o singură și ultimă ”soluție”: scapă cine poate…
Din enumerarea corectă a realităţilor din sânul Bisericii se poate observa un cerc vicios; probabil multe beţe în roate bine puse, încât să fie aproape imposibilă vindecarea organismului-Biserică. Cu siguranţă presiunea pusă pe Biserică o va curăţi; dar câţi vor rămâne în picioare? Cred că nu există curajul, limpezimea şi puterea duhovnicească pentru a despărţi clar binele de rău. Doar cultivarea înţeleaptă a grâului poate astupa neghina, chiar şi cea semănată de cler.
Totuşi lipsa pe care o resimţim cel mai mult este cea după un model autentic ,după o organizare şi trăire autentice, cu răspunsuri la provocările care vin peste noi, atât în mănăstiri, cât şi în parohii, împiedicate făţiş sau indirect de tarele din sânul Bisericii. Aşa cum au fost oameni providenţiali (Sf. Grigorie Palama, Sf. Paisie Velicikovski, Pr. D. Stăniloae), care au ţinut sus ştacheta, tot astfel e nevoie şi binevenită oricând lucrarea de regăsire a vieţii autentice în Hristos, la orice nivel, depăşind piedicile lumii.
Să aveți tot binele din lume. Doamne ajută-ne!
Apropo de „fuga in munti”: mai degraba suntem in situatia, cei care suntem mireni si nu monahi, ca fara sa iesim afara din lume (cf. 1 Corinteni 5, 10), sa nu fim din lume (ai lumii), asa cum nici Hristos nu este din lume (Ioan 17, 16).
Pai spunem si despre acele lucruri, le avem in vedere, chiar daca nu am dezvoltat sau nu am spus explicit despre unele mecanisme.