de Stelian GOMBOŞ
Mă
gândeam, în aceste vremuri, la modul în care istoria este ciclică, la
felul în care ea se repetă, fiindcă, iată, asistăm la pervertirea unora
dintre noi cu maladia secularismului care evidenţiază ora de religie
ca fiind un instrument al stresului şi al discriminării şi care, în
consecinţă, invocă îndepărtarea şi înlăturarea acesteia din preajma
copiilor noştri, căci ar putea fi contaminaţi de duhul îndoctrinării, te
pomeneşti, şi de cel al bigotismului ori al pietismului!… Şi acest fapt
ar fi în opoziţie cu starea modernă a tânărului asaltat de alte
discipline, ştiinţe, curente, doctrine şi instrumente ale educaţiei mai
puţin creştine, cum ar fi cea a televizorului sau a calculatorului,
nu?!…
Nu ştiu de ce, dar de câţiva ani încoace,
suntem ameninţaţi şi asaltaţi, în momentul în care se pune în discuţie
schimbarea ori modificarea unei legi (dezvoltarea şi perfecţionarea ei)
cu tot felul de probleme, idei, curente şi ideologii, promovate de tot
de felul de pseudointelectuali – membri ai te miri ce societate civilă –
care sunt deranjaţi ba de (ne)deschiderea dosarelor şi deconspirarea
celor ce au colaborat cu securitatea comunistă, ba de existenţa
icoanelor în şcolile româneşti, ba de problema manualelor de religie, ba
de problema existenţei şi aplicării unei legi a cultelor cât se poate
de strâmbă, incompletă ori imperfectă, şi, mai ales, de problema discriminării şi a nedreptăţirii bieţilor homosexuali… Chiar şi problema orei şi a statutului orei de religie
a mai fost dezbătută şi în anii trecuţi… Ce să facem, acestea sunt,
după unii, adevăratele şi singurele probleme ale României postcomuniste
ori postdecembriste – care, iată, de douăzeci de ani se zbate şi se
străduieşte să-şi caute locul, rostul, sensul şi importanţa în noua
configuraţie geopolitică şi geostrategică, în cadrul instituţiilor
globalizante şi globalizatoare ale structurilor europene şi
euroatlantice… Şi te pomeneşti că, potrivit unora, Biserica cu ale Ei,
ar sta în calea acestor demersuri sau ar încurca pe cineva în acest
sens, că vedem că unii se tot împiedică de Ea, aşa, în drumul liber…
Problema este că cei care se simt ameninţaţi de influenţele orei de
religie (altfel, întotdeauna binefăcătoare) sunt foarte puţini şi foarte
slab argumentaţi sau fundamentaţi, dar iată, în schimb, care sunt
argumentele noastre, ale celor mult mai mulţi şi dreptcredincioşi,
pentru menţinerea ei acolo unde îi este locul, adică în şcoala
românească:
– Prezenţa orei de religie în
învăţământul de stat este conformă Constituţiei României, care prevede
în art. 32. alin. (7): „Statul asigură libertatea învăţământului
religios, potrivit cerinţelor specifice fiecărui cult. În şcolile de
stat, învăţământul religios este organizat şi garantat prin lege”. De
asemenea, este conformă Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă
şi regimul general al cultelor, care prevede în art. 32 alin. (1): „În
învăţământul de stat şi particular, predarea religiei este asigurată
prin lege cultelor recunoscute”.
– Disciplina religie se predă în şcolile
de stat potrivit Legii învăţământului nr. 84/1995, republicată, art. 9,
alin. (1): „Planurile-cadru ale învăţământului primar, gimnazial, liceal
şi profesional includ religia ca disciplină şcolară, parte a
trunchiului comun. Elevul, cu acordul părinţilor sau al tutorelui legal
instituit, alege pentru studiu religia şi confesiunea.
– La solicitarea scrisă a părinţilor sau a
tutorelui legal instituit, elevul poate să nu frecventeze orele de
religie. În acest caz, situaţia şcolară se încheie fără această
disciplină. În mod similar se procedează şi pentru elevul căruia, din
motive obiective, nu i s-au asigurat condiţiile pentru frecventarea
orelor la această disciplină”. Prin urmare, prezenţa disciplinei religie
în oferta şcolară este obligatorie din punct de vedere legal, cu
posibilitatea pentru elevi de a nu frecventa orele de religie, la
solicitarea scrisă a părintelui sau a tutorelui legal constituit.
– Pentru a se asigura, în mod egal,
accesul elevilor la educaţia religioasă, potrivit cultului din care fac
parte, Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul
general al cultelor prevede în art. 32 alin. (4): „La cerere, în
situaţia în care conducerea şcolii nu poate asigura profesori de religie
aparţinând cultului din care fac parte elevii, aceştia pot face dovada
studierii religiei proprii cu atestat din partea cultului căruia îi
aparţin”.
– Prezenţa religiei în sistemul de
învăţământ românesc nu este o inovaţie a perioadei postdecembriste.
Legea instrucţiunii publice din 1864, care a stat la baza învăţământului
românesc peste trei decenii şi care a fost una dintre primele legi din
Europa care instituiau obligativitatea şi gratuitatea învăţământului
(după Suedia, Norvegia, Prusia şi Italia, dar înaintea Marii Britanii,
Elveţiei, Bulgariei, Serbiei, Franţei), aşeza religia la loc de cinste
între obiectele de studiu, atât în cadrul învăţământului primar, unde se
preda catehismul (art. 32), cât şi în cadrul învăţământului secundar,
gimnazial şi liceal, unde se preda „religiunea” (art. 116).
– În majoritatea statelor Uniunii Europene, cu excepţia Franţei, religia este disciplină şcolară, sub diferite denumiri: educaţie religioasă (Austria, Danemarca, Germania, Grecia şi Irlanda), educaţie moral-religioasă (Anglia), morală şi educaţie religioasă (Portugalia), educaţie religioasă şi morală (Luxemburg), creştinism, religie şi etică (Norvegia), religie sau etică (Belgia), mişcări ideologice religioase (Olanda), religie
(Finlanda, Italia şi Spania). Astfel, statele Uniunii Europene
promovează un sistem de învăţământ care valorifică potenţialul educativ
al religiei pentru modelarea conduitelor sociale si individuale.
– Pentru menţinerea disciplinei religie
în planurile-cadru ale învăţământului liceal, ca parte a trunchiului
comun, în cadrul campaniei Patriarhiei Române „Nu vrem liceu fără
Dumnezeu!”, s-au primit în anul 2008 peste 140.000 de mesaje de
susţinere.
– În ziua de 29.02.2008, la Palatul
Patriarhiei din Bucureşti, conducătorii şi reprezentanţii cultelor
religioase recunoscute în România şi-au exprimat poziţia comună cu
privire la menţinerea disciplinei religie în planurile-cadru ale
învăţământului liceal, ca parte a trunchiului comun.
– Disciplina religie propune, nu impune,
valori spirituale şi morale ce stau la baza culturii europene şi
naţionale, valori la care elevii trebuie să aibă acces în mod liber şi
care au un rol formativ deosebit, demonstrat şi de studiile sociologice
în domeniu.
Prin urmare, am senzaţia tot mai
pregnantă că spiritul cel autentic cu toate ale sale, incomodează şi
deranjează pe unii deoarece constituie o realitate existenţială,
puternică şi cât se poate de compactă, conţinând nişte precepte
moral-creştine foarte clare şi corect definite. Acest lucru estompează
sau atenuează unora duhul lor foarte zdruncinat şi de-a dreptul
„exhaustiv”, ajungând (sărmanii) nişte victime ce revendică „libertatea
de conştiinţă” care, chipurile, ar fi înrobită de orele de religie, de
icoanele, slujbele ori simbolurile Creştinismului sau, de ce nu, şi ale
altor religii!… Cred că, în primul rând, unii ca aceştia sunt victimele
secularizării, sau nostalgicii vremurilor prigonitoare împotriva
Bisericii, ori sclavii propriei lor conştiinţe, ce este lipsită de o
articulare spirituală autentică! Se ignoră însă un aspect, şi anume că:
libertatea de conştiinţă înseamnă (şi) respectarea libertăţii
conştiinţei semenului, mai cu seamă în cazul în care această conştiinţă –
care agreează, ba chiar apără existenţa acestei ore de religie în
trunchiul comun (de bază) şi în aria curriculară (părinţi, profesori şi
elevi, deopotrivă) lucrează în majoritatea covârşitoare a membrilor
acestei ţări! Suntem întru totul de acord cu respectarea drepturilor
unei minorităţii – fie şi aceea a ateilor şi liber cugetătorilor, dar
aceştia să nu uite totuşi faptul că, în spiritul reciprocităţii, trebuie
aplicată şi viceversa, în caz contrar, vom vorbi într-adevăr, de
discriminare! Nu asistăm, oare, sau nu suntem chemaţi să participăm, din
nou, la o lămurire a doctrinei promovate de ideologii secularişti,
secularizanţi şi secularizaţi în raport cu învăţătura
dreptcredincioşilor creştini, ori se aplică preceptul biblic „nu te
teme, turmă mică” – în mod distorsionat!… Iar dacă se ajunge în acest
loc, în acest fel, este vai de cei care răstălmăcesc scripturile!
O altă problemă este aceea a apariţiei a
(încă) unui precedent destul de primejdios, aşa încât ne întrebăm şi
chiar aşteptăm cu emoţie şi înfrigurare să vedem ce va mai urma: Cine,
de unde (de nicăieri şi de aiurea), cu ce petiţii, idei şi soluţii
năstruşnice va mai veni că, de, mintea (şi conştiinţa în virtutea
libertăţii de expresie) lucrează, mai cu seamă într-un stat democratic
ca acesta unde, culmea, este invocată discriminarea în condiţiile în
care alţii ne laudă sau poate chiar ne acuză de prea multă toleranţă!…
Aşadar, ni se cere să refuzăm şi să renunţăm la Chipul lui Hristos din
icoana sufletului nostru şi din viaţa noastră cotidiană, ce trebuie să
fie una preponderent spirituală şi eminamente duhovnicească. Oare se
doreşte, cumva, să se ajungă şi la respingerea Chipului Hristic din om,
mai cu seamă din copiii şi tinerii noştri?… Păi, astfel de încercări
s-au mai făcut în istoria, chiar recentă, a poporului nostru, aşa încât
ar trebui să dispunem de o oarecare imunitate!… Şi mai ştiam un lucru,
şi anume că: atunci când vrei să faci pe victima sau pe eroul cuiva, se
impune existenţa şi enunţarea unor dovezi, a unor probe, or eu nu am
văzut şi nu am cunoscut, la noi în ultimii 20 ani, de pildă, nici o
victimă a vreunei ore de religie (care fost reintrodusă după anul 1990,
cu multă trudă şi sacrificiu, tot din cauza ideologilor atei şi
ateizanţi ori ateizaţi), în schimb copii, tineri şi oameni maturi care
au primit daruri şi multe binefaceri de la Iisus Hristos Domnul prin
intermediul rugăciunilor învăţate în cadrul acestor ore (şi aşa foarte
puţine, insuficiente) şi făcute la icoana Sa din clasa şcolii, am
cunoscut şi cunosc foarte mulţi, şi cu toţi aceştia ce facem acum, îi
trecem, aşa, cu vederea, fără să-i întrebăm şi pe ei ceva?… De fapt
aceşti secularişti contemporani au întrebat ei pe cineva, ceva?!…
Este invocată, adeseori, filozofia
absurdului, dar observ că se vrea impunerea chiar a unei evidenţe şi a
unei realităţi a absurdului, până la ajungerea chiar la culmea
acestuia!… Oricum, cu teoria imposibilului care poate deveni posibil
oriunde şi oricum, ne-am obişnuit deja, astfel încât de ce nu ne-am
putea acomoda şi cu absurdul, ca fiind o normă şi o componenţă firească
şi chiar indispensabilă vieţii noastre, ajungând să zicem „răului bine
şi binelui rău”, căci şi această problemă (a eliminării orei de religie)
face parte tot din categoria lucrurilor ce au fost răsturnate, din
punct de vedere axiologic!
Dar noi, pentru toate acestea, trebuie
să-i mulţumim lui Dumnezeu, odată pentru faptul că ne trezeşte la
realitate şi ne invită la trezvie, scoţându-ne din ispita şi păcatul
triumfalismului şi al autosuficienţei, iar în al doilea rând pentru că
ne dă atâtea prilejuri de cultivare şi chiar de înmulţire a conştiinţei
apologetice în vederea (re)activării laturii mărturisitoare şi
misionare, toate cu scopul dobândirii mântuirii noastre în Împărăţia cea
veşnică a Cerurilor, dimpreună cu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh!
Aşadar, să dea Dumnezeu – Cel în Treime
slăvit şi lăudat, să putem să le primim pe toate cu bucurie, cu folos
duhovnicesc şi cu smerenie şi să îndrăznim înainte cu Mântuitorul, căci
„El a biruit lumea” păcatelor, inclusiv cea a necredincioşilor
postmoderni şi contemporani, pentru care suntem datori să ne rugăm,
chiar la orele şi slujbele pe care ei le resping, să zicem cu toţii:
„Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac!” sau: „Nu le socoti lor păcatul
acesta!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu