Victoria intoleranţei

Ceea ce se petrece cu statutul orei de religie în şcoala publică şi cu miile de profesori, indiferent de confesiune, este un scandal căruia nu i se spune pe numele său adevărat: victoria intoleranţei. Un asemenea triumf are întemeierea legală pe care nu o contestăm ca atare. Ar fi, până la un punct, şi inutil. Deloc lipsită de relevanţă este însă interogarea bazei culturale a situaţiei în care am ajuns. În esenţă, asistăm la un război dus cu arme aparent neutre – hotărâri judecătoreşti –, dar care vizează concret locul şi rolul religiei în societate. De la instaurarea regimului comunist şi al ateismului său programatic, nu am mai fost confruntaţi cu aşa ceva. La un sfert de secol de la recâştigarea libertăţii, vedem cum aceasta este deturnată fundamental. Libertatea de a nu avea nicio credinţă nu se poate impune prin îngrădirea exprimării identităţii religioase a celorlalţi. Majoritatea este obligată să se justifice şi, pentru a nu leza minoritatea, să se retragă, să se replieze, să se explice, să se justifice. Faptul de a avea şi unii dascăli neinspiraţi sau pasaje de manuale scrise pur şi simplu prost nu reprezintă alibiul de a evacua ora de religie. Ar fi ca şi când, confruntaţi cu parlamentari corupţi, am cere suspendarea parlamentarismului. Se operează aici în mod vădit cu inversarea raportului dintre cauză şi efect. În context european, evoluţia de la Bucureşti este în răspăr cu tendinţa internaţională. Majoritatea ţărilor Uniunii Europene susţin predarea religiei în şcolile publice. Mai mult, pentru a controla conţinuturile orelor de religie ale elevilor musulmani, din ce în ce mai multe state fac loc Islamului în planul de învăţământ. Demersul se doreşte un pas preliminar important în integrarea alogenilor în societăţile-gazdă. Logica este simplă: nu trebuie să îţi fie ruşine de tine însuţi, să te ascunzi, ci să iei act, asemeni altora, de ingredientele identităţii tale. Cel târziu după atentatele de la Paris, trebuie să repunem în discuţie raportul modernităţii însăşi cu religia. Modernitatea europeană, altminteri decât cea americană, are un afect antireligios constitutiv. Proba maturităţii rezidă de aceea în puterea de a nu reacţiona după acest tipar steril. Cu fiecare gest intolerant – de la evacuarea simbolurilor şi până la scoaterea, de pe o zi pe alta, a religiei din şcoala publică –, modernitatea îşi trădează slăbiciunea, confirmând boala ei din copilărie. Or, neputinţa acceptării şi altor explicaţii ale lumii este un sindrom totalitar care atrage după sine reacţii pe măsură. 

Radu Preda

Citeste mai mult: adev.ro/nk0gzd

Home News Economie Internaţional Educaţie Tech Life&Style Sănătate Cultură Entertainment Arte Cărţi Teatru Istorie Spiritualitate Patrimoniu Radu Preda Radu Preda Victoria intoleranţei 19 februarie 2015, 10:17 Citesc mai târziu download pdf print article Articol Comentarii 22 citeste totul despre: ora de religie intoleranta ateism credinta musulmani atentate paris +1 (17 voturi) 8 share 0 inShare 12 Live Aboneaza-te la newsletter Abonare Ceea ce se petrece cu statutul orei de religie în şcoala publică şi cu miile de profesori, indiferent de confesiune, este un scandal căruia nu i se spune pe numele său adevărat: victoria intoleranţei. De acelasi autor Crima de stat Muzeul Comunismului în România. Un decalog Confuzii primejdioase Un asemenea triumf are întemeierea legală pe care nu o contestăm ca atare. Ar fi, până la un punct, şi inutil. Deloc lipsită de relevanţă este însă interogarea bazei culturale a situaţiei în care am ajuns. În esenţă, asistăm la un război dus cu arme aparent neutre – hotărâri judecătoreşti –, dar care vizează concret locul şi rolul religiei în societate. De la instaurarea regimului comunist şi al ateismului său programatic, nu am mai fost confruntaţi cu aşa ceva. La un sfert de secol de la recâştigarea libertăţii, vedem cum aceasta este deturnată fundamental. Libertatea de a nu avea nicio credinţă nu se poate impune prin îngrădirea exprimării identităţii religioase a celorlalţi. Majoritatea este obligată să se justifice şi, pentru a nu leza minoritatea, să se retragă, să se replieze, să se explice, să se justifice. Faptul de a avea şi unii dascăli neinspiraţi sau pasaje de manuale scrise pur şi simplu prost nu reprezintă alibiul de a evacua ora de religie. Ar fi ca şi când, confruntaţi cu parlamentari corupţi, am cere suspendarea parlamentarismului. Se operează aici în mod vădit cu inversarea raportului dintre cauză şi efect. În context european, evoluţia de la Bucureşti este în răspăr cu tendinţa internaţională. Majoritatea ţărilor Uniunii Europene susţin predarea religiei în şcolile publice. Mai mult, pentru a controla conţinuturile orelor de religie ale elevilor musulmani, din ce în ce mai multe state fac loc Islamului în planul de învăţământ. Demersul se doreşte un pas preliminar important în integrarea alogenilor în societăţile-gazdă. Logica este simplă: nu trebuie să îţi fie ruşine de tine însuţi, să te ascunzi, ci să iei act, asemeni altora, de ingredientele identităţii tale. Cel târziu după atentatele de la Paris, trebuie să repunem în discuţie raportul modernităţii însăşi cu religia. Modernitatea europeană, altminteri decât cea americană, are un afect antireligios constitutiv. Proba maturităţii rezidă de aceea în puterea de a nu reacţiona după acest tipar steril. Cu fiecare gest intolerant – de la evacuarea simbolurilor şi până la scoaterea, de pe o zi pe alta, a religiei din şcoala publică –, modernitatea îşi trădează slăbiciunea, confirmând boala ei din copilărie. Or, neputinţa acceptării şi altor explicaţii ale lumii este un sindrom totalitar care atrage după sine reacţii pe măsură.

Citeste mai mult: adev.ro/nk0gzd

Home News Economie Internaţional Educaţie Tech Life&Style Sănătate Cultură Entertainment Arte Cărţi Teatru Istorie Spiritualitate Patrimoniu Radu Preda Radu Preda Victoria intoleranţei 19 februarie 2015, 10:17 Citesc mai târziu download pdf print article Articol Comentarii 22 citeste totul despre: ora de religie intoleranta ateism credinta musulmani atentate paris +1 (17 voturi) 8 share 0 inShare 12 Live Aboneaza-te la newsletter Abonare Ceea ce se petrece cu statutul orei de religie în şcoala publică şi cu miile de profesori, indiferent de confesiune, este un scandal căruia nu i se spune pe numele său adevărat: victoria intoleranţei. De acelasi autor Crima de stat Muzeul Comunismului în România. Un decalog Confuzii primejdioase Un asemenea triumf are întemeierea legală pe care nu o contestăm ca atare. Ar fi, până la un punct, şi inutil. Deloc lipsită de relevanţă este însă interogarea bazei culturale a situaţiei în care am ajuns. În esenţă, asistăm la un război dus cu arme aparent neutre – hotărâri judecătoreşti –, dar care vizează concret locul şi rolul religiei în societate. De la instaurarea regimului comunist şi al ateismului său programatic, nu am mai fost confruntaţi cu aşa ceva. La un sfert de secol de la recâştigarea libertăţii, vedem cum aceasta este deturnată fundamental. Libertatea de a nu avea nicio credinţă nu se poate impune prin îngrădirea exprimării identităţii religioase a celorlalţi. Majoritatea este obligată să se justifice şi, pentru a nu leza minoritatea, să se retragă, să se replieze, să se explice, să se justifice. Faptul de a avea şi unii dascăli neinspiraţi sau pasaje de manuale scrise pur şi simplu prost nu reprezintă alibiul de a evacua ora de religie. Ar fi ca şi când, confruntaţi cu parlamentari corupţi, am cere suspendarea parlamentarismului. Se operează aici în mod vădit cu inversarea raportului dintre cauză şi efect. În context european, evoluţia de la Bucureşti este în răspăr cu tendinţa internaţională. Majoritatea ţărilor Uniunii Europene susţin predarea religiei în şcolile publice. Mai mult, pentru a controla conţinuturile orelor de religie ale elevilor musulmani, din ce în ce mai multe state fac loc Islamului în planul de învăţământ. Demersul se doreşte un pas preliminar important în integrarea alogenilor în societăţile-gazdă. Logica este simplă: nu trebuie să îţi fie ruşine de tine însuţi, să te ascunzi, ci să iei act, asemeni altora, de ingredientele identităţii tale. Cel târziu după atentatele de la Paris, trebuie să repunem în discuţie raportul modernităţii însăşi cu religia. Modernitatea europeană, altminteri decât cea americană, are un afect antireligios constitutiv. Proba maturităţii rezidă de aceea în puterea de a nu reacţiona după acest tipar steril. Cu fiecare gest intolerant – de la evacuarea simbolurilor şi până la scoaterea, de pe o zi pe alta, a religiei din şcoala publică –, modernitatea îşi trădează slăbiciunea, confirmând boala ei din copilărie. Or, neputinţa acceptării şi altor explicaţii ale lumii este un sindrom totalitar care atrage după sine reacţii pe măsură.

Citeste mai mult: adev.ro/nk0gzd