Articol scris de Nicolae Turcan,
lector universitar la Facultatea de Teologie Ortodoxă, Universitatea Babeș-Bolyai,
Cluj-Napoca.
Tema orei de religie a devenit
obsesivă. Fiecare își dă cu părerea după propria-i măsură: unii, din lumea
academică, se arată dezamăgiți de calitatea intelectuală a profesorilor de
religie; progresiștii societății civile susțin că Darwin are dreptate (ca și
cum dreptatea lui ar exclude automat puterea creatoare a lui Dumnezeu!); alții
atacă – pur și simplu din ură – Biserica, evidențiindu-i defectele (de care nu
duce lipsă) și uitându-i calitățile (pe care, onești să fim, le deține); un cor
de voci indignate condamnă manualele de religie, iar ateii, o minoritate mai
mult sau mai puțin agresivă, atacă religia însăși. Și lista nu se oprește aici.
Să recunoaștem că dreptatea ar putea
fi, subiectivist și relativist vorbind, în grădina fiecăruia. Dar să fim de
acord, în același timp, că toleranța față de alteritate trebuie exersată mereu
de la început, fiindcă în „zgomotul și furia” dezbaterilor ea este, cel mai
adesea, uitată. Firește că pare mai ușor, teoretic vorbind, să fii tolerant în
numele unei religii a iubirii, decât în numele ateismului militant. Creștinii
ar trebui să fie mai înțelegători decât ateii și poate că chiar sunt. Deviații
se pot întâlni însă și de o parte și de alta, iar ipocrizia se poate insinua în
orice declarație de iubire la adresa umanității sau a lui Dumnezeu. Trebuie să
recunoaștem însă că există și iubire autentic creștină, care-și cunoaște măsura
demnității și autenticității sale umane și, prin participare și imitație, vorba
lui Platon, își încearcă și măsura demnității și autenticității sale divine.
Este o iubire ce reușește să se manifeste, cu toleranță și înțelegere, chiar
față de propriii dușmani. Cine are ochi de văzut o vede.
Predarea religiei în școli este un
lucru bun, s-o subliniem încă o dată. Nu putem arunca pisica moartă în curtea
Bisericii pentru corupția din țară, atâta timp cât există o putere
judecătorească menită să pună ordine în acest domeniu. Că nu se văd rezultatele
orei de religie predate în ultimii douăzeci de ani este un sofism. În aceeași
logică am putea continua astfel: după kilometrii de autostradă construiți în
România în ultimii 20 de ani, ar trebui să tragem concluzia că nici alte ore
sau facultăți, mai puțin religioase, n-au produs mare lucru; la fel, dacă ne
interogăm asupra finanțelor, economiei, afacerilor etc. din această perioadă
postdecebristă ar trebui să punem problema legitimă dacă facultățile de profil
mai merită să existe!… Prin urmare, este evident că argumentația nu se suține
nici în privința orelor de religie.
Nu putem demoniza ora de religie nici
pentru că profesorii n-ar fi la măsura doctorilor (reali) în teologie și n-ar
stăpâni subtilitățile scolasticii medievale (deși unii o pot face, cinste
lor!). Credința a avansat și prin puterea pe care dragostea i-a dat-o, prin
oamenii extraordinari care au însuflețit această dragoste a lui Dumnezeu față
de toți. Și prin sfinți mai puțin culți, dar plini de dragoste și înțelegere,
nu doar prin scriitori și gânditori de geniu. În măsura în care profesorul de
religie își îndeplinește rolul său, ora de religie se justifică. Excepțiile
sunt, ca peste tot, excepții. Iată de pildă scandalul dintre elevii și
profesorii liceelor de elită clujene care dovedește că profesori insuportabili,
grobieni, lipsiți de respect, indiferenți și ignoranți sunt și la alte materii.
Or aceasta nu justifică desființarea acelor ore! Să-i mulțumim bunului Dumnezeu
că încă se mai predau biologie, fizică, matematică, chimie, educație civică
etc. în pofida unor dascăli care nu sunt la înălțimea vocației! De aceea, nici
acest argument împotriva profesorilor de religie nu e decât umoare și ură,
restul fiind pasibil de îmbunătățire.
Au început depunerea cererilor pentru
ora de religie. Contrariază faptul că trebuie completată o cerere standard, ca
și cum românii n-ar ști să facă o cerere scrisă de mână pe o coală albă. (Am
putea să ne întrebăm ironic: oare ce profesori vor fi fiind vinovați și ce ore
ar trebui scoase din școală pentru această „ignoranță”?) Apoi contrariază
numărul mare de cereri, majoritar. Argumentul majorității încă mi se pare
funcțional: dacă minoritatea avea dreptul să nu facă ora de religie, completând
o cerere, de ce această nebunie generalizată în care majoritatea e nevoită să
facă cereri pentru ca minoritatea să n-o facă? Pentru că așa cere legea, îmi
veți spune și pentru ca minoritarul să nu se simtă marginalizat. Dar atunci,
deși nu aceasta este miza discuției despre religie, nu pot să nu avansez o
propunere ironică: haideți să fim egalitariști și să aplicăm aceeași regulă și
pentru minoritari și pentru majoritari și într-un an să completeze cererea cei
ce vor să facă religie, în altul cei ce nu vor să facă religie. Măcar așa nu
s-ar simți nimeni ofuscat de hiperbolizata suferință a completării cererii.
După cum vedeți ne încurcăm în lucruri
infime, vecine cu meschinăria. Sofisme care, paradoxal, dezvăluie câteva
adevăruri: că lupta antireligioasă, chiar dacă minoritară, are miză mult mai
puțin infimă și are o energie surprinzătoare pentru o țară educată cincizeci de
ani în ateismul comunist; că victoria recentă a antireligioșilor, după cum
spunea Radu Preda, este „o victorie a intoleranței”, de aceea minoritarii ar
trebui să fie toleranți cu majoritarii în aceeași măsură în care cer ei înșiși
toleranță; și, în fine, că logica depunerii cererilor numai de către majoritari
nu este… logică.
În rest, numai de bine. Cred că
religia ar trebui predată în școli, chiar dacă s-ar introduce, în plus, și
istoria religiilor, tocmai pentru că ora de religie are un atu: copiii pot
învăța despre propria lor tradiție și despre propria lor identitate, nu din
afara ei, ci din interior, asigurându-se de o înțelegere mai bună. Despre
familia mea nu învăț (esențial) de la vecini. Dacă rămânem la distincția
existențială dintre cunoaștere și înțelegere: chiar dacă un ateu cunoaște
creștinismul și îl poate preda exemplar, aceasta nu înseamnă că-l va și
înțelege cu adevărat. Exemplificând din perspectivă ortodoxă, nu văd un ateu
vorbind cum se cuvine despre teologia mistică a Bisericii de Răsărit sau despre
sfinții ei. (Probabil că acest argument se aplică și în cazul altor religii și
confesiuni.) Așa că este preferabilă ora de religie.
Nu în ultimul rând, să nu uităm că
există și patologii ale rațiunii, nu numai ale religiei (vezi dezbaterea dintre
Habermas și Ratzinger). Extremismul poate fi găsit în ambele tabere și el se
cere amendat indiferent unde apare, spre a nu face victime. Pentru a nu se
radicaliza și a ieși de sub privirea publică, devenind prin îmbolnăvire
spirituală extremism religios, religia trebuie predată așa cum se cuvine, sub
semnul toleranței, al înțelegerii și al păcii sociale. Pe de altă parte, ora de
religie, cu mult mai mult decât ora de istoria religiilor – care este, în sine,
„distantă” religios – poate contracara patologiile rațiunii, care au vărsat, la
rândul lor, atâta sânge în istorie.
Prin urmare, chiar dacă mai poate fi
îmbunătățită în privința programei și a profesorilor, sau poate tocmai de
aceea, ora de religie merită să rămână, mai ales în contextul introducerii unor
alte ore (istoria religiilor, etică socială etc.). Cred că există suficiente
argumente pentru. Și destule sofisme împotrivă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu