Despre cărțile Bibliei

39. Ce înseamnă Vechiul Testament şi ce înseamnă Noul Testament?

În  vorbirea  obişnuită  cuvântul  „Testament”  înseamnă  hotarârile  luate  de  cineva  în scopul de a fi respectate după moarte. Cu acest înţeles şi pe temeiul descoperirii date prin Sf. Apostol Pavel în Epistola către Evrei (9, 15 şi urm.), Sf. Părinţi au învăţat că cele două Testamente - cel Vechi şi cel Nou – arată voinţa lui Mesia de a face moştenitori ai impărăţiei veşnice pe cei ce vor crede în El. Când  e  vorba  despre  Sf.  Scriptura  a  Vechiului  Testament  și  a  Noului  Testament, cuvântul „Testament” mai are şi înteles de „legământ”. El e „Legământul” dintre Dumnezeu şi om, făcut îndată după căderea acestuia, prin făgăduinţa dată de Dumnezeu primilor oameni că sămânţa femeii va zdrobi capul şarpelui. Acest legământ, pe cale de a fi uitat de oameni, a fost reînnoit faţă de Patriarhul Avraam (Fac. 12, 1-4), apoi a fost încheiat, în scris, pe muntele Sinai, între Dumnezeu şi poporul evreu (Ies. 20). Despre acest legământ vorbeşte Sf. Apostol Pavel în Epistola către Evrei (9, 15-28).

Toate scrierile care cuprind legea şi Proorocii formează Legământul Vechi, adică Testamentul Vechi, fiindcă vorbesc despre acel Legământ, fiindcă sunt date înainte de Hristos şi-şi află împlinirea şi desăvârşirea în El.  Scrierile sfânte, date după Hristos, formează Legătmântul nou, adică Testamentul Nou, fiindcă vorbesc despre noua legatură facută la Cina cea de Taina între Dumnezeu şi oameni,

„legea cea nouă”, adusă lumii de Domnul nostru Iisus Hristos (Matei 26, 28). Sf. Apostol Pavel arată în chip lămurit învăţătura despre cele două Testamente. Vorbind despre jertfă Mântuitorului, el zice: „Şi pentru aceasta El (Hristos) este Mijlocitorul unui nou testament, ca prin moartea suferităâ spre răscumpărarea greşelilor de sub întâiul testament, cei chemaţi să ia făgăduinţa moştenirii veşnice. Căâci unde este testament, trebuie neapărat să fie vorba despre moartea celui ce a făcut testamentul. Căci un testament ajunge temeinic după moarte, fiindcă nu are nici o putere câtă vreme trăieşte cel ce l-a făcut. De aceea, nici cel dintâi n-a fost sfinţit fără sânge”(Evr. 9, 15-18).

40. Ce înseamnă „Evanghelie”?

„Evanghelie” înseamnă „veste bună”. Cuprinsul ei a adus şi aduce lumii vestea bună care   mângâie   sufletele:   venirea   Mântuitorului,   profeţită  de   Vechiul   Testament,   apoi învăţătura, faptele, patimile, moartea şi slăvita Lui înviere, înălţarea la cer, – toate având loc pentru mântuirea lumii.

41. Ce înseamnă „Apostol”?

Cuvântul „Apostol” înseamnă „trimis”. El priveşte în primul rând pe cei doisprezece Apostoli, care au fost trimişi la propovăduire de Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos. Aceştia sunt: Petru şi Andrei, Iacob şi Ioan, Filip şi Bartolomeu, Toma şi Matei, Iacob al lui Alfeu şi Levi ce se zice Tadeu, Simon Zilotul şi Iuda Iscarioteanul (Matei 10, 2-4; Luca 6, 14-15; Fapte 1, 13). Acesta din urmă, după trădărea şi moartea Mântuitorului, a fost înlocuit cu Matia (Fapte 1, 16, 23-26). „Apostol”, în înţelesul plin al cuvântului, este şi Sf. Pavel, chemat în chip minunat pe drumul Damascului. „Apostoli” sunt şi cei şaptezeci(şi doi), a cărăr misiune e descrisă pe larg la Sf. Evanghelist Luca (10, 1-24), apoi cei trecuţi de Sf. Apostol Pavel în lista celor învredniciţi de darurile duhovniceşti (I Cor. 12, 28), cei notaţi în Scrierile Părinţilor Apostoli29  şi, în înţeles mai larg, mulţi din cei care, mai târziu, au contribuit la creştinarea popoarelor păgâne.

42.  Avem  dovezi  din  Sf.  Scriptură  despre  insuflarea  dumnezeiască  a  cărtilor

Vechiului şi Noului Testament?

Avem dovezi clare despre insuflarea dumnezeiască a Sf. Scripturi. (Vezi: Despre V.T. Ieş. 4, 12; II Regi 23, 2; Isaia 6, 1-8; 8, 1; Avacum 2, 2 şi altele). Iisus Hristos numeşte Vechiul Testament cuvântul lui Dumnezeu (Marcu 7, 13). El e descoperirea neamurilor (Luca 2, 32; Evr. 1, 1-2). El descoperă pe Dumnezeu (Matei 11, 27; Ioan 17, 6-8; I Ioan 5, 20). Evanghelia e revelaţia lui Dumnezeu (I Cor. 2, 9-10; 11, 23; 15, 3; Gal. 1, 11-12; Efes. 1, 17). Astfel, Sf. Apostol Pavel ne învaţă ca „toată Scriptura este de Dumnezeu insuflată şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea cea întru dreptate” (II Tim. 3, 16). Sf. Apostol Petru ne arată, la rându-i, că „niciodată proorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu au grăit purtaţ fiind de Duhul Sfânt” (II Petru 1, 21). Insuflarea dă Sf. Scripturi autoritate dumnezeiască. Este ceea ce întăreşte Mântuitorul când zice despre Legea Vechiului Testament: „Amin zic vouă: Înainte de a trece cerul şi Pâmântul o iotă sau o cirtă din Lege nu va trece până ce vor fi toate” (Matei 5, 18). Cărţile Noului Testament s-au scris sub inspiraţia Duhului Sfânt pe care le-au primit autorii lor, adică Sfinţii Apostoli şi Ucenicii lor. În clipa arătării către Apostoli, după înviere, Mântuitorul le spune: „Luaţi, Duh Sfânt” (Ioan 20, 22), iar în momentul despărţirii de aceiaşi Apostoli,  El  le  porunceşte:  „Mergând,  învăţaţi,  toate  neamurile,  botezându-le  în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sf. Duh” (Matei 28, 19); „Că nu voi sunteţi care vorbiţi, ci Duhul Tatălui vostru, este care grăieşte întru voi” (Matei 10, 20); „Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care Îl va trimite Tatăl, în numele Meu, Acela vă va învăţa pe voi toate şi vă va aduce aminte toate cele ce v-am spus Eu” (Ioan 14, 26).