342.
Dar atunci, nu e nici o putinţă să scape vreunii din cei ce ajung la chinuri?
Este
cu putinţă. Unii din ei pot scăpa de acolo prin rugăciunile Bisericii şi ale
fiecăruia dintre
noi, precum şi prin milosteniile noastre pentru ei. În Sfânta Scriptură se pune
mare preţ pe rugăciunea unora pentru alţii. Sfântul Apostol Pavel spune: „Vă
îndemn, deci, înainte de toate, să faceţi rugăciuni, cereri, făgăduinţe,
mulţumiri pentru toţi oamenii” (I Tim. 2, 1). Iar Sfântul Iacov spune:
„Mărturisiţi-vă unul altuia păcatele şi vă rugaţi unul pentru altul ca să vă
vindecaţi. Că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului” (5, 16). Sfântul
Apostol Pavel cere să se faca rugăciuni şi pentru el (Efes. 5, 19). Dar dacă
folosesc rugăciunile noastre semenilor noştri vii, de ce n-ar folosi şi celor
morţi, odată ce ei trăiesc cu sufletul şi odată ce acelaşi Dumnezeu le ascultă
şi pe unele şi pe altele? La mărturisirile acestea indicate se adaugă şi unele
mărturii directe din Vechiul Testament. Astfel, în II Mac. 12, 42-45 se aduce
jertfă pentru ostaşii morţi şi apoi se zice: „Drept aceea, sfânt şi cucernic
gând a fost, că a adus jertfă de curăţie pentru cei morţi ca să se slobozească
de păcat” (v. 46). Iar în Baruh se spune: „Doamne atotţiitorule, Dumnezeul Lui
Israil, auzi rugăciunea celor ce au murit ai lui Israil... Nu îţi aduce aminte
de nedreptăţile părinţilor noştri...” (3, 4, 5). În chipul cel mai limpede
vorbeşte de aceste rugăciuni întreaga Sfânta Tradiţie, începând din primele
timpuri ale Bisericii, cum arată Sfintele Liturghii. Sfântul Ioan Gură de Aur
spune că, chiar Apostolii au rânduit să se facă la Liturghie pomenire de cei
morţi: «Nu degeaba au rânduit Apostolii să se facă asupra Tainei celei
înfricoşate pomenirea celor plecaţi. Ştiau că mult le foloseşte, multă
binefacere aduce celor mulţi. Când stă poporul, plinătatea preoţească, cu
mâinile întinse şi în faţă stă jertfă înfricoşată, cum nu vor îndupleca pe
Dumnezeu cei adormiţi? Dar aceasta numai pentru cei plecaţi în credinţă».
343.
Pot fi scoase sufletele din iad?
Da. Deoarece
nu se spune
nicăieri că sufletele
se pot mântui
prin suferinţele purgatoriului,
dar se spune limpede: 1) că Jertfa răscumpărării e pentru toţi, vii şi morţi,
şi 2) că
Dumnezeu are puterea să scoată sufletele din iad, nu omul (Rut 2, 20; III Regi
2, 6; Ps. 48, 16;
Matei 12, 32; Rom. 14, 9; I Cor. 15, 19; I Tim. 2, 6; Evr. 9, 22; I Ioan 2, 2
şi Apoc. 1, 18). Puterea şi iertarea lui Dumnezeu, Care împlineşte „orice” vom
cere de la El (Marcu 11, 24; Ioan 14, 13), sunt fără margini, iar bunătatea Lui
e atât de mare, că numai El poate schimba osânda veşnică a omului.
344.
Se poate şti sigur de un suflet că va fi scos de la chinuri datorită
rugăciunilor Bisericii
şi ale celor vii?
Nu.
Întâi, pentru că nu se cunoaşte care e starea în care s-a dus un suflet de
aici. Al doilea, pentru că Biserica nu scoate cu de la sine putere un suflet de
la chinuri, cum se laudă papa de la Roma că face cu sufletele din purgatoriu.
Căci asupra sufletelor de acolo singur Dumnezeu are putere. Biserica se roagă
numai lui Dumnezeu, ca El să facă aceasta şi nădăjduieşte tare în mila şi
atotputernicia Lui. Căci noi ştim că Dumnezeu ne cere să iubim pe semenii
noştri şi priveşte cu plăcere la această iubire a noastră. Şi nu e faptă mai
mare de iubire decât să ne rugăm unii pentru alţii. Rugăciunea Bisericii
găseşte cu atât mai mare ascultare la Dumnezeu, cu cât în rugăciunea ei se
împletesc glasurile Sfinţilor din cer cu ale credincioşilor de pe pământ şi
însuşi glasul Maicii Domnului. «Biserica e într-o nesfârşită rugăciune pentru
mădularele sale: se roagă pentru noi toţi Îngerii şi Apostolii şi Mucenicii şi
Patriarhii şi cea mai presus de toţi, Maica Domnului nostru, şi această sfântă
unire e viaţa Bisericii». În rugăciune se arată dragostea şi creşte dragostea
şi unirea tuturor întreolaltă. Rugăciunea, după cum zice scriitorul creştin
Homiakov, din care am citat şi mai înainte, este sângele Bisericii. Iar
Cel ce întreţine această dragoste, din care izvorăşte rugăciunea de obşte a
tuturor pentru fiecare şi a fiecăruia pentru toţi, e Dumnezeu. Căci unde e
iubire, acolo e Dumnezeu. Dar
dacă Dumnezeu îndeamnă la orice rugăciune din iubire şi El o încălzeşte (Rom.
8, 26), desigur ca El ne dă şi El ne încălzeşte şi rugăciunea pentru cei morţi.
Şi atunci nu va găsi această rugăciune ascultare la El? Căci El însuşi a zis:
„Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că veţi lua şi va fi vouă” (Marcu
11, 24). Rugăciunea pentru morţi este, aşadar, nu numai un semn şi o întărire a
iubirii, ci şi o probă a credinţei. Căci tot Mântuitorul zice: „De poţi crede,
toate sunt cu putinţă credinciosului” (Marcu 9, 23). Se
poate spune că credinţa tare şi iubirea stăruitoare a Bisericii se revarsă ca
un val de putere peste pacătosul din iad, izbutind, când binevoieşte Dumnezeu
să-Şi adauge şi mila Sa deosebită, ceea ce nu poate păcătosul prin sine însuşi:
o reînnoire a puterilor sale amorţite.
345.
Nu se poate şti măcar în general care păcătoşi se pot folosi de rugăciunile Bisericii?
Am
văzut că Sfântul Ioan Gură de Aur spune că rugăciunile ajută numai celor
adormiţi în credinţă.
La Proscomidie (la
Sfânta Liturghie), se
pomenesc toţi cei
adormiţi «Întru nădejdea învierii
şi a vieţii de veci». Se poate spune deci că rugăciunile folosesc numai
sufletelor acelora care au plecat de aici nu de tot moarte, ca mădulare ale
Bisericii, ci având în ele o anumită credinţă ca rădăcină a virtuţilor şi
oarecare silinţe de a o dezvolta în virtuţi; celor ce au săvârşit, aşadar,
unele fapte bune ca început al virtuţilor şi al slăbirii patimilor, dar nu au
făcut binele aşa de statornic, sau aşa de mult timp, încât să fi ajuns la
deprinderi bune sau virtuţi care să cumpănească asupra patimilor. Cu alte
cuvinte, rugăciunile folosesc celor ale căror puteri nu s-au ruinat slujind
numai patimilor, ci au avut şi o oarecare obişnuinţă a binelui, cu care s-au
dus de aici. Ele folosesc chiar şi celor ce n-au dus o viaţă de credinţă şi n-
au avut fapte bune, dar la sfârşitul
vieţii au găsit puterea să se căiască, însă nu aşa de cutremurător ca să li se
prefacă fiinţa dintr-o dată şi întregime, ca a tâlharului de pe cruce, în care
caz s-ar fi dus în rai. Mitropolitul Nicolae al Crutitelor spune: «Domnul
nostru Iisus Hristos este atât de milostiv că nu lasă fără iubirea Lui de
oameni nici acele suflete greşite, care stau înaintea Lui cu credinţă slabă şi
numai cu începuturi de credinţă, sufletele care nu-şi întăresc credinţa
şi nici nu se pocăiesc
în timpul vieţii
lor pământeşti. Prin
rugăciunile Bisericii, prin puterea Jertfei celei nesângeroase, aduse
pentru aceşti răposaţi, prin milosteniile date pentru ei, li se uşurează
soarta. Aceşti păcătoşi nu sunt lipsiţi de nădejdea iertării şi a bunurilor
veşnice».
346.
Cum se face că rugăciunile Bisericii pot ajuta unora să se mântuiască de
chinuri înainte de judecata din urmă?
Aceasta
se datoreşte faptului că chinurile ce le suportă păcătoşii după moarte şi
înainte de
învierea cu trupurile nu sunt definitive că după judecata din urma, ci
provizorii, ca să se lase omenirii din Biserică prilejul să se întărească în
dragoste prin rugăciunile pentru cei morţi, care nu se mai pot ajuta ei
singuri, ci sunt ajutaţi prin dragostea altora. Chinurile dinainte de judecata
din urmă nu sunt nici definitive, nici aşa de mari ca cele de după acea
judecată, când vor fi răbdate şi în trup.
347.
Tot provizorie este şi starea de fericire a sufletelor drepţilor înainte de
judecata din urmă? Şi tot de un grad mai mic?
Da.
De aceea ele, deşi primesc o anumită fericire îndată după moarte, fericirea
deplină o aşteaptă să li se dea abia după judecata din urmă. Sfântul Grigorie
Teologul, fericind pe fratele său mort, Chesarie, «Că intră în cer şi se
înfăţişează Marelui Împărat şi se umple de lumina de acolo», adaugă că
«sufletul iubitor de Dumnezeu priveşte şi gustă cu închipuirea fericirea ce o
va primi de-abia după învierea trupului».
348.
Avem noi acum vreo legătură cu sufletele drepţilor din cer?
Da,
este o strânsă legătură de iubire şi de rugăciune între ei şi noi. Ne rugăm cu
ei, slăvim pe Dumnezeu împreună cu ei. Facem parte din acelaşi Trup tainic al
Domnului, din Biserică, trăind o viaţă duhovnicească comună. Deşi ei alcătuiesc
Biserica biruitoare din cer, iar noi cea luptătoare de pe pământ, acestea două
nu sunt despărţite, ci unite. E o necontenită trecere
de la una la alta. Sfinţii sunt cu puterea lor printre noi. Precum stăm în
legătură cu Domnul nostru Iisus Hristos, măcar că e nevăzut, aşa stăm şi cu
Sfinţii din cer. Sfântul Apostol Pavel zice: „V-aţi apropiat de muntele Sion şi
de cetatea Dumnezeului celui viu, de Ierusalimul cel ceresc şi de zeci de mii
de îngeri, în adunare sărbătorească, şi de Biserica celor întâi
născuţi care sunt scrişi în ceruri şi de Dumnezeu
Judecătorul tuturor, şi de duhurile
drepţilor celor desăvârşiţi” (Evr. 12, 22-23). Iar Fericitul Augustin spune:
«Sufletele credincioşilor care au murit nu sunt despărţite de Biserică... ele
sunt mădulare ale lui Hristos». Această
legătură prin mijlocirea Bisericii între noi şi Sfinţi, precum şi legătura
noastră cu sufletele celor
adormiţi, se numeşte Comuniunea Sfinţilor. De ea aminteşte
Simbolul Apostolic care datează din primele veacuri ale Bisericii.
349.
Avem temeiuri să credem că Sfinţii mijlocesc pentru noi prin rugăciunile lor?
Da.
Mai întâi pentru că fiind încă în viaţă, ei s-au rugat pentru noi. Sfântul
Apostol Pavel
scrie filipenilor: „Mulţumesc Dumnezeului meu ori de câte ori îmi amintesc de
voi, căci totdeauna, în toate rugăciunile mele, mă rog pentru voi toţi cu
bucurie” (Filip. 1, 3-4; II Cor. 13,
9; Efes. 1, 16-18; 3, 14-21; I Tes. l, 2-3; II Tes. 1, 1-11; II Tim. l, 3). Strădania lor
cea mai mare
în viaţă a
fost să ajute
cât mai mulţi
oameni să se mântuiască. Ceea ce îi făcea pe ei sfinţi
era o dragoste mistuitoare faţă de Dumnezeu şi de oameni. Dragostea lor faţă de
oameni şi preocuparea de a aduce pe cât mai mulţi la Dumnezeu n-a încetat nici
după mutarea lor de aici. Dimpotrivă, fiind mai aproape de Hristos, şi puterile
lor sufleteşti crescând, dragostea lor de oameni a crescut şi ea. Mântuitorul
spune că „bucurie se face înaintea Îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos
care se pocăieşte” (Luca 15, 10). Cu cât mai mare bucurie vor avea astfel
Sfinţii, care sunt mai legaţi de oameni, având aceeaşi fire? Mai ales că ei se
bucură de ceea ce Se bucură şi Domnul nostru Iisus Hristos, iar bucuria cea mai
mare a Lui este mântuirea noastră. Mântuitorul însuşi „Se roagă pentru noi”
(Rom. 8,
34), după cum Se roagă şi Duhul (Rom. 8, 26-27). Oare nu vor face şi Sfinţii la
fel, ca să facă bucurie lui Dumnezeu? Vor sta nepăsători când Iisus Se roagă
pentru noi, când aduce Jertfa nesângeroasă pentru noi, când lasă cele 99 de oi
şi aleargă să mântuiască pe cea pierdută? (Matei 18, 11-14). Cu
siguranţă că se vor ruga şi Sfinţii, mai ales că ştim că şi îngerii nu se
bucură numai pentru mântuirea unui suflet pierdut, ci, fiind pururea înaintea
lui Dumnezeu, se şi roagă pentru el. Căci aşa trebuie să înţelegem cuvintele
Mântuitorului: „Căutaţi să nu defăimaţi pe vreunul dintre aceşti mai mici, că
zic vouă: că Îngerii lor, în ceruri, văd pururea faţa Tatălui Meu care este în
ceruri” (Matei 18, 10). Mântuitorul a voit să arate că Îngerii acelora nu stau
degeabă în faţa lui Dumnezeu, ci stau spre folosul lor, căci îndată adaugă că
Fiul Omului a venit să mântuiască pe cel pierdut şi dă ca exemplu parabola cu
oaia cea pierdută (Matei 18, 11-14). Dar
în afară de mărturiile acestea pentru rugăciunile Sfinţilor, Sfânta Scriptură
cuprinde mărturii şi mai lămurite despre ele. În Apocalipsă se spune: „Şi când
a luat cartea, cele patru fiinţe şi cei douăzeci şi patru de bătrâni au căzut
înaintea Mielului, având fiecare alăută şi cupe de aur pline de tămâie, care
sunt rugăciunile sfinţilor” (5, 8). Iată, aşadar, pe Sfinţii din cer înfăţişând
înaintea tronului ceresc rugăciunile sfinţilor de pe pământ. Iar prin sfinţii
de pe pământ se înţelegeau pe vremea Apostolilor toţi membrii Bisericii (Col.
1, 4; Efes. 1, 1). Rugăciunea sfinţilor din cer este folositoare membrilor
Bisericii de pe pământ când aceştia din urmă se roagă şi ei, adică atunci când
rugăciunea sfântului din cer însoţeşte rugăciunea celui de pe pământ, deci când
acesta nu stă nepăsător. Mai
aducem aici trei temeiuri cu privire la rugăciunile Sfinţilor pentru noi.
Primul: Toate fiinţele cuvântătoare din cer şi de pe pământ trebuie să aducă
„Pururea lui Dumnezeu jertfă de laudă, adică rodul buzelor, care Preaslăvesc
numele Lui” (Evr. 13, 15). Sfinţii din cer
nu lipsesc de la aceasta jertfă necontenită a rugăciunii adusă lui Dumnezeu
(Apoc. 4, 10, 11). Al
doilea: În Biserică toate mădularele luptă pentru mântuirea, pentru sfinţirea
tot mai deplină şi a celorlalte mădulare. E o împreunălucrare a tuturor,
puterea de la unele trecând la celelalte, slăbiciunile unora fiind purtate şi
de celelalte, ca să crească tot trupul lui Hristos (Efes. 4, 11-12, 15-16; Rom.
12, 4-13). Nu pot fi socotiţi sfinţii ca nişte mădulare nelucrătoare în
Biserică, ca nişte mădulare amorţite. Iar lucrarea lor numai aceasta poate fi:
rugăciunea şi stăruiriţa pentru creşterea tuturor mădularelor trupului
Domnului. Al
treilea: Sfinţii se roagă pentru noi şi sunt ascultaţi (Fac. 20, 7; Iov 42, 8;
I Regi 7, 9; Ier. 15, 15; Iacov 5, 16; II Petru 1, 13-15; Apoc. 8, 3-4). Ei
sut proslăviţi (Rom. 2, 10); vor judeca lumea (I Cor. 6, 2); sunt iubiţii lui
Dumnezeu (Dan.
10, 19).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu