193. Cine are dreptul de a da Sfânta Împărtăşanie?
Numai preotul (sau arhiereul). Diaconul poate împărtăşi la vreme de mare nevoie pe mireanul ce se apropie de moarte, numai dacă e lipsă de preot. Dacă într-un asemenea caz lipsea şi diaconul, dar erau la îndemâna Sfintele Taine, Sfântul Simion al Tesalonicului - pentru cazuri «de mare nevoie şi cu multă luare aminte» - îngăduia prin pogorământ ca, chiar şi un cântăreţ sau un credincios mai curat şi mai cucernic să poată împărtăşi pe cel ce e pe moarte, spre a nu răposa acesta lipsit de merindea vieţii celei veşnice. Călugării şi pustnicii, care vieţuiesc în locuri depărtate de biserici şi de preoţi, de asemenea se pot împărtăşi singuri, dar cu o anumită rânduială.
194. Când şi de câte ori pe an se cuvine să se împărtăşească credinciosul?
Impărtăşirea creştinului fiind strâns legată de spovedanie sau mărturisire, tot ce am spus despre timpul sau termenele de spovedanie se potriveşte şi aici. Adăugam ce spun despre acest lucru Povăţuirile din Liturghier: «Preoţii de enorie să înveţe pe poporenii lor ca, într-un cuget curat, atât parte bărbătească cât şi femeiască, de va fi cu putinţă la praznice, iar de nu, negreşit în cele patru posturi de peste an, să se pregătească pentru Sfânta Împărtăşanie... Iar de vor vrea să se apropie de Sfânta Împărtăşanie şi afară de cele patru posturi obişnuite, să postească mai înainte... şi să se pregătească după rânduială, prin mărturisirea păcatelor... ». De dorit este ca fiecare creştin să se împărtăşească cât mai des, bineînţeles pregătindu-se din vreme pentru aceasta (I Cor. 11, 28-29).
195. Cine se poate împărtăşi?
Numai cei pregătiţi şi vrednici, căci aşa ne învaţă Sf. Apostol Pavel: „Să se cerceteze omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea alin pahar; căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osânda îşi mănâncă şi bea, nesocotind Trupul Domnului” (I Cor. 1l, 28-29). La fel ne învaţă şi Sfinţii Părinţi. În general, sunt opriţi de la împărtăşire cei vinovaţi de păcate grele (lepadare de credinţă, ucideri, desfrânare, curvii, furturi şi hoţii, cămătarii, cei ce umblă cu farmece sau vrăji şi descântece), după cum scrie în Molitfelnic la Învăţătura pentru canoanele de spovedanie, şi aceia pe care îi va găsi nevrednici duhovnicul533. Dar chiar cei curaţi şi vrednici nu se pot împărtăşi fără pregătirea trebuincioasă.
196. Cum se cuvine să ne pregătim pentru împărtăşire?
Pregătirea pentru împărtăşire este trupească şi sufletească. Ea constă din:
a) spovedanie (mărturisirea păcatelor), fără de care nimeni nu se poate împărtăşi. Numai copiii până la vârsta de 7 ani sunt scutiţi de spovedanie;
b) împăcarea cu toţi. Să nu fii certat cu nimeni şi să nu ai nimic împotriva cuiva;
c) înfrânarea de la orice poftă (împreunarea trupeasca) cel puţin cu câteva zile înainte şi abţinerea de la mâncare şi băutură în ziua împărtăşirii; numai celor bolnavi pe moarte li se poate da Sfânta Împărtăşanie pe mâncate.
d) Citirea pravilei pentru împărtăşire, adică a rugăciunilor pregătitoare pentru împărtăşirea cu vrednicie, pe care uneori le citeşte preotul în numele credincioşilor, în biserică, înainte de împărtăşire. (Vezi-le în Ceaslov sau în Cartea de Rugăciuni).
197. Când şi cum se împărtăşesc credincioşii (mirenii)?
Credincioşii (mirenii)
se împărtăşesc afără din Altar, în faţa uşilor împărăteşti, după ce se împărtăşesc
sfinţiţii liturghisitori, anume atunci când răsună chemarea: «Cu frică lui
Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să va apropiaţi». În fruntea lor, adică
îndată după clerici, se împărtăşesc mai întâi slujitorii bisericeşti inferiori,
care au hirotesie de ipodiaconi, citeţi sau cântăreţi, apoi călugării fără
hirotonie şi în fine credincioşii de rând537. La vremea cuvenită se apropie
fiecare cu cuviinţă şi cu evlavie, în linişte şi cu bună rânduială, întâi
bărbaţii, începând cu cei mai bătrîni, apoi femeile şi în urmă copiii, ţinînd
în mînă câte o lumânare aprinsă, în semn de bucurie şi cinste pentru stăpânul
Hristos al Cărui Sfânt Trup şi Sânge îl vor primi în casa trupului şi a
sufletului lor. Înainte de a-i împărtaşi, preotul citeşte, în numele lor şi în
auzul tuturor, rugăciunile pe care le zic şi sfinţiţii slujitori în altar în
timpul împărtăşirii lor: «Cred, Doamne, şi mărturisesc...», «Cinei Tale celei
de taină...» şi «Nu spre judecata sau spre osândă...». Bun şi frumos este
obiceiul vechi ca înainte de împărtăşire, fiecare să-şi ceară iertare
de la
toţi cei din biserică538, sărutând cei mai mici mâna celor mai mari în
semn de supunere şi
de respect (copiii
faţă de părinţi,
finii faţă de
naşi). Spre deosebire de clerici,
credincioşii primesc deodată atât Trupul cât şi Sângele Domnului din potir, cu
linguriţa, din mâna preotului, care spune de fiecare dată: «Se împărtăşeşte
robul (roaba) Lui Dumnezeu (N) cu cinstitul şi Sfântul Trup şi Sânge al
Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, spre iertarea
păcatelor şi spre viaţa de veci». În timpul când se
împărtăşesc credincioşii, la strană se cântă chinonicul, adică imnul împărtăşirii:
«Trupul lui Hristos primiţi...» sau «Cinei Tale celei de taină...». După împărtăşire
fiecare îşi şterge buzele cu ştergarul din mâna preotului, sărută Sfântul
Potir, ca pe însăşi coasta lui Hristos, din care a curs sânge şi apă, şi se
închină mulţumind lui Dumnezeu. Apoi primeşte anaforă, la Paşte artos sau
„Paşte mic”, puţin vin pentru a-şi clăti gura şi pentru ca să nu mănânce
altceva după Sfânta Împărtăşanie. Cel ce a primit Sfânta
Împărtăţanie se cuvine să nu mai sărute icoane sau mâna cuiva, să nu scuipe pe
jos şi să aibă grijă mai cu seama ca nici un cuvînt de ocară, de blestem, de
clevetire sau orice vorbire deşartă să nu spurce gura sa, pentru cinstirea
dumnezeiescului Trup şi Sânge pe care l-a primit în ea.
198. Cum se face împărtăşirea bolnavilor?
Bolnavii pot fi împărtăşiţi de preot afără din biserică, adică la casele lor, sau la spital, cu părţicele din Sfântul Trup, sfinţit anume pentru acest scop în Joia Patimilor şi păstrat în Altar, în chivotul de pe Sfânta Masă. În aceste cazuri, împărtăşirea se face după o rânduială deosebită, înscrisă în Molitfelnic (Rânduială ce se face când se va întâmpla a se da foarte grabnic celui bolnav Împărtăşirea). Nu se poate da însă Sfânta Împărtăşanie bolnavilor căzuţi în stare de inconştienţă, neşimtire sau celor ieşiti din minţi, nebuni.
Anafura: nafură, anaforă (gr. ἅγιος, ὁ, ἄρτος — aghios artos = pâine sfinţită, lat. nafora)
— este pâinea sfinţită, tăiată în formă de cubuleţe, ce se împarte
credincioşilor, la sfârşitul Sf. Liturghii, după ce s-au miruit. Este
pusă pe anaforniţă (tavă sau un vas cu picior) aşezată pe o măsuţă, în
dreapta preotului care miruieşte, şi fiecare credincios, trecând de la
miruit, ia o bucăţică de anafura, pe care o mănâncă, cu condiţia să nu
fi mâncat nimic şi nici apă să nu fi înghiţit în ziua respectivă. Ea se
mai numeşte şi antidor (ἀντίδωρον, τό — antidoron = în loc de dar).
Despre aceasta spune Sf. Simeon al Tesalonicului: „Iară antidorul este
pâine sfinţită, care se face din acea prosforă (prescură) din care se
scoate agneţul, care se jertfeşte şi se face trupul Domnului. Antidorul
se dă în locul darului celui mare al înfricoşatei cuminecături
(împărtăşanii), căci nu toţi credincioşii sunt vrednici a se
împărtăşi... ci el, numindu-se după cuviinţă antidor, adică în loc de
dar, căci darul lui Dumnezeu dă...“ (Mitrofanovici V., dr., Liturgica
Bisericii Ortodoxe, Cernăuţi, 1929, p. 601). Despre pregătirea anaforei
Liturghierul scrie: „Anafura se taie din prescura din care s-a scos
Sfântul Agneţ. Dacă sunt credincioşi mulţi şi nu ajunge numai o
prescură, se poate tăia şi prescura a doua, din care s-a scos părticica
întru cinstea şi pomenirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Drept
aceea aceste două prescuri se cade să fie întregi şi mai mari, iar nu
numai peceţi, chibuzind astfel preotul ca să ajungă pentru anafura“
(Liturghier, Bucureşti, ediţii: 1957, 1967, p. 143). Anafura se taie la
proscomidiar, după ce s-au pregătit Darurile, şi se aşează pe
anaforniţă. Ea se sfinţeşte în timpul când la strană se cântă Axionul;
preotul ia vasul cu anafura şi îl atinge de Sf. Disc şi de Sf. Potir
binecuvântând: „Binecuvântată este anafura sfinţilor Tăi, Doamne, acum
şi pururea şi în vecii vecilor, Amin“. (Liturghier, Bucureşti, ediţii:
1957, 1967, p. 142). Deoarece se face sfinţirea ei în timpul Axionului
(adică atunci când se face pomenirea Sfintei Fecioare după sfinţirea
Darurilor), împărţirea anafurei la sfârşitul Liturghiei simbolizează
rămânerea Maicii Domnului încă multă vreme pe pământ, în mijlocul primei
comunităţi creştine, după înălţarea la ceruri a Fiului ei şi până la
adormirea ei (Liturgica Specială, Bucureşti, ed. a II-a. 1985, p. 331)).
Anafura este un „înlocuitor“ al Sfintei împărtăşanii (care vine ca un
pogorământ pentru cei care nu s-au împărtăşit) şi de aceea, ca şi Sfânta
împărtăşanie, se ia pe nemâncate (când se ia şi aghiasmă, se ia întâi
aghiasma şi apoi se mănâncă anafura). Ea se dă credincioşilor ca simbol
al comuniunii spirituale. Vechile Pravile şi Cărţi de învăţătură pentru
preoţi impuneau pentru luarea anafurei aceeaşi pregătire trupească şi
sufletească la fel ca şi pentru împărtăşanie. Tot anafura este şi pâinea
numită „Paşte“, binecuvântată şi stropită cu vin, care se dă
credincioşilor în Duminica învierii, după împărtăşanie (la slujba de
noapte).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu