DESPRE HARUL LUI DUMNEZEU

243. Dar dacă harul ne e totdeauna de neapărată trebuinţă pentru mântuire şi dacă mântuirea e un dar al lui Dumnezeu dat prin har, mai avem şi noi vreo parte la lucrarea mântuirii noastre?

Da, avem şi noi o parte. Deşi harul e de neapărată trebuinţă pentru mântuirea noastră, totuşi el nu ne poate mântui singur. Noi nu suntem nişte buşteni, sau nişte pietre cu care face Dumnezeu ce voieşte. Dacă harul ar lucra singur, ar însemna că ne duce fără voie la mântuire. În acest caz, dacă unii nu se mântuiesc, aceasta n-ar fi din pricina lor, ci a harului care nu-i sileşte. Aceasta e însă o învăţătură a calvinilor numită predestinaţie (mai înainte rânduire). După această învăţătură, Dumnezeu a hotărât din veci să mântuiască pe unii oameni şi să-i piardă pe alţii, după cum Îi place Lui, nu după cum vor lucra ei în chip liber cu harul. Celor pe care a hotărât să-i mântuiască le dă harul, care-i sileşte să lucreze după voia Lui, celorlalţi nu li-1 dă.

244. Dar învăţătura Bisericii noastre care este?

Învăţătura Bisericii noastre este că harul e dăruit tuturor, căci: „Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Tim. 2, 4). Dar harul nu sileşte  pe  nimeni.  Oamenii  au  libertatea  să-l  primească  şi  să  conlucreze  cu  el,  sau  să-l respingă. Cei dintâi se mântuiesc, cei din urma nu. „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine”, citim în Apocalipsa (3, 20). Astfel, deşi oamenii nu se pot mântui singuri, ci prin har, totuşi atârnă şi de libertatea lor ca să lase să pătrundă harul în ei, sau nu, şi să se mântuiască sau nu. De aceea „mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi” (Matei 20, 16). Deci Dumnezeu voieşte mântuirea tuturor oamenilor. El lucrează însă după dreptate, nu după bunul plac. El îi mântuieşte sau osândeşte pe oameni după faptele lor.

245. Dar Dumnezeu nu ştie din veci pe cei ce se vor mântui şi pe cei ce se vor pierde? Dacă-i aşa, cei pe care-i ştie că se vor pierde cum s-ar mai putea mântui, şi cei pe care-i ştie că se vor mântui cum s-ar mai putea pierde?

Dumnezeu îi ştie, desigur, din veci pe unii că se vor mântui şi pe alţii că se vor pierde. Şi fiindcă ştiinţa Lui e neînşelătoare, cei pe care-i ştie că se vor mântui, se vor mântui negreşit; iar cei pe care-i ştie că se vor pierde, se vor pierde cu siguranţă. De aceea, se poate spune ca unii au fost din veci rânduiţi de Dumnezeu la mântuire, iar alţii la pierzare. Dar aceasta n-a făcut-o Dumnezeu pentru că aşa I-a plăcut Lui, ci pentru că a văzut de mai înainte ca cei dintâi vor primi harul şi vor conlucra cu El, iar cei din urmă nu. Deci de oameni atârnă că Dumnezeu i-a rânduit pe unii din veci spre mântuire, iar pe alţii spre pierzare, nu de bună placere a Lui. Vederea de mai înainte a lui Dumnezeu nu înrâureşte libertatea oamenilor. Dumnezeu vede mai înainte cum vor lucra oamenii, fără ca să-i silească să lucreze într-un fel sau altul, aşa cum un medic vede mai înainte cum va merge o boală, fără ca să producă el boala aceea. Mai înaintea-rânduire a lui Dumnezeu atârnă de mai înainte-ştiinţa Lui despre hotărârea liberă a oamenilor: „Căci pe cei pe care i-a cunoscut mai înainte, mai înainte i-a şi hotărât să fie asemenea chipului Fiului Său” (Rom. 8, 29).

246. Dacă harul face începutul mântuirii, şi nu libertatea omului, şi dacă de-abia după ce bate harul la uşa sufletului se poate hotărâ omul pentru har, nu cumva harul înrâureşte libertatea să-l primească? Şi aceasta nu e un fel de silă din partea harului asupra libertăţii?

Nu e nici o silă. Căci dacă ar fi silă, orice om s-ar hotărâ pentru primirea harului, pentru că harul bate deopotrivă la uşa tuturor. E drept că numai harul dă putere libertăţii să se hotărăscă pentru primirea lui. Harul dă o primă întărire libertăţii, care era slăbită de păcat. Dar totuşi, această întărire nu înseamnă o silire a libertăţii. Libertatea nu a fost pusă, prin această întărire, sub un jug străin, ci ea a căpătat un prim ajutor de a deveni iarăşi adevărată libertate, cum a fost înainte de păcat. Harul şi libertatea, după învăţătura ortodoxă, nu sunt două lucruri aşa de contrarii, ca după învăţătura Bisericii Romano-Catolice, care pretinde că libertatea nu trebuie să fie stingherită de har; sau că după învăţătura protestantă, care subjugă pe om cu totul harului, socotind că omul, prin căderea lui Adam, a devenit cu totul rob păcatului, a pierdut cu totul libertatea şi nu şi-o mai poate câştiga nici prin har, devenind acum un rob al harului. După învăţătura ortodoxă, între har şi libertate este o înrudire, ca între medicament şi sănătate, sau ca între aer şi plămân. Aşa se face că după ce a primit harul, pe măsură ce sporeşte în har, omul se întăreşte în libertate şi deci harul lucrează tot mai mult în el, nu lucrează numai harul singur, ci şi omul cu libertatea lui. Astfel, viaţa omului renăscut în Hristos se datorează şi harului, dar şi libertăţii omului. De aceea, uneori, Sfânta Scriptură vorbeşte ca şi cum harul ar face totul în om: „Căci Dumnezeu este Cel Care lucrează în voi şi ca să voiţi, şi ca să săvârşiţi, după a Lui bunăvoinţă” (Filip. 2, 13); alteori el dă îndemnuri omului ca şi cum totul ar atârna de el. Chiar înainte de cuvintele de mai sus, Sf. Apostol Pavel zice: „Cu frică şi cu cutremur lucraţi mântuirea voastră” (Filip. 2, 12). Harul este cel ce întăreşte, dar noi trebuie să avem grijă de harul din noi: „Nu fi nepăsător faţă de harul ce este întru tine”, spune Sf. Apostol Pavel lui Timotei (I Tim. 4, 14), sau: „Duhul să nu-L stingeţi” (I Tes. 5, 19). În Epistola către Romani (12, 9-21), acelaşi Apostol le dă credincioşilor o seamă de îndemnuri cum să se poarte. Dar cu puţin înainte (Rom. 12, 6) spune că toate cele ce urmează sunt daruri ale Duhului. Iar când le spune galatenilor să umble întru Duhul (Gal. 5, 25), sau efesenilor că sunt întru lumină (Efes. 5, 8-9), se înţelege că e vorba şi de har şi de strădania lor liberă. Tot aşa trebuie să se înţeleagă şi cuvintele acestea către Timotei: „Deci tu, fiul meu, întăreşte-te în harul care e în Hristos Iisus” (II Tim. 2, 1). Din Părinţii şi Scriitorii Bisericii, dăm următoarele cuvinte ale lui Teodoret, care arată că fără voinţă nu ne putem mântui, dar şi că voinţa, fără har, nu poate face nici un bine. Tâlcuind cuvintele de la Filipeni (1, 30), Teodoret zice: «A numit credinţa şi lupta daruri ale lui Dumnezeu, arătând astfel că nu are în vedere voinţa singură, care dezbrăcată de har nu poate înfăptui nici un bine. Căci ambele trebuie: şi voinţa noastră, şi ajutorul dumnezeiesc; nici harul Duhului nu ajunge celor ce n-au bunăvoinţă, nici voinţa, lipsită de această putere, nu poate aduna bogăţia».

247. Chiar şi atunci când omul a înaintat mult în viaţa în Hristos şi este pătruns adânc de har, conlucrează el liber cu harul?

Da, chiar şi atunci. Cât de mult ar fi întărită voinţa omului de har, ea este tot liberă. Şi atunci omul conlucrează tot liber cu harul, iar nu silit. De aceea, chiar şi omul cel mai înaintat în viaţa cea nouă poate cădea. Calvinii spun că omul în care s-a sălăşluit harul e sigur de mântuire, că harul lucrează silnic asupra omului, încât acesta nu mai poate cădea. Aşa spun şi multe alte secte. Biserica noastră învaţă însă că Dumnezeu nu mântuieşte pe nimeni cu sila, ci că pentru mântuire trebuie să conlucreze şi omul, în chip liber, cu harul. Iar dacă omul e liber în tot cursul vieţii celei noi, s-ar putea ca el să nu mai conlucreze de la un moment dat cu harul şi deci să cadă. Drept aceea, omul e dator să fie mereu cu grijă, să stea necontenit treaz, să nu adoarmă în siguranţa că el nu mai poate cădea, că-1 mântuieşte Dumnezeu cu sila. „Cel căruia i se pare că stă neclintit să ia seama să nu cadă” zice Sf. Apostol Pavel (I Cor. 10, 12). Iar Sf. Apostol Ioan spunea: „Păziţi-vă pe voi înşivă,  ca  să  nu  pierdeţi cele ce aţi lucrat” (II Ioan 1, 8). Mântuitorul ne îndeamnă la priveghere necontenită (Matei 24, 42; 25, 1-13). Şi iarăşi Sf. Apostol Pavel spune: „Să păzeşti porunca fără pată, fără vină până la arătarea Domnului nostru Iisus Hristos” (I Tim. 6, 14), sau: „păzeşte-te pe tine însuţi şi învăţătura şi stăruie în acestea” (I Tim. 4, 16). Tot el dă credincioşilor sfatul: „Că nimeni să nu se clatine în aceste necazuri” (I Tes. 3, 3). Toate aceste îndemnuri n-ar avea nici un rost dacă harul ar lucra singur mântuirea omului şi dacă omul ar fi sigur de ea.

248. Dacă omul e dator să conlucreze în chip liber cu harul la mântuirea sa, ce trebuie să facă omul ca să se mântuiască?

Dumnezeu aşteaptă de la om credinţă şi fapte bune. Nu numai credinţă. Sf. Apostol Iacov zice: „Vedeţi dar că din fapte este îndreptat omul, iar nu numai din credinţă” (Iacov 2, 24), sau: „Precum trupul fără de suflet este mort, astfel şi credinţa fără de fapte moartă este” (Iacov 2, 26). S-a spus însă mai înainte că ceea ce face omul pentru mântuirea sa, adică credinţa şi faptele bune, nu face numai prin puterile sale, ci şi ale harului. Când Sf. Apostol Pavel spune că omul nu se îndreptează din faptele legii, înţelege faptele pe care le-ar fi făcut omul fără har, înainte de venirea lui Hristos, vrând să împlinească numai prin puterile sale poruncile morale ale lui Dumnezeu, date prin Legea lui Moise, sau prin legea scrisă în inimă. Aşa socoteau evreii pe vremea aceea, că n-au trebuinţă de harul lui Hristos şi, deci, nici de Crucea Lui, prin care ne-a câştigat acest har, că se pot mântui prin ei înşişi, împlinind cu puterile lor Legea lui Moise. Şi amăgeau pe unii creştini veniţi dintre păgâni, ca de pildă pe galateni, că trebuie să împlinească în primul rând Legea lui Moise ca să se mântuiască. Acestora le spune Sf. Apostol Pavel că noi ne mântuim prin harul lui Hristos şi prin credinţa mântuitoare a Crucii Lui, nu prin faptele Legii făcute cu puterile noastre. Căci unde e lăsat omul numai cu Legea, fără harul lui Hristos, se înmulţeşte păcatul. „Socotim dar că prin credinţă se va îndrepta omul, fără faptele legii” (Rom. 3, 28; Gal. 2, 16). Sau: „Pentru că din faptele legii nici un om nu se va îndrepta înaintea Lui, căci prin Lege vine cunoştinţa păcatului... pentru că toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava Lui Dumnezeu, îndreptându-se în dar, cu harul Lui, prin răscumpărarea cea întru Hristos Iisus” (Rom. 3, 20, 23, 24). Dar dacă Sf. Apostol Pavel respinge faptele legii, adică cele făcute de om numai cu puterile lui, nu le respinge pe cele făcute din credinţa în Hristos, adică pe cele săvârşite cu ajutorul harului. Dovada e că tot el spune că credinţa n-ajunge pentru mântuire, că de ar avea cineva credinţă cât să mute şi munţii, dacă dragoste nu are, nimic nu foloseşte (I Cor. 13, 2), sau că ceea ce foloseşte în Hristos este „credinţa care lucrează prin iubire” (Gal. 5, 6). Şi tot el spune: „... prin dragoste să slujiţi unul altuia, căci toată legea într-un singur cuvânt se cuprinde, adică: Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Gal. 5, 13-14).

249. În ce scop cere Dumnezeu de la om fapte bune pentru mântuirea lui? Mai trebuie oare să mai dea şi omul ceva lui Dumnezeu, în afară de jertfă pe care a dat-o Hristos, ca să primească mântuirea?

Dumnezeu nu cere de la om fapte bune pentru că n-ar ajunge jertfa lui Hristos, sau pentru că omul ar mai trebui să dea şi el lui Dumnezeu ceva în schimb pentru mântuire. Faptele nu sunt un preţ de schimb, pe care îl plăteste omul lui Dumnezeu pentru mântuire, ca la un contract de vânzare-cumpărare, ci mijloace prin care se desăvârşeşte omul, folosindu-se de ajutorul harului, mijloace prin care omul se face tot mai mult asemenea lui Dumnezeu. Numai catolicii socotesc faptele ca un fel de preţ pe care-l mai dă omul lui Dumnezeu, pe lângă jertfa lui Hristos. De aceea au respins protestanţii trebuinţa faptelor bune, despărţindu- se de catolici: ca să nu se micşoreze prin ele puterea jertfei lui Hristos.

250. Dacă prin har, credinţa şi fapte bune (virtuţi) ne desăvârşim viaţa cea întru Hristos, până unde poate ajunge această desăvârşire şi în ce constă ea? Putem propăşi în viaţa în Hristos „până ce vom ajunge toţi... la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos, ca să nu mai fim copii duşi de valuri...” (Efes. 4, 13-14). Ca orice viaţă, aşa şi viaţa în Hristos şi după chipul lui Hristos are o naştere, o pruncie, o creştere şi o stare a bărbăţiei, a desăvârşirii, sau a sfinţeniei. Deoarece viaţa aceasta se naşte, creşte  şi  se  desăvârşeşte  prin  harul  Duhului  sau  prin  Duhul,  ea  se  numeşte  viaţă duhovnicească.

251. Când are loc naşterea la viaţa cea întru Hristos şi în ce constă ea?

Naşterea la viaţa cea întru Hristos, care se mai numeşte şi îndreptare, are loc la Botez, când primim harul mântuitor al Duhului Sfânt şi pe Hristos, în noi. Ea constă în ştergerea reală a păcatului strămoşesc şi a vinei pentru el, precum şi a eventualelor păcate personale, adică iertare, şi în sădirea de viaţă nouă, de sfinţenie, adică sfinţire. Ea este înnoire, naştere la viaţă nouă şi viaţă cu totul nouă; transformare lăuntrică reală a omului. Cu alte cuvinte ea constă în omorârea omului vechi al păcatului şi în naşterea omului nou, în Hristos: „Au nu  ştiţi că toţi câţi în Iisus Hristos ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat?...” „Aceasta ştiind, că, omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El ca să se nimicească trupul păcatului, pentru a nu mai fi robi ai păcatului...” „Aşa şi voi, socotiţi-vă că sunteţi morţi păcatului, dar vii pentru Dumnezeu, în Hristos Iisus, Dumnezeul nostru” (Rom. 6, 3, 6, 11). Desfiinţarea totală a păcatului în omul îndreptat nu este contrazisă de faptul rămânerii în el a aplecării voinţei spre păcat, a concupiscenţei, urmare a slăbirii firii noastre prin păcatul protopărinţilor, căci această aplecare sau pornire spre păcat nu mai are în cel îndreptat caracter de păcat şi nu poate fi socotită ca atare, decât dacă voinţa o aprobă şi consimte s-o urmeze. Prin îndreptare, se desfiinţează real, în om, principiul păcatului, anume pervertirea voinţei. Această din urmă, voinţă, fiind reînnoită prin har, tinde spre Dumnezeu, iar impulsul spre păcat serveşte mai degrabă, în cel îndreptat, ca mijloc de exercitare a forţelor morale şi prilej de sfinţire, înaintare şi întărire în bine.

252. În ce constă pruncia duhovnicească?

E  starea  ce  urmează  îndată  după  naşterea  omului  cel  nou.  Pe  acest  om  nu-l  mai stăpâneşte în chip silnic păcatul. El poate face acum binele, căci voinţa lui a fost dezlegată de legăturile păcatului. Dar e încă plăpând în cele bune, ca un om scăpat de boală, în cele ale sănătăţii. Deocamdată, el are mai mult credinţă în Hristos, dar nu şi deprinderile în cele bune, adică virtuţile. Credinţa îl va ajuta însă ca să câştige şi aceste deprinderi.

253. În ce constă creşterea duhovnicească?

În străduinţa de a săvârşi în chip tot mai regulat faptele bune cerute de credinţă şi ajutate de har. Dacă nu le săvârşeşte, omul cade iarăşi uşor în robia păcatului. Dacă săvârşeşte fapte bune tot mai neîntrerupt omul cel nou se întăreşte în aşa fel, încât nu mai este asaltat sau amăgit uşor de ispite, nici măcar cu gândul. Şi, pe măsură ce creşte duhovniceşte, prin fapte, omul îşi dă seama de harul care este în el de la Botez. «Prin Botez ne-a scos cu putere din robie,  desfiinţând  păcatul  prin  Cruce şi  ne-a  dat  poruncile  libertăţii,  dar  a  urma  sau  nu poruncile, a lăsat la voia noastră liberă». Deci, «Chiar de la Botez, după darul lui Iisus Hristos, ni s-a dăruit harul desăvârşit al lui Dumnezeu, spre împlinirea tuturor poruncilor; dar pe  urmă,  tot  cel  ce  l-a  primit  în  chip  tainic,  dar  nu  împlineşte  poruncile,  pe  măsura neîmplinirii e luat în stăpânire de păcat, care nu e al lui Adam, ci al celui care a nesocotit poruncile, întrucât, luând puterea lucrării, nu săvârşeşte lucrul». «Drept aceea, o, omule, care ai fost botezat în Hristos, dă numai lucrarea pentru care ai luat puterea şi te pregăteşte ca să primeşti arătarea Celui ce locuieşte întru tine, de la Botez». Putinţa creşterii duhovniceşti, dar şi a căderii în păcat după Botez, o explică Sf. Diadoh al Foticeii astfel: «Când cineva stă în vreme de iarnă într-un loc oarecare, sub cerul liber, privind la începutul zilei cu faţa spre Răsărit, partea de dinaintea sa se încălzeşte de soare, iar cea din spate rămâne nepărtaşă la căldură, deoarece soarele nu se află deasupra creştetului său. Tot aşa şi cei ce sunt la începutul lucrării duhovniceşti, îşi încălzesc în parte inima, prin harul sfânt, din care pricină şi inima începe să rodească cugetări duhovniceşti; dar părţile de dinafară ale ei rămân de cugetă după trup, deoarece încă nu sunt luminate de Sfânta Lumină, printr-o simţire adâncă, toate mădularele inimii».

254. Care este rezultatul acestei creşteri?

Am spus că rezultatul acestei creşteri este bărbăţia duhovnicească. Ea se mai numeşte şi stare de sfinţenie, deşi lucrarea de sfinţire a omului e una cu creşterea duhovnicească şi începe de la Botez, de când s-a sălăşluit în el harul şi s-a şters păcatul strămoşesc, din care pricină Sf. Apostol Pavel îi numeşte pe toţi creştinii „sfinţi” (I Cor. 1, 2). Dar sfinţenia deplină se câştigă prin împlinirea statornică a poruncilor, ceea ce face ca faptele bune ale omului să devină deprinderi regulate sau virtuţi.

 255. În ce constă sfinţenia?

Ea  constă  într-o  astfel  de  întărire  a  omului  în  bine,  prin  virtuţi,  încât  să  nu  mai săvârşească nici o faptă rea şi nici măcar în gând să nu mai fie tulburat, cu uşurinţă, de ispita de a face vreun rău. Atunci omul ajunge să fie liber de orice patimă, ajunge la virtutea nepătimirii. În acelaşi timp el se ridică la o dragoste necontenită faţă de Dumnezeu şi de oameni. Nepătimirea şi dragostea fierbinte, neîntreruptă, acestea sunt semnele stării de sfinţenie. Când a ajuns aici, omul s-a ridicat de la chipul dumnezeiesc, restabilit în el la Botez, la asemanarea cu Dumnezeu. În starea de sfinţenie, harul a străbătut cu totul din adâncul inimii omului, în toată fiinţa lui, luminându-l duhovniceşte. Şi, deoarece unde e harul, acolo e şi Duhul Sfânt şi acolo e şi Hristos, în omul sfânt cei din jur întrezăresc pe Hristos, după cum el însuşi simte atunci, în sine, prezenţa lui Hristos. Dar sfinţenia nu este o stare încheiată, ci se desăvârşeşte în vecii vecilor. Iată cum descrie Sf. Diadoh al Foticeii semnele acestei stări: «Când vom începe, însă, să împlinim cu râvnă fierbinte poruncile lui Dumnezeu, harul, luminând toate simţurile noastre printr-o adâncă simţire, va arde pe de o parte amintirile noastre, iar pe de alta, îndulcind inima noastră cu pacea unei iubiri statornice, ne va face să izvorâm gânduri duhovniceşti, nu după trup». «Două bunuri ne aduce nouă harul cel sfânt prin Botezul renaşterii, dintre care unul covârşeşte nemărginit pe celălalt. Cel dintâi ni se dăruieşte îndată, căci ne înnoieşte în apa însăşi şi luminează toate trăsăturile sufletului, adică „chipul” nostru, spălând orice pată a păcatului  nostru.  Iar  celălalt  aşteaptă  să  înfăptuiască  împreună  cu  noi  ceea  ce  este „asemănarea”.  Deci,  când  începe  mintea  să  guste  întru  multă  simţire  din  dulceaţa  Prea Sfântului Duh, suntem datori să ştim că începe harul să zugrăvească, peste chip, asemănarea... înflorind o virtute prin alta şi înălțând chipul sufletului din strălucire în strălucire... căci toate virtuţile le primeşte mintea prin simţire, înaintând după o măsură şi o rânduială negrăită. Dar dragostea duhovnicească nu o poate câştiga cineva până ce nu va fi luminat de Duhul Sfânt. Şi până a primi mintea lui în chip desăvârşit asemănarea prin lumina dumnezeiască, el poate avea aproape toate celelalte virtuţi, dar este încă lipsit de dragostea desăvârşită... Nici nepătimirea nu o poate dărui sufletului altă virtute, decât numai dragostea».