ÎNSUȘIRILE BISERICII

277. De ce se numeşte Biserica „sfântă”?

Biserica se numeşte sfântă, pentru că sfânt este Capul ei, Mântuitorul Iisus Hristos, pentru că sfânte sunt mijloacele mântuirii, Duhul Sfânt, Care sălăşluieşte în Biserică până la sfârşitul veacului, învăţătura propovăduită şi Trupul Domnului, Care e sfinţenia însăşi. Sf. Apostol Pavel zice: „Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca să o sfinţească, curăţind-o cu baia apei prin cuvânt, şi ca s-o înfăţişeze Sieşi Biserică slăvită, neavând întinăciune, nici prihană sau altceva de acest fel, ci ca să fie sfântă şi fără de prihană” (Efes. 5, 25-27). Sf. Irineu scrie: «Unde e Biserica, acolo e şi Duhul Sfânt şi unde e Duhul Sfânt acolo e şi Biserica şi tot harul».  «Biserica e fără pată şi fără zbârcitură», zice Rufin. Bisericile, grăieşte Origen, «sunt ca luminătorii în lume (Filip. 2, 15). Cel mai rău membru al Bisericii nu poate fi comparat cu nimeni din adunările omeneşti».

278. Poate fi Biserica sfântă, dacă ea cuprinde şi păcătoşi?

Păcătoşii n-ating sfinţenia Bisericii. Miezul misiunii Bisericii stă tocmai în îndreptarea păcătoşilor. Toţi oamenii sunt păcătoşi, încât despre nici unul nu se poate spune că e lipsit de păcate (Fac. 6, 5, 12; III Regi 8, 46; Pilde 20, 9; Eccl. 7, 20; Iov 14, 4, 5; Iacov 3, 2; I Ioan 1, 8). Însuşi Apostolul Pavel a spus despre sine că e cel dintâi dintre păcătoşi (I Tim. 1,15). Mântuitorul a asemănat Biserica, în diferitele Sale parabole, cu ţărâna care cuprinde şi grâu şi neghină (Matei 13, 24-30, 36-43), cu năvodul care prinde şi peşti buni şi peşti răi (Matei 13, 47-50), cu nunta fiului de împărat la care sunt chemaţi şi cei ce n-au haină de nuntă (Matei 22, 9-14), şi abia la sfârşitul veacurilor se va alege grâul de neghină, peştii buni de cei răi, cei ce au haină de nuntă de cei fără o astfel de haină. Apostolul Pavel spune că Biserica este ca o casă, în care se găsesc şi vase de cinste şi vase de necinste (II Tim. 2, 20), sau asemenea corpului omenesc, care are şi membre de cinste şi membre de necinste (I Cor. 12, 22-24). Aşadar, e cu neputinţă ca toţi membrii Bisericii să fie sfinţi şi fără de păcate. Rolul Bisericii este tocmai de a-i sfinţi pe toţi, prin mijloacele sfinţitoare pe care le are. Prin această misiune şi prin aceste mijloace (Sf. Taine) este Biserica Sfântă, iar nu prin starea de sfinţenie a membrilor ei.

279. De ce se numeşte Biserica „sobornicească”?

Biserică   „sobornicească”   înseamnă   întâi   o   Biserică   răspândită   în   toată   lumea, cuprinzând pe credincioşii din toate locurile, din toate timpurile şi de la toate popoarele, ca o încununare a poruncii Mântuitorului: „Mergând învăţaţi toate neamurile...” (Matei 28, 19). Sf.  Apostol  Pavel  spune  galatenilor  şi  colosenilor  că  în  Biserica  lui  Hristos  nu  se  face deosebire de neam între credincioşi: „Nu mai este elin şi iudeu, tăiere împrejur şi netăiere împrejur, barbar, scit, rob şi liber, ci toate şi întru toţi Hristos” (Col. 3, 11; Gal. 3, 28). Biserică „sobornicească” înseamnă unirea tuturor cu totul. Fiecare membru şi toţi la un loc stau în unire cu Biserica întreagă şi aceasta cu fiecare membru. Mai este sobornicească şi pentru că Sinoadele ecumenice sau Soboarele a toată lumea sunt autoritatea cea mai înaltă a obştii creştine, având să se pronunţe fie asupra credinţei, fie asupra vieţii creştine. Biserica „sobornicească” are, în fine, şi înţelesul de „ortodoxă”, adică „dreptcredincioasă” (dreptmăritoare), ceea ce  înseamnă unitatea în învăţătură şi conducere, ca legătură ce uneşte Bisericile din diferitele teritorii. Cu acest înţeles găsim cuvântul prima dată la Sf. Ignatie Purtătorul de Dumnezeu, care susţine că «Unde este Hristos acolo este Biserica sobornicească». Nimeni n-a arătat mai cuprinzător şi mai limpede înţelesul sobornicităţii Bisericii, ca Sf. Chiril, marele catehet de la Ierusalim: «Biserica se  numeşte sobornicească, zice el, pentru că ea este în toată lumea, de la o margine a pământului la alta; pentru că ea învaţă soborniceşte şi fără greşeală toate dogmele, care trebuie să ajungă la cunoştinţa oamenilor, despre lucrurile văzute şi nevăzute, cereşti şi pământeşti; pentru că ea  supune la adevărata evlavie tot neamul omenesc, conducător şi conduşi,  învăţaţi şi neînvăţaţi, pentru că ea tratează soborniceşte şi vindecă tot felul de păcate săvârşite de suflet şi de trup; în fine, pentru că ea posedă tot felul de virtuţi, oricum s-ar numi, în fapte, în cuvinte şi în tot felul de daruri duhovniceşti».

280. De ce se numeşte Biserica „apostolească”?

Biserica se numeşte „apostolească” pentru că ea a fost întemeiată de Mântuitorul pe temelia Sf. Apostoli (Efes. 2, 20), a fost răspândită în lume şi organizată de către Sf. Apostoli; pentru că, cu ajutorul Duhului Sfânt care este în ea de la Cincizecime, păstrează neschimbată învăţătura dată ei de Iisus Hristos (Ioan 14, 26; 16, 13) prin Sf. Apostoli; şi, în fine, pentru că păstrează darurile Sfântului Duh de la Sf. Apostoli prin succesiune; adică păstrează legătura harului neîntreruptă de la aceştia până astăzi, succesiune numită apostolică. Apostolicitatea Bisericii e mărturisită atât de Sf. Scriptură cât şi de Sf. Tradiţie. Sf. Apostol Pavel scrie: „Deci, dar, nu mai sunteţi străini şi locuitori vremelnici, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu, zidiţi fiind pe temelia Apostolilor şi a Proorocilor, piatra   din capul unghiului fiind Însuşi Iisus Hristos, întru care toată zidirea bine  alcătuită  creşte,  întru  locaş  sfânt,  în  Domnul”  (Efes.  2,  19-21).  Acelaşi  Apostol îndeamnă pe credincioşii săi să se depărteze de învăţătura şi de învăţătorii care nu se sprijină pe Sf. Apostoli. El scrie tesalonicenilor: „Drept aceea, fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră” (II Tes. 2, 15). Tot Sf.  Apostol Pavel spune lui Tit: „De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează- te” (Tit 3, 10). Apostolii, zice Sf. Irineu, au întemeiat Bisericile. Ei au pus din plin, ca într-un depozit bogat să ia din ea băutura vieţii. Ei au transmis  tradiţia acelora căroră le încredinau bisericile. Sf. Irineu atrage atenţia asupra celor care au şi care n-au succesiunea apostolică: «Trebuie supunere către cei care sunt presbiteri în Biserică, către cei care au succesiune de la Apostoli, cum am arătat. Aceştia, odată cu succesiunea episcopului, au primit, cu voinţa Tatălui, darul sigur al adevărului. Ceilalţi însă, care sunt lipsiţi de succesiunea principală şi care şi-o adună de  oriunde,  trebuie  bănuiţi».  Tertulian,  bun  cunoscător  şi  susţinător  al  succesiunii apostolice şi duşman neîmpăcat al ereticilor, spune că: «Bisericile se socotesc apostolice, ca urmaşe ale Bisericilor apostolice… Aşa multe şi aşa de mari Biserici sunt una, aceea care prin vine de la Apostoli, din care sunt toate. Astfel toate sunt din prima şi sunt apostolice, în măsura în care toate-şi arată unitatea cu una singură».

281. Ce aşezământ are Biserica prin care asigură succesiunea apostolică?

Biserica îşi asigură succesiunea apostolică prin ierarhia bisericească.

282. Ce obîrşie are ierarhia bisericească?

Ierarhia bisericească harică sau sacramentală îşi are originea în însăşi preoţia sau Arhieria lui Hristos, Arhiereul nostru în veac la Tatăl (Evr. 4, 14; 5, 5-6; 7, 16-17, 21, 24-27; 8, 1, 6; 9, 10). Aceasta, după ce a  chemat pe cei 12 Apostoli să-I urmeze (Matei 10, 1-4) şi mai apoi pe cei şaptezeci (sau şaptezeci şi doi, Luca 10, 1), le-a dat puterea arhieriei sau preoţiei prin Duhul  Sfânt  şi  prin  ei  urmaţilor  acestora  în  Taina  Hirotoniei  (Ioan  20,  21-23),  pentru mântuirea oamenilor şi a lumii (Matei 28, 18-20; Marcu 16, 15-16), investindu-i în acest sens cu toată puterea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii (Luca 24, 49; Fapte 1, 13-14; 2, 1-4), pentru a fi iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu (I Cor. 4, 1) în Biserica Sa. Apostolii şi, apoi, urmaşii lor, episcopii, şi, prin ei, preoţii şi diaconii, îşi au locul lor bine precizat în constituţia Bisericii, căci: „Nimeni nu-şi ia singur cinstea aceasta, ci dacă este chemat de Dumnezeu ca şi Aaron”, zice Sf. Apostol Pavel (Evr. 5, 4); „Şi El (Iisus Hristos) a dat pe unii apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători, spre desăvârşirea sfinţilor, la lucrul slujirii, spre zidirea Trupului lui Hristos” (Efes. 4, 11-12).