369.
Dar cu lumea aceasta zidită de Dumnezeu ce se va întâmpla? Va înceta să mai
existe?
Lumea
zidită de Dumnezeu nu va înceta să mai existe, dar se va înnoi cu totul. Chipul de
acum al lumii va pieri, arzând în foc şi se va ivi un cer nou şi un pământ nou.
Sfântul Apostol Petru zice: „Iar ziua Domnului va veni ca un fur, când cerurile
vor pieri cu vuiet mare, stihiile, arzând, se vor desface, şi pământul şi
lucrurile de pe el vor arde... Şi ceruri noi şi pământ nou după făgăduinţă Lui
aşteptăm, în care locuieşte dreptatea” (II Petru 3, 10, 13). Va trece şi lumea
printr-un fel de moarte şi înviere, căci şi firea aşteaptă dezlegarea de
urmările păcatului omenesc întinse şi asupra ei, adică de „robia stricăciunii,
ca să fie părtaşă la libertatea slavei fiilor lui Dumnezeu” (Rom. 8, 21). Deci
şi firea va lua un chip înnoit, potrivit cu chipul înnoit al oamenilor înviaţi. Sfântul
Simeon Noul Teolog spune: «Toată firea va fi nu cum a fost când a fost zidită,
materială şi sensibilă, ci se
va preface la învierea cea
de obşte şi va
deveni o locuinţă nematerială şi duhovnicească şi mai presus de orice
simţire... Toată lumea aceasta va fi mai presus de orice cuvânt şi de orice
înţelegere. Fiind duhovnicească şi dumnezeiască se va uni cu lumea de sus şi va
deveni un alt paradis duhovnicesc, Ierusalimul ceresc, fiindcă s-a făcut
asemenea cu cele cereşti şi s-a unit cu ele». Acestea se vor întâmpla, spune
Sfântul Simeon, înainte de venirea Domnului. Apoi va veni El la judecata.
370.
Ce rost mai are judecata din urmă, odată ce s-a făcut după moarte o judecată deosebită
cu fiecare?
Judecata
particulară a făcut-o nu numai Domnul nostru Iisus Hristos, ci şi propria conştiinţă
omului. Tot aşa va fi la judecata din urmă. Mântuitorul Iisus Hristos nu va
judeca pe om, fără ca acesta să vadă, şi prin conştiinţa sa, că judecata e
dreaptă. Dar pentru aceasta e de trebuinţă ca omul să fie judecat şi atunci
când va vedea el însuşi toate urmările faptelor sale, adică la sfârşitul lumii.
De aceea fiecare va fi judecat în faţa tuturor, ca să vadă cum s-au răsfrânt
păcatele sale asupra altora şi asupra omenirii în întregime. Pe când judecata
particulară a fost provizorie, judecata din urmă e definitivă. Dacă prin
judecata particulară s- a dat oamenilor numai o parte din răsplată sau din
pedeapsă şi numai asupra sufletelor, la judecata din urmă, se va da toată
răsplata şi toată pedeapsa şi nu numai asupra sufletelor, ci şi asupra
trupurilor cu care oamenii au săvârşit faptele. Judecata
particulară fiind provizorie, după ea se mai pot scoate sufletele din iad, prin
rugăciunile şi milosteniile urmaşilor, arătându-se prin aceasta o vrednicie
sufletească a celui mort, care şi-a crescut copiii în credința, sau a făcut
bine altora ca să-l pomenească. După judecata din urmă nu se mai poate scoate
nici un suflet din iad.
371.
Ce se va avea în vedere la judecata din urmă?
Aceleaşi
lucruri ca şi la judecata părţiculară. Adică faptele bune izvorâte din credinţa faţă
de Dumnezeu şi din iubire faţă de El şi de semeni (Matei 25, 33-46), fapte prin
care omul crescut în virtute şi-a făcut viaţa sa tot mai plină de Hristos şi
tot mai mult asemenea chipului lui Hristos (Rom. 8, 29; Efes. 4,13). Chipul lui
Hristos în om stă în întipărirea dragostei în toată fiinţa lui. Iar fericirea
viitoare stă tot în dragoste (I Cor. 13, 8). Deci, cine n-a crescut în dragoste
nu poate merge la fericire, adică la dragoste. Iar, întrucât dragostea de om şi
de Dumnezeu creşte şi se arată mai ales prin fapte bune faţă de aproapele, Mântuitorul
va rândui pe om la fericire sau la osânda veşnică, după cum a săvârşit sau nu,
în viaţă, fapte de dragoste faţă de aproapele. Faptele acestea nu sunt cele pe
care le face omul dintr-un interes egoist, aşadar faţă de cei de la care ar
putea primi şi el ceva în schimb. Căci cei ce îşi iau plata de la oameni nu mai
primesc plata de la Dumnezeu (Matei 5, 46). Faptele de dragoste sunt cele cu
totul dezinteresate, cele lipsite de egoism, aşadar, mai ales cele făcute faţă
de oamenii necăjiţi şi lipsiţi, nebăgaţi în seamă, de la care nu aşteptăm nimic
în schimb: nici răsplată materială, nici
ajutor în carieră, nici onoruri lumeşti şi laude cu efecte între oameni. Acelea
sunt făcute pentru omul luat ca om, din preţuirea omului ca om, mai ales când
înfăţişarea din afară a vieţii lui îl face nebăgat în seamă. Prin aceste fapte
ridicăm pe omul înfrânt de împrejurări maştere, de nedreptăţi, pe omul pe
care-1 iubeşte Iisus aşa de mult ca din cauza lui Îşi face o cauză a Sa, binele
făcut lui îl socoteşte bine făcut Sieşi, iar neatenţia arătată lui o socoteşte
neatenţie arătată Sieşi. De aceea va zice către cei de-a dreapta: „Veniţi,
binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia care este gătită vouă de la
întemeierea lumii. Căci am flămânzit şi Mi-aţi dat să mănânc; am însetat şi
Mi-aţi dat de băut; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi
îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţa am fost şi aţi venit la
Mine. Atunci vor răspunde Lui drepţii, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând
şi te-am hrănit? Sau însetat şi ţi-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin
şi Te-am primit, sau gol şi Te-am îmbrăcat, sau când Te-am văzut bolnav, sau în
temniţă şi am venit la Tine? Şi răspunzând Împăratul va zice lor: Adevărat zic
vouă, întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi
făcut. Atunci va zice şi celor de-a stânga Lui: Duceţi-vă de la Mine,
blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor
lui. Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc; am însetat şi nu Mi-aţi
dat să beau; străin am fost şi nu M-aţi primit; gol, şi nu M-aţi îmbrăcat,
bolnav şi în temniţă, şi nu M-aţi cercetat pe Mine. Atunci vor răspunde şi ei,
zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând sau însetat, sau străin, sau gol, sau
bolnav, sau în temniţă şi nu Ţi-am slujit Ţie? El însă le va răspunde, zicând:
Adevărat grăiesc vouă: Întrucât nu aţi făcut unuia dintr-aceşti prea mici, nici
Mie nu Mi-aţi făcut. Şi vor merge aceştia la osânda veşnică, iar drepţii la
viaţa veşnică” (Matei 25, 34-46).
372.
În ce va consta pedeapsa veşnică a celor păcătoşi?
Pedeapsa
veşnică a celor păcătoşi e descrisă în Sfânta Scriptură cu aceleaşi cuvinte ca
şi pedeapsa
de după judecata partiiculară. Ea va fi însă cu mult mai mare. „Partea lor...
este ca iezerul care arde, cu foc şi cu pucioasă” (Apoc. 21, 8). Domnul nostru
Iisus Hristos le spune: „Duceţi-vă
de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi
îngerilor lui” (Matei 25, 41). Este o depărtare de la faţa lui Dumnezeu, deci
de la orice bucurie, lumina şi viaţa. Dar este şi o grozavă simţire de
singurătate şi de părăsire din partea tuturor. Cel ce nu s-a legat pe sine de
semenii săi cu fire puternice prin dragoste şi fapte de ajutor izvorâte din ea
simte încă de aici, spre sfârşitul vieţii, cum se face tot mai mult gol, tot
mai multă gheaţă în jurul său. Nici el nu mai poate iubi, dar nici alţii nu-1
mai pot iubi şi nu-i mai dau nici o atenţie, ca şi când n-ar mai fi. Egoistul
culege acolo însutit ce a semănat aici; izolarea. Precum fericirea din rai e
comuniunea în dragoste a tuturor celor de acolo, aşa nefericirea din iad e
lipsă totală a comuniunii. Va fi între oameni, dar ca şi când n-ar fi între ei.
Va fi ca şi când oamenii n-ar mai avea faţă cu văz, cu grai, cu înţelegere, cu
simţire. În Pateric starea aceasta e tălmăcită astfel: «Povestit-a Ava Macarie:
Umblând odată prin pustie am găsit o căpăţână de mort aruncată la pământ. Şi
clatinând-o cu toiagul cel de finic, mi-a grăit căpăţâna. Şi am zis ei: tu cine
eşti? Şi mi-a răspuns căpăţâna: eu am fost slujitor al idolilor şi al elinilor
celor ce au petrecut în locul acesta, iar tu eşti Macarie purtătorul de duh şi
ori în ce ceas te vei milostivi spre cei ce sunt în munca şi te vei ruga pentru
dânşii, se mângâie puţin. I-a zis bătrânul: care este mângâierea şi care este
munca? I-a răspuns lui: pe cât este de departe cerul de pământ, atât este focul
dedesubtul nostru, fiindcă de la picioare până la cap stăm în mijlocul focului
şi nu este cu putinţă să se vadă cineva faţă către faţă, ci faţă fieştecăruia
este lipită de spatele celuilalt. Deci când te rogi pentru noi, din parte vede
cineva faţa celuilalt: Aceasta este mângâierea». Dar
dacă chinurile de după judecată din urmă sunt mai mari, pentru că sunt suferite
şi de trup, negreşit că ele nu sunt numai sufleteşti. Trupul care a căutat aici
numai plăcerea, fugind de durere, trebuie să-şi ia atunci şi el răsplata, care
constă în dureri veşnice cum nu ne putem închipui.
373.
Dar fericirea veşnică a celor drepţi în ce va consta?
Ea
va fi cu mult mai mare decât cea de după judecata particulară. Tot ce au
aşteptat drepţii
după moarte vor primi acum. Mintea noastra nu poate nici măcar bănui acele
bunătăţi: „Cele
ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe
acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (I Cor. 2, 9). „Şi va
şterge Dumnezeu toată lacrima de la ochii lor, şi moarte nu va mai fi; nici
plângere, nici strigăte, nici dureri, nu vor mai fi, căci cele dintâi au
trecut” (Apoc. 21, 4). Nu va mai fi lipsă de soare, căci luminătorul lor va fi
Mielul (Apoc. 21, 23). „Dumnezeu
va fi toate în toţi” (I Cor. 15, 28). «Căci dacă nu ni Se va face Hristos în
toate, urmează ca împărăţiei cerurilor şi bucuriei din ea îi lipseşte ceva şi e
nedesăvârşită. Adică dacă Hristos nu li Se face tuturor drepţilor acelea ce am
spus mai sus: şi haina, şi cununa, şi încălţământe, şi bucurie şi dulceaţă,
mâncare, băutură, masă, pat, odihnă, şi frumuseţea nepovestită a vederii, şi
tot ce e de folos pentru desfătare sau slava şi bucurie; de lipseşte vreun bine
chiar numai cuiva din cei ce locuiesc acolo, îndată lipsa acelui bine dă loc la
întristare şi intră întristare în mijlocul celor ce se bucură». Îndumnezeirea
drepţilor, care a început încă din viaţa aceasta, şi care s-a continuat după
moarte, va fi acum deplină, căci şi trupul se va împărtăşi de ea. Şi vor spori
în ea în vecii vecilor. «După această viaţă vom înceta de a mai lucra
virtuţile, dar nu vom înceta de a simţi în noi lucrându-se îndumnezeirea după
har, ca o răsplată pentru ele. Căci lucrarea îndumnezeirii în noi, fiind mai
presus de fire, e fără hotar»
374.
Ce înseamnă „Amin”?
„Amin”
înseamnă „aşa să fie”, iar la sfârşitul Simbolului Credinţei este ca o pecete
pe care cel ce mărturiseşte învăţătura aceasta o pune peste mărturisirea sa.
Dar mai ales o pecete pe care o pune Biserica, arătându-şi hotărârea de a
păstra această învăţătură neştirbită, neschimbată şi fără nici un adaos.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu