Moto: Prin
diversele mijloace pe care le are la îndemână, profesorul de religie
trebuie să reuşească în demersul lui să înlăture temerile care îi
frământă pe adolescenţi: teama de a nu fi luat în seamă, teama de a fi
neînţeles, marginalizat, minimalizat şi ironizat, teama de a fi
sancţionat pentru neîmplinirea aşteptărilor celor maturi, teama de a nu
se cunoaşte destul de bine sau teama de banal sau de obişnuit. Pentru a
contura însă la alţii o cultură spirituală solidă, profesorul de religie
trebuie să o deţină el însuşi şi să o practice, devenind astfel un
model pentru ucenicii săi (fragment dintr-un discurs al Patriarhului Daniel al BOR).
de Stelian GOMBOŞ
Ştim
cu toţii că omul, copilul, este un univers deschis, limitele acestui
univers fiind aceleaşi dintotdeauna: abisurile tenebroase ale căderii,
ale păcatului şi ale patimilor şi înălţimile sau piscurile senine ale
virtuţilor. Păcatele, patimile, ca fiind izbucnirile cele mai violente
şi grosiere ale energiilor şi resurselor umane, şi virtuţile, care
constituie adevărata vocaţie şi lucrare a omului, au fost aceleaşi de la
început, deşi au fost numite diferit. Ceea ce s-a schimbat nu este atât
modul lor de desfăşurare, cât mai ales intensitatea şi generalizarea
lor – susţine părintele Ioan Cristinel Teşu, în lucrarea sa Omul – taină teologică, apărută la Editura Christiana din Bucureşti, în anul 2001.
Când
vorbim despre educaţie, nu trebuie să uităm de latura sa religioasă.
Scoaterea educaţiei religioase din şcoală şi din societate ar echivala
cu imposibilitatea de a primi cuvintele Domnului, cele care, aşa cum
spune El, „sunt duh”, adică vii şi, în acelaşi timp, aducătoare de viaţă
veşnică. Mai mult, dacă cele învăţate prin ştiinţe sunt temporare, cele
învăţate prin educaţie religioasă sunt veşnice, iar eliminarea acesteia
înseamnă oprirea accesului la comuniunea în iubire cu Dumnezeu.
Fiecare etapă din viaţa unui om are
importanţa ei, iar un sistem educativ va fi complet numai atunci când va
cuprinde toate formele de informare şi de formare, pentru toate
nivelurile de vârstă: preşcolar, şcolar, adolescent, tânăr. Altfel spus,
pentru reuşita orei de religie, sunt necesare o bună cunoaştere a
particularităţilor etapelor de dezvoltare psihogenetică şi adaptarea la
specificul acestora, aşa cum şi Sf. Ap. Pavel vorbeşte, în Epistola sa
către Evrei, despre tratarea diferenţiată a oamenilor în învăţare: „[…]
Pentru cei tari, trebuie hrană tare, pentru cei mici, lapte. Pentru că
oricine se hrăneşte cu lapte este nepriceput în cuvântul dreptăţii, de
vreme ce este prunc. Iar hrana tare este pentru cei desăvârşiţi, care au
prin obişnuinţă simţurile învăţate să deosebească binele şi răul”.
Etapa adolescenţei este una dificilă şi
delicată, tinerii fiind preocupaţi îndeosebi de orientarea profesională
şi de alegerea unei cariere. De cele mai multe ori, în opţiunile lor, ei
se gândesc la o meserie bănoasă, ignorând latura spirituală a vieţii şi
importanţa acesteia. O puternică influenţă asupra modului lor de
gândire îl are societatea de astăzi, materialistă şi lipsită de
sentimentul onoarei, al cinstei, al dreptăţii. Evident, nu le putem
contesta dreptul la stabilitate materială, dar misiunea profesorilor de
religie este să-i înveţe să ceară ajutorul divin pentru dobândirea mai
întâi a bunurilor spirituale şi apoi a celor pământeşti. Ca argument,
avem versetele din Predica de pe Munte (Matei 6, 33): „Căutaţi mai întâi
împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga
vouă”.
Aşadar, ieşit de sub autoritatea
familiei, adolescentul, spre deosebire de elevul şcolar, care încearcă
să imite comportamentul adulţilor, simte nevoia să fie distinct de
ceilalţi, se află într-o continuă şi permanentă căutare, atât de ordin
fizic, cât şi spiritual; tânărul se află în căutarea propriei
identităţi. Din dorinţa de a fi unic, de a se face remarcat, el acordă o
grijă mai mare propriei persoane şi încearcă să se evidenţieze ori de
câte ori are prilejul. Pe plan psihologic, apar tensiuni, conflicte,
dizarmonii. Fiecare tânăr în parte evoluează într-un anumit mod, sub
influenţa unor factori precum anturajul, mediul socio-educaţional etc.
Profesorul de religie – model pentru ucenicii săi şi posibil mediator pentru elevii săi
Adolescentul este la vârsta în care
începe să se întrebe cine este el şi ce rost are în lume, cine şi ce
este Dumnezeu, dacă există viaţă veşnică. În cazul în care profesorul nu
aduce argumente solide în sprijinul afirmaţiilor sale şi nu-l tratează
pe elev cu respectul cuvenit unui partener egal de dialog, dacă îl
ironizează sau îl face să se simtă vinovat, urmarea este catastrofală:
pierderea spirituală a acestuia. Ca urmare, adolescentul nu va mai fi
preocupat de ora de religie, considerând-o prea moralizatoare, şi va
căuta alţi profesori, deschişi la dialog. Problema este că unora dintre
dascălii formaţi în perioada „materialismului dialectic şi ştiinţific”
le lipseşte calitatea de bază: credinţa.
Vorbind despre acest lucru, nu putem să
nu subliniem că, pentru a contura la alţii o cultură spirituală solidă,
profesorul de religie trebuie să o deţină el însuşi şi să o practice,
devenind, astfel, un model pentru ucenicii săi. Astfel, este imperios
să-l determinăm pe tânăr să ia atitudine faţă de religie, să nu rămână
într-o stare de apatie şi indiferenţă la ceea ce se întâmplă în jurul
său, să-i descoperim exemple morale şi un sistem de valori sănătos,
pentru a nu mai fi tentat să aleagă din exemplele negative despre care
citeşte în reviste/ziare sau pe care le vede la televizor sau în anumite
medii.
Având în vedere misiunea profesorului de
religie, acesta joacă un rol de maximă importanţă în formarea unei
personalităţi armonioase a elevilor, prin atitudinile sale pozitive şi
benefice, luminoase, prin încrederea acordată, îngăduinţa, toleranţa,
îmbinată cu fermitatea, dialogul deschis şi prin acţiunile desfăşurate.
El îşi poate pune amprenta pe cristalizarea şi cizelarea personalităţii
tânărului, pentru că este alături de acesta, ca factor educativ, din
copilărie, şi până la sfârşitul adolescenţei.
Metode pentru înlăturarea temerilor adolescentului
Împlinirea orei de religie depinde de
strategia didactică aleasă de profesor pentru a-l determina pe
adolescent să-şi deschidă sufletul, de tipul de relaţie stabilit cu
elevul şi cu întreaga clasă, astfel încât dascălul să aibă sentimentul
împlinirii sufleteşti şi al satisfacţiei profesionale. În această
perioadă a vieţii tinerilor, profesorul de religie îi poate pierde sau
câştiga, prin credinţa pe care le-o insuflă. Rolul său, de îndrumător de
suflete, de mediator în viaţa sa tumultuoasă, plină de întrebări,
dileme şi angoase existenţiale, chiar şi în momente de criză şi
tulburări de comportament sau personalitate, este asemenea celui al
preotului, iar a doua sa Biserică o constituie Şcoala, unde încearcă
să-L aducă pe Dumnezeu. Pentru aceasta, atitudinea faţă de elevi nu
trebuie să fie una extremă: abandon şi neimplicare sau, dimpotrivă,
exagerare în îndrumare.
Profesorii de religie trebuie să reuşească în demersul lor de a înlătura temerile care apar la adolescenţi:
– teama de a nu fi luat în seamă – prin
angajarea elevului în îndeplinirea unor sarcini cu valoare socială,
responsabilizându-l în acest fel; sprijinirea iniţiativelor acestuia;
– teama de a fi neînţeles, marginalizat,
minimalizat şi ironizat – prin înţelegerea lui, asigurarea unor condiţii
prielnice de dialog, asigurarea confidenţialităţii;
– teama de a fi sancţionat pentru
neîmplinirea aşteptărilor celor maturi – prin tact, răbdare, îngăduinţă,
intervenţii delicate, de fineţe, aşa încât tânărul să nu se simtă
lezat;
– teama de a nu se cunoaşte destul de
bine – prin oferirea modalităţilor de autocunoaştere şi confruntarea
propriei imagini despre sine cu alteritatea;
– teama de banal sau de obişnuit – prin stimularea creativităţii şi a originalităţii.
Adevărul credinţei este unul absolut şi universal
Dacă părinţii elevului de şcoală
împărtăşesc această înţelegere şi acest mod de viaţă, cum ar putea dori
să ofere copiilor lor altceva? Încă din primele veacuri creştine,
Biserica Ortodoxă a afirmat necesitatea transmiterii credinţei la
generaţiile următoare, independent de capacitatea lor decizională,
practicând botezul pruncilor. Credinţa părinţilor devine automat
credinţa copiilor, nu pentru că părinţii doresc îndoctrinarea lor, ci
pentru că adevărul credinţei este absolut şi universal.
Educaţia religioasă trebuie tratată în
acelaşi mod, creând un mediu propice de educaţie în spiritul credinţei
împărtăşite de elev şi familia sa, iar nu o variantă diluată de
relativismul ateu. Pentru transmiterea corectă a credinţei este însă
important şi modul în care aceasta este transmisă. Se vorbeşte mult
despre programele şi materialele utilizate, despre bagajul de cunoştinţe
al profesorilor, dar mai puţin despre credinţa profesorului, despre
angajarea învăţătorului însuşi în credinţa pe care are misiunea de a o
transmite elevilor săi.
Cunoaşterea lui Dumnezeu nu se face doar
prin citirea scripturilor sau cercetarea dogmelor. A cunoaşte despre
Dumnezeu nu este acelaşi lucru cu a-L cunoaşte pe Dumnezeu. Echivalarea
acestor două noţiuni este opera versiunii apusene a creştinismului, care
plasează raţiunea umană drept modul principal de înţelegere a lui
Dumnezeu.
În
Biserica Ortodoxă, adevărata teologie este cunoaşterea nemijlocită a
lui Dumnezeu prin experienţa personală a vieţii în Iisus Hristos.
Profesorul, educatorul, nu trebuie să fie savant, ci trăitor. Fără
această experienţă intimă a lui Dumnezeu, din care izvorăşte dragostea
de a o împărtăşi altora, profesorul de religie devine „aramă sunătoare
şi chimval răsunător” (Corinteni 13, 1). Orice cuvânt sterp, lipsit de
convingerea şi focul credinţei, va cădea ca o sămânţă neroditoare în
minţile şi inimile copiilor şi elevilor, care vor rămâne nefolosiţi.
Religia – educaţie pentru veşnicie
Educaţia religioasă propune valori
constante, revelate, care, odată interiorizate, au şi rolul de a unifica
toate valorile cuprinse de conştiinţa omului. Ea este importantă pentru
copii şi elevi, atât ca sentiment, cât şi ca logică de explicare a
lumii. Disciplina religie le oferă copiilor perspectiva comuniunii
veşnice cu Dumnezeu şi cu semenii, mai ales că aceştia nu pot înţelege
complet un fenomen fără finalitate. Ea le propune modele vii de bunătate
şi sfinţenie, necesare în viaţa personală şi comunitară.
Educaţia religioasă trebuie asigurată
copilului din primii ani de viaţă: „Dacă nu plouă primăvara, degeaba va
ploua mai târziu” (Vasile Băncilă, Iniţierea religioasă a copilului,
Bucureşti, Editura Anastasia, 1996, p. 21). Nu religia, ci lipsa
acesteia este o viaţă artificială pentru copil, deoarece sufletul
copilului se înrudeşte structural cu realitatea religioasă: „Adevăr vă
spun: Cel ce nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca un copil nu va intra
în ea” (Marcu 10, 15). Educaţia religioasă afirmă sufletul copilului şi,
în acelaşi timp, îl înalţă prin iubire.
Sunt
voci care, în numele libertăţii de conştiinţă, susţin cu vehemenţă
eliminarea disciplinei religie din şcoală, propunând soluţii
„ingenioase”: scoaterea din trunchiul comun sau înlocuirea orei de
religie cu alte cursuri opţionale. Un astfel de demers ignoră deopotrivă
tradiţia şcolii româneşti, practica europeană, dar şi impactul actual
al educaţiei religioase asupra elevilor. Disciplina religie propune, nu
impune, valori spirituale şi morale ce stau la baza culturii europene şi
naţionale, valori la care elevii trebuie să aibă acces în mod liber şi
care au un rol formativ deosebit, demonstrat şi de studiile
psiho-sociologice în domeniu.
Rolul şi locul profesorului de religie –unul indispensabil şi absolut necesar
Eficienţa orelor de religie din şcoli nu
trebuie însă supraestimată. Educaţia religioasă sau, mai corect,
creşterea copiilor în duhul credinţei, nu trebuie lăsată doar pe seama
profesorilor, ci trebuie să fie rezultatul colaborării dintre familie,
biserică şi şcoală. Fără aportul şi colaborarea tuturor acestora, riscul
alienării copilului de la firul director al Bisericii este agravat
într-o societate care a trecut deja într-o nouă eră, catalogată de tot
mai mulţi drept postcreştină.
Cei şapte ani de acasă îşi găsesc astfel o
aplicaţie importantă în transmiterea credinţei. Calitatea spirituală şi
duhovnicească a vieţii în sânul familiei, încă din fragedă pruncie,
influenţează în mod substanţial direcţia ulterioară a drumului spre
Iisus Hristos. O familie care îşi ia în serios rolul de „biserică mică”,
aşa cum o numeşte Sfântul Ioan Gură de Aur, va facilita integrarea şi
creşterea copiilor, a elevilor, în Biserica mare. În mod evident
ignorarea acestor îndatoriri părinteşti va da roade pe măsura şi
calitatea efortului depus.
În contextul actual, rolul profesorului
de religie este dificil, delicat, dar absolut necesar. El trebuie să fie
un integrator, moderator şi mediator înţelept, între copil, familie,
Biserică şi societate. Misiunea lui nu este uşoară, dar poate fi plină
de rod, dacă efortul său se va îndrepta nu către prezentarea teoretică
şi distantă a unei religii oarecare, ci către transmiterea unui adevăr
care transcende raţiunea omenească, un adevăr capabil să transforme
orice suflet de copil întru asemănarea cu Creatorul său. „Educaţia
religioasă sau, mai corect, creşterea copiilor în duhul credinţei nu
trebuie lăsată doar pe seama profesorilor, ci trebuie să fie rezultatul
colaborării dintre familie, biserică şi şcoală. Fără aportul, implicarea
şi colaborarea tuturor acestora, riscul alienării copilului de la firul
director al Bisericii este agravat într-o societate care a trecut deja
într-o nouă eră, catalogată de tot mai mulţi drept postcreştină”
(fragment dintr-un discurs al Patriarhului Daniel al BOR).
Profesorul de religie – un exemplu viu pentru elevi
Pe lângă educaţia prin lecţiile predate,
elevii au parte şi de exemplul profesorului, care trebuie să fie
întruchiparea celor prezentate de acesta. „Profesorul de religie este şi
trebuie să fie un model viu pentru elevi, în sensul seriozităţii, al
religiozităţii, al moralităţii şi al pregătirii sale multilaterale. În
fond, modelul este unul singur, Iisus Hristos, iar noi toţi ceilalţi
încercăm să ne modelăm şi să ne lăsăm modelaţi după acest model unic.
Religia în şcoală şi profesorul de religie sunt factori fundamentali de
polarizare, de conturare, modelare şi mediere a universului şi mediului
uman, de copii şi tineri aflaţi în formare permanentă şi continuă. O
polarizare care nu ascultă de direcţii arbitrare, impuse sau insinuate
de anumite interese ale societăţii, ci o ordonare bazală, fundamentală,
ontologică, fără de care societatea, în mic sau în mare, îşi pierde
sensul axiologic şi reperele ei, esenţiale sau existenţiale”.
