duminică, 20 septembrie 2015
sâmbătă, 19 septembrie 2015
Început de an sub semnul binecuvântării arhiereşti
Mulţumim Bunului Dumnezeu pentru toate câte ne-a dăruit, astfel încât din acest an şcolar, profesorii de religie şi elevii lor au încă un sprijin în activitatea lor. Le urăm tuturor mult succes în noul an şcolar şi rezultate cât mai bune, potrivite cu aspiraţiile şi nevoia de cunoaltere a fiecăruia. Fie ca munca fiecărui profesor de religie şi elev să rodească pe măsura interesului şi efortului depus!
http://www.epr.ro/parintele-constantin-necula-conferentiat-la-roman
http://www.epr.ro/parintele-constantin-necula-conferentiat-la-roman
luni, 25 mai 2015
http://www.activenews.ro/stiri-educatie/Senatul-a-decis-Copiii-se-inscriu-sau-se-retrag-de-la-ora-de-religie-doar-cu-cerere-scrisa.-Radu-Carp-expert-in-drept-constitutional-explica-ce-inseamna-aceasta-decizie-pentru-91-din-elevii-inscrisi-deja-112747
Senatul a decis: Copiii se înscriu sau se retrag de la ora de religie doar cu cerere scrisă. Radu Carp, expert în drept constituţional, explică ce înseamnă această decizie pentru 91% dintre elevii înscrişi deja
Senatorii au votat proiectul de lege care pune în acord Legea
Educaţiei cu decizia Curţii Constituţionale, decizând că părinţii care
vor ora de religie pentru copiii, vor face o cerere scrisă pentru a-i
înscrie la această disciplină. Schimbarea acestei opţiuni se face tot
prin cerere scrisă a elevului major sau a părintelui.
Proiectul de lege a trecut cu 119 voturi "pentru" şi două "împotrivă", Senatul fiind Cameră decizională.
Ce prevede proiectul de lege:
Articol unic:
Articolul 18, aliniatul 2 din legea educaţiei se modifică astfel:
"Înscrierea sau reînscrierea elevului pentru a frecventa orele de
religie se face prin cerere scrisă a elevului major, respectiv a
părintelui sau a tutorelui legal instituit pentru elevul minor.
Schimbarea acestei opţiuni sau retragerea se face tot prin cerere scrisă
a elevului major, respectiv a părintelui sau a tutorelui legal
instituit pentru elevul minor. Situaţia şcolară se încheie, după caz, cu
sau fără disciplina Religie".
Expertul în drept constituţional, Radu Carp, a explicat pentru ActiveNews
ce înseamnă această decizie pentru copiii care s-au înscris deja la ora
de Religie. Confom Ministerului Educaţiei, peste 91% dintre copiii din
sistem au ales să participe la această disciplină.
http://www.activenews.ro/stiri-educatie/Senatul-a-decis-Copiii-se-inscriu-sau-se-retrag-de-la-ora-de-religie-doar-cu-cerere-scrisa.-Radu-Carp-expert-in-drept-constitutional-explica-ce-inseamna-aceasta-decizie-pentru-91-din-elevii-inscrisi-deja-112747
duminică, 10 mai 2015
„Ora de Religie are un uriaş potenţial culturalizator, edificator, întremător“
Interviu cu Constantin Cucoş, profesor universitar Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei - Universitatea „Al. I. Cuza“ din Iaşi in ziarul Lumina
Care sunt consecinţele recentei modificări a statutului disciplinei Religie în şcoală?
Am susţinut şi susţin în continuare faptul că elevul sau tânărul de astăzi trebuie să primească în şcoală şi o educaţie religioasă. Am fost printre primii promotori ai acestui parcurs formativ, propunând repere şi instrumente pedagogice de bază. După mai bine de două decenii de experienţă în acest sens s-a ajuns la o stare problematică, tensionată, contorsionată, dacă avem în vedere atât pe cei care girează această latură a educaţiei din perspectivă legislativă şi acţională, dar şi unele poziţionări sau reprezentări recente - fie ale beneficiarilor direcţi, fie ale celor care predau Religia, fie ale unor voci venite din spaţiul societăţii civile. Nu voi aminti argumentele pe care le-am invocat de mai multe ori în favoarea studiului Religiei, care sunt de ordin cultural, psihologic, etic, sociologic, istoric, ecumenic, şi, nu în ultimul rând, teologic şi pedagogic, ci doresc să mă refer acum doar la aportul valoric al acestei componente în formarea unei culturi integrale, precum şi la contribuţia acesteia la delimitarea şi afirmarea identitară a persoanei.
Nu sunt un cunoscător al subtilităţilor juridice, dar bunul-simţ - să-l numesc, pedagogic - îmi spune că asistăm la o periferizare, marginalizare şi depreciere simbolică (şi nu numai) a studiului Religiei în şcoală, care ridică mari semne de mirare. Departe de mine gândul de a îndemna la nesupunere normativă (ştiu că anumite hotărâri ale unor instanţe nu pot fi puse în discuţie), dar noua realitate creată schimbă radical statutul de drept şi de fapt al disciplinei Religie în programul şcolar şi, respectiv, derularea normală şi facilă a proceselor educative subsecvente.
La ce vă referiţi, mai concret, când vorbiţi despre această schimbare radicală?
Se realizează o separare sau o discriminare valorică a disciplinelor, ce induce, direct şi indirect, o inferiorizare a Religiei în raport cu celelalte discipline. De ce doar această disciplină să fie „optată“ explicit de către părinţi (sau tutori) a fi studiată de copii, şi nu şi altele? De ce nu şi Filosofia, sau Biologia, sau Limba Română etc., pe considerentul că unora dintre părinţi li s-ar părea că aceste discipline ar leza aşteptări, crezuri sau obişnuinţe? Şi, în definitiv, ce competenţe au părinţii în a fixa tabela de discipline convenabile copiilor lor? Au informaţiile şi disponibilităţile necesare? Ce se întâmplă cu acei copii ai căror părinţi - poate cu zecile de mii - sunt dezinteresaţi sau sunt plecaţi la lucru în alte zări? Cine hotărăşte în numele lor? Ce ar fi dacă şi studiul altor discipline ar fi hotărât tot de părinţi? Dacă, într-adevăr, unele discipline ar afecta cu adevărat posibilităţile fizice sau disponibilităţile spirituale, cadrul existent până acum a fost destul de protectiv (la Educaţie fizică, unii elevi pot fi absolviţi pe considerente medicale, iar la Religie, pe considerente de confesiune sau non-apartenenţă religioasă, prin depunerea efectivă a unei cereri de a participa la ore de o anumită confesiune sau de a nu participa deloc). Cu alte cuvinte, de abia de acum putem vorbi de discriminare - statutar-valorică - a disciplinei Religie.
Consideraţi relevantă propunerea de înlocuire a Religiei cu Istoria religiilor sau cu alte discipline, promovată atât de insistent de către anumite persoane care se erijează în voci ale societăţii civile?
Educaţia religioasă trebuie să aibă mai întâi un caracter confesional, pentru o bună „instalare“ a persoanei în perimetrul cultural al grupului de referinţă, şi apoi un caracter interconfesional, pentru cunoaşterea şi respectarea alterităţii confesionale. Cât priveşte perspectiva unor alternative prin crearea de noi discipline precum Istoria religiilor, Arta religioasă, Filosofia religiei etc., acestea au devenit deja piste curriculare efective, alternative sau complementare, prin curriculum la decizia şcolii, pentru a particulariza sau răspunde unor interese anume, la fel ca şi în cazul altor discipline. În nici un caz, această variantă nu creează un avantaj actualilor profesori de Religie în raport cu ceilalţi dascăli. Toate propunerile de opţionale vor avea acelaşi statut şi se vor supune aceloraşi criterii de evaluare, validare, implementare.
S-a mai propus şi varianta înlocuirii Religiei cu Educaţia civică sau Educaţia morală (de către un anumit parlamentar, mi se pare). Probabil că respectivul concetăţean nu ştie că deja Educaţia civică se studiază de mult la clasa a III-a şi a IV-a, Cultura civică la a VII-a şi a VIII-a (asta nu înseamnă că e suficient), iar Educaţia morală nu e totuna cu Educaţia religioasă. A reduce faptul religios, sub aspectul cunoaşterii şi raportării la sacru, la dimensiunea morală a Religiei, e reducţionist, simplist şi evazionist, iar acest „truc“ nu are cum să scape unei expertize sau unui „ochi“ pedagogic. Astfel de subterfugii nu ascund decât prevalorizări ce se agaţă de argumente de „doi lei“, care oricum pleacă de la antepronunţări vizibile, de la preconcepţii legate de aportul educativ al orei de Religie.
Totuşi, în cadrul dezbaterilor din mass-media privind ora de Religie au fost invocate numeroase reproşuri la adresa acesteia, unele complet false şi manipulatoare, dar şi unele justificate. Cum comentaţi aceste acuzaţii?
Suntem conştienţi de faptul că atât programa şcolară la această disciplină, cât şi manualele (adică elementele de conţinut care se predau) sunt perfectibile, că se centrează, nu de puţine ori, pe elemente irelevante pedagogic, retrograde sau pernicioase în raport cu anumite vârste, că e loc de mai multe corelaţii interdisciplinare, că acestea pot primi un mai mare accent pe linie culturalizatoare, că nu „pică“ numaidecât pe expectanţele culturale ale elevilor, că anumiţi profesori de Religie nu au suficiente abilităţi pedagogice, că lecţiile conţin exemplificări sau explicaţii neinspirate, că se face exces de pietism şi imagistică ritualistă, că se fac evaluări pornindu-se de la cât de „mare“ şi puternic afirmată este credinţa elevilor etc. Ca unul care îi formez şi lucrez şi cu profesorii de Religie, alături de alte categorii de profesori, pot să afirm, prin comparaţie, că aceştia nu sunt nici mai „buni“, nici mai „răi“ decât alţii. Am cunoscut profesori de Religie admirabili, cum, la fel, am avut parte să asist la ore nereuşite şi la alte specialităţi. Dacă vrem să eliminăm o disciplină pe considerente didactice, motive am găsi cu duiumul la orice obiect de studiu. Tematici defazate, incongruente sau irelevante, precum şi scenarii didactice defectuoase putem identifica la mai multe materii. Important e să le identificăm, să le corectăm sau să le eliminăm pe fiecare, nu materia ca atare. A tăia un pom pe considerentul că o cracă s-a îmbolnăvit demonstrează nepricepere sau chiar nechibzuinţă.
A fost invocat, de asemenea, pretinsul pericol al îndoctrinării copiilor prin intermediul orei de Religie…
Cei care susţin această idee nu ştiu despre ce vorbesc, deoarece nu realizează că îndoctrinarea are loc nu atât prin ceea ce se transmite (cu toate că şi asta contează), ci preponderent prin modul în care se transmite ceea ce se transmite. Aşa încât, potenţialul îndoctrinator al unei discipline depinde de maniera în care se transmite un anumit bagaj de cunoştinţe, de tipul de argumentare etalat de profesor, de natura relaţiei dintre educator şi educat, de apelul la ascultare şi asumare necritică a unor cunoştinţe sau deprinderi etc. Îndoctrinezi prin educaţia religioasă în aceeaşi măsură în care îndoctrinezi prin literatură, istorie, muzică sau matematică… Religia, ca disciplină şcolară, cu un conţinut atent structurat şi predată în mod convenabil din punct de vedere metodic, are un uriaş potenţial culturalizator, edificator, întremător. Iar o selecţie inspirată de cunoştinţe sau valori specifice nu ar veni în contradicţie cu cele de la alte discipline (fizică, chimie, biologie, muzică etc.), ci le-ar potenţa, le-ar nuanţa, le-ar resemnifica.
Să nu uităm că regimul comunist a interzis studiul Religiei în şcoală timp de aproape o jumătate de secol. În mod paradoxal, atunci oamenii îşi doreau accesul la o educaţie religioasă, iar acum, în deplină libertate, par a-şi fi schimbat atitudinea. Cum explicaţi această răsturnare de situaţie?
Într-adevăr, religia, ca domeniu de cunoaştere şi ca practică, a fost mult timp un „fruct oprit“ şi, de aceea, începând cu anul 1990, a fost aşa de mult adulată. Să nu ne amăgim că acest dat s-ar perpetua la nesfârşit. Dincolo de fenomenele de secularizare sau desacralizare a vieţii, intervin şi reaşezări sau ratificări valorice la nivel individual sau comunitar. S-a manifestat un boom iniţial care nu a fost întotdeauna prea inspirat cultivat şi potenţat. „Necredincioşii“ de altădată erau aşa „din naştere“, pentru că regimul avea grijă să îi ţină încă „din faşă“ la distanţă de edificiul religios. Între timp, lucrurile s-au mai schimbat. Avem deja multe generaţii de adulţi care au depăşit chingile ideologice totalitare şi trăiesc în libertate, beneficiind de instruirea religioasă, de raportarea firească, naturală la viaţa cultică. Să ne ferească Dumnezeu de acea situaţie prin care oameni bine instruiţi şi formaţi religios să manifeste, în cunoştinţă de cauză, neîncredere, disperare sau dispreţ faţă de dispozitivul prin care au trecut! A venit timpul ca, prin ei, forţa acestei educaţii să îşi arate adevăratul calibru, beneficiile şi tăria. (interviu realizat de Cristina Mascan)
http://ziarullumina.ro/interviu/ora-de-religie-are-un-urias-potential-culturalizator-edificator-intremator
Care sunt consecinţele recentei modificări a statutului disciplinei Religie în şcoală?
Am susţinut şi susţin în continuare faptul că elevul sau tânărul de astăzi trebuie să primească în şcoală şi o educaţie religioasă. Am fost printre primii promotori ai acestui parcurs formativ, propunând repere şi instrumente pedagogice de bază. După mai bine de două decenii de experienţă în acest sens s-a ajuns la o stare problematică, tensionată, contorsionată, dacă avem în vedere atât pe cei care girează această latură a educaţiei din perspectivă legislativă şi acţională, dar şi unele poziţionări sau reprezentări recente - fie ale beneficiarilor direcţi, fie ale celor care predau Religia, fie ale unor voci venite din spaţiul societăţii civile. Nu voi aminti argumentele pe care le-am invocat de mai multe ori în favoarea studiului Religiei, care sunt de ordin cultural, psihologic, etic, sociologic, istoric, ecumenic, şi, nu în ultimul rând, teologic şi pedagogic, ci doresc să mă refer acum doar la aportul valoric al acestei componente în formarea unei culturi integrale, precum şi la contribuţia acesteia la delimitarea şi afirmarea identitară a persoanei.
Nu sunt un cunoscător al subtilităţilor juridice, dar bunul-simţ - să-l numesc, pedagogic - îmi spune că asistăm la o periferizare, marginalizare şi depreciere simbolică (şi nu numai) a studiului Religiei în şcoală, care ridică mari semne de mirare. Departe de mine gândul de a îndemna la nesupunere normativă (ştiu că anumite hotărâri ale unor instanţe nu pot fi puse în discuţie), dar noua realitate creată schimbă radical statutul de drept şi de fapt al disciplinei Religie în programul şcolar şi, respectiv, derularea normală şi facilă a proceselor educative subsecvente.
La ce vă referiţi, mai concret, când vorbiţi despre această schimbare radicală?
Se realizează o separare sau o discriminare valorică a disciplinelor, ce induce, direct şi indirect, o inferiorizare a Religiei în raport cu celelalte discipline. De ce doar această disciplină să fie „optată“ explicit de către părinţi (sau tutori) a fi studiată de copii, şi nu şi altele? De ce nu şi Filosofia, sau Biologia, sau Limba Română etc., pe considerentul că unora dintre părinţi li s-ar părea că aceste discipline ar leza aşteptări, crezuri sau obişnuinţe? Şi, în definitiv, ce competenţe au părinţii în a fixa tabela de discipline convenabile copiilor lor? Au informaţiile şi disponibilităţile necesare? Ce se întâmplă cu acei copii ai căror părinţi - poate cu zecile de mii - sunt dezinteresaţi sau sunt plecaţi la lucru în alte zări? Cine hotărăşte în numele lor? Ce ar fi dacă şi studiul altor discipline ar fi hotărât tot de părinţi? Dacă, într-adevăr, unele discipline ar afecta cu adevărat posibilităţile fizice sau disponibilităţile spirituale, cadrul existent până acum a fost destul de protectiv (la Educaţie fizică, unii elevi pot fi absolviţi pe considerente medicale, iar la Religie, pe considerente de confesiune sau non-apartenenţă religioasă, prin depunerea efectivă a unei cereri de a participa la ore de o anumită confesiune sau de a nu participa deloc). Cu alte cuvinte, de abia de acum putem vorbi de discriminare - statutar-valorică - a disciplinei Religie.
Consideraţi relevantă propunerea de înlocuire a Religiei cu Istoria religiilor sau cu alte discipline, promovată atât de insistent de către anumite persoane care se erijează în voci ale societăţii civile?
Educaţia religioasă trebuie să aibă mai întâi un caracter confesional, pentru o bună „instalare“ a persoanei în perimetrul cultural al grupului de referinţă, şi apoi un caracter interconfesional, pentru cunoaşterea şi respectarea alterităţii confesionale. Cât priveşte perspectiva unor alternative prin crearea de noi discipline precum Istoria religiilor, Arta religioasă, Filosofia religiei etc., acestea au devenit deja piste curriculare efective, alternative sau complementare, prin curriculum la decizia şcolii, pentru a particulariza sau răspunde unor interese anume, la fel ca şi în cazul altor discipline. În nici un caz, această variantă nu creează un avantaj actualilor profesori de Religie în raport cu ceilalţi dascăli. Toate propunerile de opţionale vor avea acelaşi statut şi se vor supune aceloraşi criterii de evaluare, validare, implementare.
S-a mai propus şi varianta înlocuirii Religiei cu Educaţia civică sau Educaţia morală (de către un anumit parlamentar, mi se pare). Probabil că respectivul concetăţean nu ştie că deja Educaţia civică se studiază de mult la clasa a III-a şi a IV-a, Cultura civică la a VII-a şi a VIII-a (asta nu înseamnă că e suficient), iar Educaţia morală nu e totuna cu Educaţia religioasă. A reduce faptul religios, sub aspectul cunoaşterii şi raportării la sacru, la dimensiunea morală a Religiei, e reducţionist, simplist şi evazionist, iar acest „truc“ nu are cum să scape unei expertize sau unui „ochi“ pedagogic. Astfel de subterfugii nu ascund decât prevalorizări ce se agaţă de argumente de „doi lei“, care oricum pleacă de la antepronunţări vizibile, de la preconcepţii legate de aportul educativ al orei de Religie.
Totuşi, în cadrul dezbaterilor din mass-media privind ora de Religie au fost invocate numeroase reproşuri la adresa acesteia, unele complet false şi manipulatoare, dar şi unele justificate. Cum comentaţi aceste acuzaţii?
Suntem conştienţi de faptul că atât programa şcolară la această disciplină, cât şi manualele (adică elementele de conţinut care se predau) sunt perfectibile, că se centrează, nu de puţine ori, pe elemente irelevante pedagogic, retrograde sau pernicioase în raport cu anumite vârste, că e loc de mai multe corelaţii interdisciplinare, că acestea pot primi un mai mare accent pe linie culturalizatoare, că nu „pică“ numaidecât pe expectanţele culturale ale elevilor, că anumiţi profesori de Religie nu au suficiente abilităţi pedagogice, că lecţiile conţin exemplificări sau explicaţii neinspirate, că se face exces de pietism şi imagistică ritualistă, că se fac evaluări pornindu-se de la cât de „mare“ şi puternic afirmată este credinţa elevilor etc. Ca unul care îi formez şi lucrez şi cu profesorii de Religie, alături de alte categorii de profesori, pot să afirm, prin comparaţie, că aceştia nu sunt nici mai „buni“, nici mai „răi“ decât alţii. Am cunoscut profesori de Religie admirabili, cum, la fel, am avut parte să asist la ore nereuşite şi la alte specialităţi. Dacă vrem să eliminăm o disciplină pe considerente didactice, motive am găsi cu duiumul la orice obiect de studiu. Tematici defazate, incongruente sau irelevante, precum şi scenarii didactice defectuoase putem identifica la mai multe materii. Important e să le identificăm, să le corectăm sau să le eliminăm pe fiecare, nu materia ca atare. A tăia un pom pe considerentul că o cracă s-a îmbolnăvit demonstrează nepricepere sau chiar nechibzuinţă.
A fost invocat, de asemenea, pretinsul pericol al îndoctrinării copiilor prin intermediul orei de Religie…
Cei care susţin această idee nu ştiu despre ce vorbesc, deoarece nu realizează că îndoctrinarea are loc nu atât prin ceea ce se transmite (cu toate că şi asta contează), ci preponderent prin modul în care se transmite ceea ce se transmite. Aşa încât, potenţialul îndoctrinator al unei discipline depinde de maniera în care se transmite un anumit bagaj de cunoştinţe, de tipul de argumentare etalat de profesor, de natura relaţiei dintre educator şi educat, de apelul la ascultare şi asumare necritică a unor cunoştinţe sau deprinderi etc. Îndoctrinezi prin educaţia religioasă în aceeaşi măsură în care îndoctrinezi prin literatură, istorie, muzică sau matematică… Religia, ca disciplină şcolară, cu un conţinut atent structurat şi predată în mod convenabil din punct de vedere metodic, are un uriaş potenţial culturalizator, edificator, întremător. Iar o selecţie inspirată de cunoştinţe sau valori specifice nu ar veni în contradicţie cu cele de la alte discipline (fizică, chimie, biologie, muzică etc.), ci le-ar potenţa, le-ar nuanţa, le-ar resemnifica.
Să nu uităm că regimul comunist a interzis studiul Religiei în şcoală timp de aproape o jumătate de secol. În mod paradoxal, atunci oamenii îşi doreau accesul la o educaţie religioasă, iar acum, în deplină libertate, par a-şi fi schimbat atitudinea. Cum explicaţi această răsturnare de situaţie?
Într-adevăr, religia, ca domeniu de cunoaştere şi ca practică, a fost mult timp un „fruct oprit“ şi, de aceea, începând cu anul 1990, a fost aşa de mult adulată. Să nu ne amăgim că acest dat s-ar perpetua la nesfârşit. Dincolo de fenomenele de secularizare sau desacralizare a vieţii, intervin şi reaşezări sau ratificări valorice la nivel individual sau comunitar. S-a manifestat un boom iniţial care nu a fost întotdeauna prea inspirat cultivat şi potenţat. „Necredincioşii“ de altădată erau aşa „din naştere“, pentru că regimul avea grijă să îi ţină încă „din faşă“ la distanţă de edificiul religios. Între timp, lucrurile s-au mai schimbat. Avem deja multe generaţii de adulţi care au depăşit chingile ideologice totalitare şi trăiesc în libertate, beneficiind de instruirea religioasă, de raportarea firească, naturală la viaţa cultică. Să ne ferească Dumnezeu de acea situaţie prin care oameni bine instruiţi şi formaţi religios să manifeste, în cunoştinţă de cauză, neîncredere, disperare sau dispreţ faţă de dispozitivul prin care au trecut! A venit timpul ca, prin ei, forţa acestei educaţii să îşi arate adevăratul calibru, beneficiile şi tăria. (interviu realizat de Cristina Mascan)
Am susţinut şi susţin în continuare faptul că elevul sau tânărul de astăzi trebuie să primească în şcoală şi o educaţie religioasă. Am fost printre primii promotori ai acestui parcurs formativ, propunând repere şi instrumente pedagogice de bază. După mai bine de două decenii de experienţă în acest sens s-a ajuns la o stare problematică, tensionată, contorsionată, dacă avem în vedere atât pe cei care girează această latură a educaţiei din perspectivă legislativă şi acţională, dar şi unele poziţionări sau reprezentări recente - fie ale beneficiarilor direcţi, fie ale celor care predau Religia, fie ale unor voci venite din spaţiul societăţii civile. Nu voi aminti argumentele pe care le-am invocat de mai multe ori în favoarea studiului Religiei, care sunt de ordin cultural, psihologic, etic, sociologic, istoric, ecumenic, şi, nu în ultimul rând, teologic şi pedagogic, ci doresc să mă refer acum doar la aportul valoric al acestei componente în formarea unei culturi integrale, precum şi la contribuţia acesteia la delimitarea şi afirmarea identitară a persoanei.
Nu sunt un cunoscător al subtilităţilor juridice, dar bunul-simţ - să-l numesc, pedagogic - îmi spune că asistăm la o periferizare, marginalizare şi depreciere simbolică (şi nu numai) a studiului Religiei în şcoală, care ridică mari semne de mirare. Departe de mine gândul de a îndemna la nesupunere normativă (ştiu că anumite hotărâri ale unor instanţe nu pot fi puse în discuţie), dar noua realitate creată schimbă radical statutul de drept şi de fapt al disciplinei Religie în programul şcolar şi, respectiv, derularea normală şi facilă a proceselor educative subsecvente.
La ce vă referiţi, mai concret, când vorbiţi despre această schimbare radicală?
Se realizează o separare sau o discriminare valorică a disciplinelor, ce induce, direct şi indirect, o inferiorizare a Religiei în raport cu celelalte discipline. De ce doar această disciplină să fie „optată“ explicit de către părinţi (sau tutori) a fi studiată de copii, şi nu şi altele? De ce nu şi Filosofia, sau Biologia, sau Limba Română etc., pe considerentul că unora dintre părinţi li s-ar părea că aceste discipline ar leza aşteptări, crezuri sau obişnuinţe? Şi, în definitiv, ce competenţe au părinţii în a fixa tabela de discipline convenabile copiilor lor? Au informaţiile şi disponibilităţile necesare? Ce se întâmplă cu acei copii ai căror părinţi - poate cu zecile de mii - sunt dezinteresaţi sau sunt plecaţi la lucru în alte zări? Cine hotărăşte în numele lor? Ce ar fi dacă şi studiul altor discipline ar fi hotărât tot de părinţi? Dacă, într-adevăr, unele discipline ar afecta cu adevărat posibilităţile fizice sau disponibilităţile spirituale, cadrul existent până acum a fost destul de protectiv (la Educaţie fizică, unii elevi pot fi absolviţi pe considerente medicale, iar la Religie, pe considerente de confesiune sau non-apartenenţă religioasă, prin depunerea efectivă a unei cereri de a participa la ore de o anumită confesiune sau de a nu participa deloc). Cu alte cuvinte, de abia de acum putem vorbi de discriminare - statutar-valorică - a disciplinei Religie.
Consideraţi relevantă propunerea de înlocuire a Religiei cu Istoria religiilor sau cu alte discipline, promovată atât de insistent de către anumite persoane care se erijează în voci ale societăţii civile?
Educaţia religioasă trebuie să aibă mai întâi un caracter confesional, pentru o bună „instalare“ a persoanei în perimetrul cultural al grupului de referinţă, şi apoi un caracter interconfesional, pentru cunoaşterea şi respectarea alterităţii confesionale. Cât priveşte perspectiva unor alternative prin crearea de noi discipline precum Istoria religiilor, Arta religioasă, Filosofia religiei etc., acestea au devenit deja piste curriculare efective, alternative sau complementare, prin curriculum la decizia şcolii, pentru a particulariza sau răspunde unor interese anume, la fel ca şi în cazul altor discipline. În nici un caz, această variantă nu creează un avantaj actualilor profesori de Religie în raport cu ceilalţi dascăli. Toate propunerile de opţionale vor avea acelaşi statut şi se vor supune aceloraşi criterii de evaluare, validare, implementare.
S-a mai propus şi varianta înlocuirii Religiei cu Educaţia civică sau Educaţia morală (de către un anumit parlamentar, mi se pare). Probabil că respectivul concetăţean nu ştie că deja Educaţia civică se studiază de mult la clasa a III-a şi a IV-a, Cultura civică la a VII-a şi a VIII-a (asta nu înseamnă că e suficient), iar Educaţia morală nu e totuna cu Educaţia religioasă. A reduce faptul religios, sub aspectul cunoaşterii şi raportării la sacru, la dimensiunea morală a Religiei, e reducţionist, simplist şi evazionist, iar acest „truc“ nu are cum să scape unei expertize sau unui „ochi“ pedagogic. Astfel de subterfugii nu ascund decât prevalorizări ce se agaţă de argumente de „doi lei“, care oricum pleacă de la antepronunţări vizibile, de la preconcepţii legate de aportul educativ al orei de Religie.
Totuşi, în cadrul dezbaterilor din mass-media privind ora de Religie au fost invocate numeroase reproşuri la adresa acesteia, unele complet false şi manipulatoare, dar şi unele justificate. Cum comentaţi aceste acuzaţii?
Suntem conştienţi de faptul că atât programa şcolară la această disciplină, cât şi manualele (adică elementele de conţinut care se predau) sunt perfectibile, că se centrează, nu de puţine ori, pe elemente irelevante pedagogic, retrograde sau pernicioase în raport cu anumite vârste, că e loc de mai multe corelaţii interdisciplinare, că acestea pot primi un mai mare accent pe linie culturalizatoare, că nu „pică“ numaidecât pe expectanţele culturale ale elevilor, că anumiţi profesori de Religie nu au suficiente abilităţi pedagogice, că lecţiile conţin exemplificări sau explicaţii neinspirate, că se face exces de pietism şi imagistică ritualistă, că se fac evaluări pornindu-se de la cât de „mare“ şi puternic afirmată este credinţa elevilor etc. Ca unul care îi formez şi lucrez şi cu profesorii de Religie, alături de alte categorii de profesori, pot să afirm, prin comparaţie, că aceştia nu sunt nici mai „buni“, nici mai „răi“ decât alţii. Am cunoscut profesori de Religie admirabili, cum, la fel, am avut parte să asist la ore nereuşite şi la alte specialităţi. Dacă vrem să eliminăm o disciplină pe considerente didactice, motive am găsi cu duiumul la orice obiect de studiu. Tematici defazate, incongruente sau irelevante, precum şi scenarii didactice defectuoase putem identifica la mai multe materii. Important e să le identificăm, să le corectăm sau să le eliminăm pe fiecare, nu materia ca atare. A tăia un pom pe considerentul că o cracă s-a îmbolnăvit demonstrează nepricepere sau chiar nechibzuinţă.
A fost invocat, de asemenea, pretinsul pericol al îndoctrinării copiilor prin intermediul orei de Religie…
Cei care susţin această idee nu ştiu despre ce vorbesc, deoarece nu realizează că îndoctrinarea are loc nu atât prin ceea ce se transmite (cu toate că şi asta contează), ci preponderent prin modul în care se transmite ceea ce se transmite. Aşa încât, potenţialul îndoctrinator al unei discipline depinde de maniera în care se transmite un anumit bagaj de cunoştinţe, de tipul de argumentare etalat de profesor, de natura relaţiei dintre educator şi educat, de apelul la ascultare şi asumare necritică a unor cunoştinţe sau deprinderi etc. Îndoctrinezi prin educaţia religioasă în aceeaşi măsură în care îndoctrinezi prin literatură, istorie, muzică sau matematică… Religia, ca disciplină şcolară, cu un conţinut atent structurat şi predată în mod convenabil din punct de vedere metodic, are un uriaş potenţial culturalizator, edificator, întremător. Iar o selecţie inspirată de cunoştinţe sau valori specifice nu ar veni în contradicţie cu cele de la alte discipline (fizică, chimie, biologie, muzică etc.), ci le-ar potenţa, le-ar nuanţa, le-ar resemnifica.
Să nu uităm că regimul comunist a interzis studiul Religiei în şcoală timp de aproape o jumătate de secol. În mod paradoxal, atunci oamenii îşi doreau accesul la o educaţie religioasă, iar acum, în deplină libertate, par a-şi fi schimbat atitudinea. Cum explicaţi această răsturnare de situaţie?
Într-adevăr, religia, ca domeniu de cunoaştere şi ca practică, a fost mult timp un „fruct oprit“ şi, de aceea, începând cu anul 1990, a fost aşa de mult adulată. Să nu ne amăgim că acest dat s-ar perpetua la nesfârşit. Dincolo de fenomenele de secularizare sau desacralizare a vieţii, intervin şi reaşezări sau ratificări valorice la nivel individual sau comunitar. S-a manifestat un boom iniţial care nu a fost întotdeauna prea inspirat cultivat şi potenţat. „Necredincioşii“ de altădată erau aşa „din naştere“, pentru că regimul avea grijă să îi ţină încă „din faşă“ la distanţă de edificiul religios. Între timp, lucrurile s-au mai schimbat. Avem deja multe generaţii de adulţi care au depăşit chingile ideologice totalitare şi trăiesc în libertate, beneficiind de instruirea religioasă, de raportarea firească, naturală la viaţa cultică. Să ne ferească Dumnezeu de acea situaţie prin care oameni bine instruiţi şi formaţi religios să manifeste, în cunoştinţă de cauză, neîncredere, disperare sau dispreţ faţă de dispozitivul prin care au trecut! A venit timpul ca, prin ei, forţa acestei educaţii să îşi arate adevăratul calibru, beneficiile şi tăria. (interviu realizat de Cristina Mascan)
Am susţinut şi susţin în continuare faptul că elevul sau tânărul de astăzi trebuie să primească în şcoală şi o educaţie religioasă. Am fost printre primii promotori ai acestui parcurs formativ, propunând repere şi instrumente pedagogice de bază. După mai bine de două decenii de experienţă în acest sens s-a ajuns la o stare problematică, tensionată, contorsionată, dacă avem în vedere atât pe cei care girează această latură a educaţiei din perspectivă legislativă şi acţională, dar şi unele poziţionări sau reprezentări recente - fie ale beneficiarilor direcţi, fie ale celor care predau Religia, fie ale unor voci venite din spaţiul societăţii civile. Nu voi aminti argumentele pe care le-am invocat de mai multe ori în favoarea studiului Religiei, care sunt de ordin cultural, psihologic, etic, sociologic, istoric, ecumenic, şi, nu în ultimul rând, teologic şi pedagogic, ci doresc să mă refer acum doar la aportul valoric al acestei componente în formarea unei culturi integrale, precum şi la contribuţia acesteia la delimitarea şi afirmarea identitară a persoanei.
Nu sunt un cunoscător al subtilităţilor juridice, dar bunul-simţ - să-l numesc, pedagogic - îmi spune că asistăm la o periferizare, marginalizare şi depreciere simbolică (şi nu numai) a studiului Religiei în şcoală, care ridică mari semne de mirare. Departe de mine gândul de a îndemna la nesupunere normativă (ştiu că anumite hotărâri ale unor instanţe nu pot fi puse în discuţie), dar noua realitate creată schimbă radical statutul de drept şi de fapt al disciplinei Religie în programul şcolar şi, respectiv, derularea normală şi facilă a proceselor educative subsecvente.
La ce vă referiţi, mai concret, când vorbiţi despre această schimbare radicală?
Se realizează o separare sau o discriminare valorică a disciplinelor, ce induce, direct şi indirect, o inferiorizare a Religiei în raport cu celelalte discipline. De ce doar această disciplină să fie „optată“ explicit de către părinţi (sau tutori) a fi studiată de copii, şi nu şi altele? De ce nu şi Filosofia, sau Biologia, sau Limba Română etc., pe considerentul că unora dintre părinţi li s-ar părea că aceste discipline ar leza aşteptări, crezuri sau obişnuinţe? Şi, în definitiv, ce competenţe au părinţii în a fixa tabela de discipline convenabile copiilor lor? Au informaţiile şi disponibilităţile necesare? Ce se întâmplă cu acei copii ai căror părinţi - poate cu zecile de mii - sunt dezinteresaţi sau sunt plecaţi la lucru în alte zări? Cine hotărăşte în numele lor? Ce ar fi dacă şi studiul altor discipline ar fi hotărât tot de părinţi? Dacă, într-adevăr, unele discipline ar afecta cu adevărat posibilităţile fizice sau disponibilităţile spirituale, cadrul existent până acum a fost destul de protectiv (la Educaţie fizică, unii elevi pot fi absolviţi pe considerente medicale, iar la Religie, pe considerente de confesiune sau non-apartenenţă religioasă, prin depunerea efectivă a unei cereri de a participa la ore de o anumită confesiune sau de a nu participa deloc). Cu alte cuvinte, de abia de acum putem vorbi de discriminare - statutar-valorică - a disciplinei Religie.
Consideraţi relevantă propunerea de înlocuire a Religiei cu Istoria religiilor sau cu alte discipline, promovată atât de insistent de către anumite persoane care se erijează în voci ale societăţii civile?
Educaţia religioasă trebuie să aibă mai întâi un caracter confesional, pentru o bună „instalare“ a persoanei în perimetrul cultural al grupului de referinţă, şi apoi un caracter interconfesional, pentru cunoaşterea şi respectarea alterităţii confesionale. Cât priveşte perspectiva unor alternative prin crearea de noi discipline precum Istoria religiilor, Arta religioasă, Filosofia religiei etc., acestea au devenit deja piste curriculare efective, alternative sau complementare, prin curriculum la decizia şcolii, pentru a particulariza sau răspunde unor interese anume, la fel ca şi în cazul altor discipline. În nici un caz, această variantă nu creează un avantaj actualilor profesori de Religie în raport cu ceilalţi dascăli. Toate propunerile de opţionale vor avea acelaşi statut şi se vor supune aceloraşi criterii de evaluare, validare, implementare.
S-a mai propus şi varianta înlocuirii Religiei cu Educaţia civică sau Educaţia morală (de către un anumit parlamentar, mi se pare). Probabil că respectivul concetăţean nu ştie că deja Educaţia civică se studiază de mult la clasa a III-a şi a IV-a, Cultura civică la a VII-a şi a VIII-a (asta nu înseamnă că e suficient), iar Educaţia morală nu e totuna cu Educaţia religioasă. A reduce faptul religios, sub aspectul cunoaşterii şi raportării la sacru, la dimensiunea morală a Religiei, e reducţionist, simplist şi evazionist, iar acest „truc“ nu are cum să scape unei expertize sau unui „ochi“ pedagogic. Astfel de subterfugii nu ascund decât prevalorizări ce se agaţă de argumente de „doi lei“, care oricum pleacă de la antepronunţări vizibile, de la preconcepţii legate de aportul educativ al orei de Religie.
Totuşi, în cadrul dezbaterilor din mass-media privind ora de Religie au fost invocate numeroase reproşuri la adresa acesteia, unele complet false şi manipulatoare, dar şi unele justificate. Cum comentaţi aceste acuzaţii?
Suntem conştienţi de faptul că atât programa şcolară la această disciplină, cât şi manualele (adică elementele de conţinut care se predau) sunt perfectibile, că se centrează, nu de puţine ori, pe elemente irelevante pedagogic, retrograde sau pernicioase în raport cu anumite vârste, că e loc de mai multe corelaţii interdisciplinare, că acestea pot primi un mai mare accent pe linie culturalizatoare, că nu „pică“ numaidecât pe expectanţele culturale ale elevilor, că anumiţi profesori de Religie nu au suficiente abilităţi pedagogice, că lecţiile conţin exemplificări sau explicaţii neinspirate, că se face exces de pietism şi imagistică ritualistă, că se fac evaluări pornindu-se de la cât de „mare“ şi puternic afirmată este credinţa elevilor etc. Ca unul care îi formez şi lucrez şi cu profesorii de Religie, alături de alte categorii de profesori, pot să afirm, prin comparaţie, că aceştia nu sunt nici mai „buni“, nici mai „răi“ decât alţii. Am cunoscut profesori de Religie admirabili, cum, la fel, am avut parte să asist la ore nereuşite şi la alte specialităţi. Dacă vrem să eliminăm o disciplină pe considerente didactice, motive am găsi cu duiumul la orice obiect de studiu. Tematici defazate, incongruente sau irelevante, precum şi scenarii didactice defectuoase putem identifica la mai multe materii. Important e să le identificăm, să le corectăm sau să le eliminăm pe fiecare, nu materia ca atare. A tăia un pom pe considerentul că o cracă s-a îmbolnăvit demonstrează nepricepere sau chiar nechibzuinţă.
A fost invocat, de asemenea, pretinsul pericol al îndoctrinării copiilor prin intermediul orei de Religie…
Cei care susţin această idee nu ştiu despre ce vorbesc, deoarece nu realizează că îndoctrinarea are loc nu atât prin ceea ce se transmite (cu toate că şi asta contează), ci preponderent prin modul în care se transmite ceea ce se transmite. Aşa încât, potenţialul îndoctrinator al unei discipline depinde de maniera în care se transmite un anumit bagaj de cunoştinţe, de tipul de argumentare etalat de profesor, de natura relaţiei dintre educator şi educat, de apelul la ascultare şi asumare necritică a unor cunoştinţe sau deprinderi etc. Îndoctrinezi prin educaţia religioasă în aceeaşi măsură în care îndoctrinezi prin literatură, istorie, muzică sau matematică… Religia, ca disciplină şcolară, cu un conţinut atent structurat şi predată în mod convenabil din punct de vedere metodic, are un uriaş potenţial culturalizator, edificator, întremător. Iar o selecţie inspirată de cunoştinţe sau valori specifice nu ar veni în contradicţie cu cele de la alte discipline (fizică, chimie, biologie, muzică etc.), ci le-ar potenţa, le-ar nuanţa, le-ar resemnifica.
Să nu uităm că regimul comunist a interzis studiul Religiei în şcoală timp de aproape o jumătate de secol. În mod paradoxal, atunci oamenii îşi doreau accesul la o educaţie religioasă, iar acum, în deplină libertate, par a-şi fi schimbat atitudinea. Cum explicaţi această răsturnare de situaţie?
Într-adevăr, religia, ca domeniu de cunoaştere şi ca practică, a fost mult timp un „fruct oprit“ şi, de aceea, începând cu anul 1990, a fost aşa de mult adulată. Să nu ne amăgim că acest dat s-ar perpetua la nesfârşit. Dincolo de fenomenele de secularizare sau desacralizare a vieţii, intervin şi reaşezări sau ratificări valorice la nivel individual sau comunitar. S-a manifestat un boom iniţial care nu a fost întotdeauna prea inspirat cultivat şi potenţat. „Necredincioşii“ de altădată erau aşa „din naştere“, pentru că regimul avea grijă să îi ţină încă „din faşă“ la distanţă de edificiul religios. Între timp, lucrurile s-au mai schimbat. Avem deja multe generaţii de adulţi care au depăşit chingile ideologice totalitare şi trăiesc în libertate, beneficiind de instruirea religioasă, de raportarea firească, naturală la viaţa cultică. Să ne ferească Dumnezeu de acea situaţie prin care oameni bine instruiţi şi formaţi religios să manifeste, în cunoştinţă de cauză, neîncredere, disperare sau dispreţ faţă de dispozitivul prin care au trecut! A venit timpul ca, prin ei, forţa acestei educaţii să îşi arate adevăratul calibru, beneficiile şi tăria. (interviu realizat de Cristina Mascan)
http://ziarullumina.ro/interviu/ora-de-religie-are-un-urias-potential-culturalizator-edificator-intremator
joi, 30 aprilie 2015
Arhiepiscopia Sibiului răspunde ASUR: Educaţia religioasă a elevilor în şcoală urmăreşte promovarea virtuţilor creştine. Condamnă păcatele împotriva firii
Arhiepiscopia Sibiului răspunde ASUR: Educaţia religioasă a elevilor în şcoală urmăreşte promovarea virtuţilor creştine. Condamnă păcatele împotriva firii
După ce Asociaţia Secular-Umanistă din România a lansat un comunicat de presă în care acuză un profesor de religie din Braşov de discriminare, homofobie şi intoleranţă pentru că a prezentat elevilor o broşură intitulată „Homosexualitatea: propagandă a degenerării umane”, Arhiepiscopia Sibiului a remis un comunicat prin care respinge ca nefondate acuzaţiile ASUR.„Arhiepiscopia Sibiului respinge ca nefondate şi tendenţioase acuzele aduse orei de religie şi implicit învăţăturii morale creştine de către ASUR, prin mediatizarea denaturată a unei teme esenţiale vieţii morale, prezentată elevilor clasei a X—a, dintr-un liceu braşovean”, spune Biroul de Presă al Arhiepiscopiei Sibiului.
Pasajul incriminat de către ASUR este din Biblie, mai precis din Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, capitolul 1. „Educaţia religioasă a elevilor în şcoală urmăreşte promovarea şi apărarea virtuţilor creştine, pentru formarea caracterului religios moral al tinerilor. Sunt condamnate, însă, abaterile de la Legea Divină, păcatele împotriva lui Dumnezeu şi a semenului, mai ales cele care schimbă „fireasca rânduială cu cea împotriva firii”, toate fiind condamnate de Sfântul Apostol Pavel (Romani 1,18-32). Acest text biblic, considerat incriminator de către cei care ne acuză, aminteşte de mulţimea păcatelor care duc la moartea spirituală, nu numai de cele împotriva firii!”, se mai spune în documentul remis presei.
Sunt amintiţi autorii pasajului din broşură, nume cunoscute opiniei publice: „Din cele constatate, lecţia de religie încriminată face parte din tema „Virtute şi păcat”, cuprinsă în curriculumul disciplinei Religie, la clasa a X-a, iar broşura folosită ca material auxiliar şi oferită în număr foarte mic unor elevi, este cunoscută public, din anul 1995, cuprinzând materiale ale unor personalităţi laice şi bisericeşti, precum: Academicianul Ilie Bădescu(sociolog), Părintele profesor Constantin Galeriu , avocaţii Emil Popescu şi Ion Predescu, medicul primar psihiatru Rodica Năstase, Dr. Edward Fields (SUA) ş.a.”.
„Respingem, de asemenea, acuzaţia că utilizarea acestui material a fost o acţiune împotriva unor persoane şi a drepturilor acestora şi cu atât mai mult o „incitare la violenţă” din partea unor „grupări religioase fundamentaliste”, infiltrate în şcoli!?”, mai spune Arhiepiscopia Sibiului.
Ce
scrie DE FAPT în broşura distribuită de un profesor de religie la Braşov. Cine
sunt autorii textelor
Ieri, Asociaţia
Secular-Umanistă din România a lansat un comunicat de presă
în care acuză un profesor de religie din Braşov de discriminare,homofobie şi intoleranţă,
pentru că a prezentat elevilor o broşură intitulată „Homosexualitatea:
propagandă a degenerării umane”.
În comunicatul ASUR se precizează că
„drept “argumente” o înșiruire stupefiantă de falsuri, răstălmăciri și
opinii personale demne de procesele Inchiziției, broșura legitimează
discriminarea oamenilor în funcție de orientarea sexuală și incită la acțiuni
violente: ‘cei ce fac unele ca acestea sunt vrednici de moarte, nu numai că fac
ei acestea, ci le şi încuviinţează celor care le fac’. ”
Preşedintele ASUR, Toma Pătraşcu, el
însuşi promotor al violenţei în limbaj şi ameninţărilor la adresa oponenţilor( EXEMPLE AICI),
spune că „Este inacceptabilă demonizarea unor grupuri de oameni; este
inacceptabilă incitarea la violență ”.
Dar ce scrie de fapt, în
broşura respectivă? Pasajul incriminat cu mânie umanistă de către ASUR este de
fapt din Biblie,
mai precis din Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel,
capitolul 1 (Vezi AICI). Mai
mult decât atât, el este scos din context.
Conform textului biblic complet,
Sf.Apostol Pavel îi îndeamnă pe toţi păcătoşii să se pocăiască, ceea ce exclude
din start discriminarea. Incitarea la violenţă nu poate fi decât în
capetele celor de la ASUR, de vreme ce, conform textului, asta ar fi însemnat
ca după cuvântul Sf. Ap.Pavel să se fi declanşat o adevărată baie de sânge
împotriva „păcătoşilor”. Dar nici vorbă de aşa ceva. De fapt, explicaţia pentru
acel pasaj este simplă: conform concepţiei creştine, urmarea păcatului este
moartea.
Broşura începe chiar cu această
pagină, dar cei de la ASUR se fac că nu o văd. Miza este simplă: dacă s-ar fi
menţionat asta, atunci Pătraşcu&Co puteau fi acuzaţi de limitarea
libertăţii religioase a cultelor. Libertate garantată prin stat şi pentru care
s-a murit în 1989.
În schimb, folosind exprimarea
ambiguă din comunicat, ASUR cere Ministerului Educaţiei „să elaboreze și să
implementeze un set de politici educaționale destinate a preveni infiltrarea
grupărilor religioase fundamentaliste în școli”.
Cu alte cuvinte, ASUR zice aşa: dacă
nu putem scoate religia din şcoli, atunci măcar să o cenzurăm în funcţie de
agenda noastră, astfel încât să devină o şuetă comodă şi deci irelevantă. Exact
preluarea calapodului folosit de comunişti după ce au observat că oamenii nu
renunţă la „opiul popoarelor”.
Domnul Toma Pătraşcu spune că
„această broşură frizează patologicul; numai o minte bolnavă poate să ia în
serios astfel de aberații”. Tot el, mai sus: „este o înşiruire
stupefiantă de falsuri, răstălmăciri și opinii personale demne de procesele
Inchiziției”.
O simplă parcurgere a broşurii ne
arată cui aparţin „falsurile şi opiniile personale” care „frizează
patologicul”: avocat Emil Popescu, avocat Ion Predescu
(Preşedintele Comisiei Juridice a Senatului din vremea respectivă), medic
primar psihiatru Rodica Năstase( doctor în ştiinţe medicale), Dr.
Edward Fields(SUA), Academician Prof. Univ.Dr. Ilie Bădescu
(sociolog). Din partea societăţii civile scriu inginerul
Ioan Cătălin Iamandi din Galaţi şi americanul Billy Desloge. Din partea
Bisericii, scrie Părintele Constantin Galeriu, preot şi profesor de
Teologie, considerat unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai Ortodoxiei
româneşti din ultimii 50 de ani şi participant în stradă la evenimentele din
1989.
Ceea ce este cu adevărat de
subliniat este că textul avocatului Ion Predescu, ce analizează
homosexualitatea din perspectivă juridică, este preluat chiar din Monitorul
Oficial al României. Să judecăm singuri cine frizează patologicul, cine minte
şi cine aberează.
Ce doresc domnii de la ASUR şi cei
care pretind că-i apără pe homosexuali? Nici mai mult, nici mai puţin, decât ca
despre acest subiect să nu vorbească decât ei sau cei agreaţi de ei. Doresc
cenzurarea şi eliminarea părerilor care nu le convin. După cum s-a văzut şi în
cazul Mihaelei Rădulescu sau al cărţii „Faţa
nevăzută a homosexualităţii„, ei nu-şi doresc dezbateri pe subiect
sau prezentarea sutelor de studii care demonstrează ceea ce nu le convine.
Homosexualitatea
– propaganda a degenerarii umane (small)sursa: active news
miercuri, 22 aprilie 2015
Noi modificări privind înscrierea la Ora de Religie, decise de senatori
Noi modificări privind înscrierea la Ora de Religie, decise de senatori
Senatorii din Comisia pentru Învăţământ au decis ca înscrierea la Ora de Religie să se facă pe un ciclu de învăţământ (4 ani de şcoală), printr-o cerere scrisă, iar retragerea de la oră se va putea face numai la sfârşit de an şcolar, tot prin cerere scrisă.[P] Cărarea Împărăției – Arsenie BOCA – comanda online Proiectul de lege va mai trece pe la Comisia Juridică, raportul fiind unul comun între cele două comisii, urmând ca apoi să ajungă în plenul Senatului, care este cameră decizională.
Proiectul de lege privind înscrierea la Ora de Religie a ajuns marţi la Comisia de Învăţământ din Senat, care a adus o serie de amendamente pe textul aprobat de Comisia de învăţământ de la Camera Deputaţilor (prima cameră sesizată). Astfel, în loc ca înscrierea la Religie să se facă pe o perioadă nedeterminată, retragerea putând să se facă oricând ar fi dorit elevul/părinţii, senatorii au decis ca înscrierea să se facă pe ciclu de învăţământ, aşa cum a dorit Patriarhia Română în recomandarea trimisă la Parlament în urmă cu trei luni.
Dacă elevul care frecventează Ora de Religie va hotărî că vrea să se retragă va putea face asta numai la sfârşit de an şcolar, prin cerere scrisă. Asta pentru a nu dezechilibra structura posturilor profesorale în mijlocul anului şcolar, a explicat senatorul Dumitru Oprea pentru Adevarul.ro.
„O variantă venită din partea Bisericii Ortodoxe Române (BOR) vizează dreptul de înscriere la Ora de Religie pe ciclu de învăţământ, dar, în cadrul ciclului de învăţământ, elevii pot să-şi schimbe opţiunea. Astfel, ca să nu fie probleme cu personalul angajat (profesorii de Religie), elevii pot opta pentru retragere la sfârşit de an şcolar. Schimbarea opţiunii se face tot prin cerere de către elevul major sau părintele/tutorele elevului minor”, a explicat Oprea decizia senatorilor.
Următorul pas pentru punerea Legii Educaţiei în acord cu decizia Curţii Constituţionale (CCR) privind înscrierea la ora de Religie va fi făcut de Comisia Juridică de la Senat, care va prezenta un raport comun cu senatorii de la Învăţământ, în plen.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Adăugaţi un comentariu