o pagină de actualităţi privind statutul orei de religie în conştiinţa celor interesaţi de formarea religioasă a tineretului din România
„NIHIL SINE DEO!”
Cooperarea dintre Familie, Școală și Biserică în educație Mesajul Preafericitului Părinte DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, la începutul anului școlar 2015-2016
La începutul noului an școlar, adresăm elevilor, părinților și cadrelor didactice părintești binecuvântări și gânduri de încurajare pentru o nouă activitate. Întrucât bazele educației se pun în familie, este esențial ca părinții, bunicii și rudele elevilor să conștientizeze rolul major pe care îl au în formarea personalității acestora și mai precis în formarea caracterelor, în promovarea valorilor perene sau permanente și în protejarea copiilor de anturajele nocive și de unele influențe negative ale internetului.
Dacă bazele educației se pun în familie, școala are rolul de a continua actul educativ, atât prin oferirea unui bagaj informațional riguros, cât mai ales prin formarea personalității depline a elevului, dornic să participe la viața comunității prin calități reale și spirit creator, deoarece informarea, fără o formare spirituală a omului, nu dezvoltă persoana ca ființă comunională și relațională. Așadar, educația integrală în adevăratul sens al cuvântului presupune și o formare în spiritul comuniunii, inclusiv conștientizarea apartenenței la o comunitate de oameni meniți să se dezvolte, să lucreze și să progreseze împreună în demnitate și creativitate.
Respectul de sine și respectul față de ceilalți reprezintă valori fără de care o societate nu se poate dezvolta în mod armonios. Părinții și profesorii trebuie să valorifice talanții fiecărui copil, să îl învețe că este capabil și valoros ca persoană unică și irepetabilă creată după chipul lui Dumnezeu.
Fiecare elev trebuie încurajat să își pună în valoare darul său unic primit de la Dumnezeu, dar să și respecte darurile sau talentele celor din jurul său.
De asemenea, buna cuviință și respectul față de părinții care l-au crescut și față de educatori, învățători și profesori trebuie cultivate nu ca o obligație, ci ca pe o lumină a sufletului frumos, ca o recunoștință față de cei care își dedică întreaga viață creșterii, educării și formării copiilor și tinerilor.
Biserica, prin rolul ei educațional și călăuzitor de veacuri, dorește să vină în întâmpinarea nevoilor societății, constituindu-se într-un reper spiritual și un sprijin moral atât în vremuri bune, cât și în situații de criză. Amalgamul de stimuli, de evenimente, de false valori promovate adesea ca modă a zilei pot dezorienta familiile, dar și școala. De aceea, rolul Bisericii este acela de a promova valorile permanente și reperele autentice verificate în timp îndelungat.
Astăzi, într-o lume confuză, Biserica este chemată să ofere o lumină spirituală asupra problemelor majore ale societății. Iar aceasta mai ales pentru că Biserica este o comunitate umană centrată pe o comuniune spirituală divino-umană, ce transcende timpul și spațiul, deoarece ea este Trupul tainic al lui Hristos, „Care ieri, astăzi și în veci este Același” (Evrei 13, 8).
Astăzi, Familia, Biserica și Școala, ca factori educaționali decisivi, au responsabilitatea de-a spori cooperarea în vederea educării și formării copiilor și a tinerilor pentru o viață armonioasă în familie și în societate, dar și pentru a deveni cetățeni ai patriei cerești, adică ai Împărăției cerurilor, deoarece scopul ultim al vieții omului pe pământ este pregătirea sa pentru viața și fericirea eternă în Împărăția iubirii Preasfintei Treimi.
Anul 2015, declarat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române drept „Anul comemorativ al Sfântului Ioan Gură de Aur și al marilor păstori de suflete din eparhii”, este un prilej pentru a pune din nou accent pe valențele creștine ale pedagogiei. Cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur privind educația copiilor sunt și vor fi mereu actuale, pentru că, deși vremurile se schimbă, firea omului, cu slăbiciunile, dar și calitățile sale, rămâne aceeași. „În vremea noastră – spunea Sfântul Ioan Gură de Aur – fiecare părinte își dă toată silința să instruiască pe copiii lui în meserii, în arte, în știință, în oratorie, dar niciunul nu se interesează cât de puțin să educe sufletul lor. Nu încetez a vă ruga cu lacrimi și a vă cere ca, înainte de toate celelalte, să dați copiilor voștri o bună educație. Dacă-ți iubești copilul, arat-o prin educația pe care i-o dai” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre slava deșartă și despre creșterea copiilor, Editura IBMBOR, București, 2001, p. 400). El spunea acestea înțelegând că educația nu înseamnă doar cunoaștere, ci și formarea spirituală a omului sau cultivarea bunătății sufletului ca frumusețe a acestuia în relația lui cu semenii, cu societatea.
Ne rugăm lui Dumnezeu să ne dăruiască tuturor „Înțelepciunea care stă aproape de scaunul Său” (Înțelepciunea lui Solomon 9, 4) și să ne ajute să insuflăm elevilor doritori și iubitori de cunoaștere bucuria de-a învăța, dar și bucuria de a deveni, printr-o educație sănătoasă, oameni demni și onești, harnici și darnici în această viață pământească și cetățeni luminați ai Împărăției cerurilor.
Mulţumim Bunului Dumnezeu pentru toate câte ne-a dăruit, astfel încât din acest an şcolar, profesorii de religie şi elevii lor au încă un sprijin în activitatea lor. Le urăm tuturor mult succes în noul an şcolar şi rezultate cât mai bune, potrivite cu aspiraţiile şi nevoia de cunoaltere a fiecăruia. Fie ca munca fiecărui profesor de religie şi elev să rodească pe măsura interesului şi efortului depus!
Senatul a decis: Copiii se înscriu sau se
retrag de la ora de religie doar cu cerere scrisă. Radu Carp, expert în
drept constituţional, explică ce înseamnă această decizie pentru 91%
dintre elevii înscrişi deja
Senatorii au votat proiectul de lege care pune în acord Legea
Educaţiei cu decizia Curţii Constituţionale, decizând că părinţii care
vor ora de religie pentru copiii, vor face o cerere scrisă pentru a-i
înscrie la această disciplină. Schimbarea acestei opţiuni se face tot
prin cerere scrisă a elevului major sau a părintelui.
Proiectul de lege a trecut cu 119 voturi "pentru" şi două "împotrivă", Senatul fiind Cameră decizională.
Ce prevede proiectul de lege:
Articol unic:
Articolul 18, aliniatul 2 din legea educaţiei se modifică astfel:
"Înscrierea sau reînscrierea elevului pentru a frecventa orele de
religie se face prin cerere scrisă a elevului major, respectiv a
părintelui sau a tutorelui legal instituit pentru elevul minor.
Schimbarea acestei opţiuni sau retragerea se face tot prin cerere scrisă
a elevului major, respectiv a părintelui sau a tutorelui legal
instituit pentru elevul minor. Situaţia şcolară se încheie, după caz, cu
sau fără disciplina Religie".
Expertul în drept constituţional, Radu Carp, a explicat pentru ActiveNews
ce înseamnă această decizie pentru copiii care s-au înscris deja la ora
de Religie. Confom Ministerului Educaţiei, peste 91% dintre copiii din
sistem au ales să participe la această disciplină.
Interviu cu Constantin Cucoş, profesor universitar Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei - Universitatea „Al. I. Cuza“ din Iaşi in ziarul Lumina
Care sunt consecinţele recentei modificări a statutului disciplinei Religie în şcoală?
Am susţinut şi susţin în continuare faptul că elevul sau tânărul de
astăzi trebuie să primească în şcoală şi o educaţie religioasă. Am fost
printre primii promotori ai acestui parcurs formativ, propunând repere
şi instrumente pedagogice de bază. După mai bine de două decenii de
experienţă în acest sens s-a ajuns la o stare problematică, tensionată,
contorsionată, dacă avem în vedere atât pe cei care girează această
latură a educaţiei din perspectivă legislativă şi acţională, dar şi
unele poziţionări sau reprezentări recente - fie ale beneficiarilor
direcţi, fie ale celor care predau Religia, fie ale unor voci venite din
spaţiul societăţii civile. Nu voi aminti argumentele pe care le-am
invocat de mai multe ori în favoarea studiului Religiei, care sunt de
ordin cultural, psihologic, etic, sociologic, istoric, ecumenic, şi, nu
în ultimul rând, teologic şi pedagogic, ci doresc să mă refer acum doar
la aportul valoric al acestei componente în formarea unei culturi
integrale, precum şi la contribuţia acesteia la delimitarea şi
afirmarea identitară a persoanei.
Nu sunt un cunoscător al subtilităţilor juridice, dar bunul-simţ -
să-l numesc, pedagogic - îmi spune că asistăm la o periferizare,
marginalizare şi depreciere simbolică (şi nu numai) a studiului Religiei
în şcoală, care ridică mari semne de mirare. Departe de mine gândul de a
îndemna la nesupunere normativă (ştiu că anumite hotărâri ale unor
instanţe nu pot fi puse în discuţie), dar noua realitate creată schimbă
radical statutul de drept şi de fapt al disciplinei Religie în programul
şcolar şi, respectiv, derularea normală şi facilă a proceselor
educative subsecvente. La ce vă referiţi, mai concret, când vorbiţi despre această schimbare radicală?
Se realizează o separare sau o discriminare valorică a
disciplinelor, ce induce, direct şi indirect, o inferiorizare a Religiei
în raport cu celelalte discipline. De ce doar această disciplină să fie
„optată“ explicit de către părinţi (sau tutori) a fi studiată de
copii, şi nu şi altele? De ce nu şi Filosofia, sau Biologia, sau Limba
Română etc., pe considerentul că unora dintre părinţi li s-ar părea că
aceste discipline ar leza aşteptări, crezuri sau obişnuinţe? Şi, în
definitiv, ce competenţe au părinţii în a fixa tabela de discipline
convenabile copiilor lor? Au informaţiile şi disponibilităţile necesare?
Ce se întâmplă cu acei copii ai căror părinţi - poate cu zecile de mii -
sunt dezinteresaţi sau sunt plecaţi la lucru în alte zări? Cine
hotărăşte în numele lor? Ce ar fi dacă şi studiul altor discipline ar fi
hotărât tot de părinţi? Dacă, într-adevăr, unele discipline ar afecta
cu adevărat posibilităţile fizice sau disponibilităţile spirituale,
cadrul existent până acum a fost destul de protectiv (la Educaţie
fizică, unii elevi pot fi absolviţi pe considerente medicale, iar la
Religie, pe considerente de confesiune sau non-apartenenţă religioasă,
prin depunerea efectivă a unei cereri de a participa la ore de o anumită
confesiune sau de a nu participa deloc). Cu alte cuvinte, de abia de
acum putem vorbi de discriminare - statutar-valorică - a disciplinei
Religie. Consideraţi relevantă propunerea de înlocuire a Religiei cu
Istoria religiilor sau cu alte discipline, promovată atât de insistent
de către anumite persoane care se erijează în voci ale societăţii
civile?
Educaţia religioasă trebuie să aibă mai întâi un caracter
confesional, pentru o bună „instalare“ a persoanei în perimetrul
cultural al grupului de referinţă, şi apoi un caracter
interconfesional, pentru cunoaşterea şi respectarea alterităţii
confesionale. Cât priveşte perspectiva unor alternative prin crearea de
noi discipline precum Istoria religiilor, Arta religioasă, Filosofia
religiei etc., acestea au devenit deja piste curriculare efective,
alternative sau complementare, prin curriculum la decizia şcolii, pentru
a particulariza sau răspunde unor interese anume, la fel ca şi în cazul
altor discipline. În nici un caz, această variantă nu creează un
avantaj actualilor profesori de Religie în raport cu ceilalţi dascăli.
Toate propunerile de opţionale vor avea acelaşi statut şi se vor supune
aceloraşi criterii de evaluare, validare, implementare.
S-a mai propus şi varianta înlocuirii Religiei cu Educaţia civică sau
Educaţia morală (de către un anumit parlamentar, mi se pare). Probabil
că respectivul concetăţean nu ştie că deja Educaţia civică se studiază
de mult la clasa a III-a şi a IV-a, Cultura civică la a VII-a şi a
VIII-a (asta nu înseamnă că e suficient), iar Educaţia morală nu e
totuna cu Educaţia religioasă. A reduce faptul religios, sub aspectul
cunoaşterii şi raportării la sacru, la dimensiunea morală a Religiei, e
reducţionist, simplist şi evazionist, iar acest „truc“ nu are cum să
scape unei expertize sau unui „ochi“ pedagogic. Astfel de subterfugii nu
ascund decât prevalorizări ce se agaţă de argumente de „doi lei“, care
oricum pleacă de la antepronunţări vizibile, de la preconcepţii legate
de aportul educativ al orei de Religie. Totuşi, în cadrul dezbaterilor din mass-media privind ora de
Religie au fost invocate numeroase reproşuri la adresa acesteia, unele
complet false şi manipulatoare, dar şi unele justificate. Cum comentaţi
aceste acuzaţii?
Suntem conştienţi de faptul că atât programa şcolară la această
disciplină, cât şi manualele (adică elementele de conţinut care se
predau) sunt perfectibile, că se centrează, nu de puţine ori, pe
elemente irelevante pedagogic, retrograde sau pernicioase în raport cu
anumite vârste, că e loc de mai multe corelaţii interdisciplinare, că
acestea pot primi un mai mare accent pe linie culturalizatoare, că nu
„pică“ numaidecât pe expectanţele culturale ale elevilor, că anumiţi
profesori de Religie nu au suficiente abilităţi pedagogice, că lecţiile
conţin exemplificări sau explicaţii neinspirate, că se face exces de
pietism şi imagistică ritualistă, că se fac evaluări pornindu-se de la
cât de „mare“ şi puternic afirmată este credinţa elevilor etc. Ca unul
care îi formez şi lucrez şi cu profesorii de Religie, alături de alte
categorii de profesori, pot să afirm, prin comparaţie, că aceştia nu
sunt nici mai „buni“, nici mai „răi“ decât alţii. Am cunoscut profesori
de Religie admirabili, cum, la fel, am avut parte să asist la ore
nereuşite şi la alte specialităţi. Dacă vrem să eliminăm o disciplină pe
considerente didactice, motive am găsi cu duiumul la orice obiect de
studiu. Tematici defazate, incongruente sau irelevante, precum şi
scenarii didactice defectuoase putem identifica la mai multe materii.
Important e să le identificăm, să le corectăm sau să le eliminăm pe
fiecare, nu materia ca atare. A tăia un pom pe considerentul că o cracă
s-a îmbolnăvit demonstrează nepricepere sau chiar nechibzuinţă. A fost invocat, de asemenea, pretinsul pericol al îndoctrinării copiilor prin intermediul orei de Religie…
Cei care susţin această idee nu ştiu despre ce vorbesc, deoarece nu
realizează că îndoctrinarea are loc nu atât prin ceea ce se transmite
(cu toate că şi asta contează), ci preponderent prin modul în care se
transmite ceea ce se transmite. Aşa încât, potenţialul îndoctrinator al
unei discipline depinde de maniera în care se transmite un anumit bagaj
de cunoştinţe, de tipul de argumentare etalat de profesor, de natura
relaţiei dintre educator şi educat, de apelul la ascultare şi asumare
necritică a unor cunoştinţe sau deprinderi etc. Îndoctrinezi prin
educaţia religioasă în aceeaşi măsură în care îndoctrinezi prin
literatură, istorie, muzică sau matematică… Religia, ca disciplină
şcolară, cu un conţinut atent structurat şi predată în mod convenabil
din punct de vedere metodic, are un uriaş potenţial culturalizator,
edificator, întremător. Iar o selecţie inspirată de cunoştinţe sau
valori specifice nu ar veni în contradicţie cu cele de la alte
discipline (fizică, chimie, biologie, muzică etc.), ci le-ar potenţa,
le-ar nuanţa, le-ar resemnifica. Să nu uităm că regimul comunist a interzis studiul Religiei în
şcoală timp de aproape o jumătate de secol. În mod paradoxal, atunci
oamenii îşi doreau accesul la o educaţie religioasă, iar acum, în
deplină libertate, par a-şi fi schimbat atitudinea. Cum explicaţi
această răsturnare de situaţie?
Într-adevăr, religia, ca domeniu de cunoaştere şi ca practică, a fost
mult timp un „fruct oprit“ şi, de aceea, începând cu anul 1990, a fost
aşa de mult adulată. Să nu ne amăgim că acest dat s-ar perpetua la
nesfârşit. Dincolo de fenomenele de secularizare sau desacralizare a
vieţii, intervin şi reaşezări sau ratificări valorice la nivel
individual sau comunitar. S-a manifestat un boom iniţial care
nu a fost întotdeauna prea inspirat cultivat şi potenţat.
„Necredincioşii“ de altădată erau aşa „din naştere“, pentru că regimul
avea grijă să îi ţină încă „din faşă“ la distanţă de edificiul religios.
Între timp, lucrurile s-au mai schimbat. Avem deja multe generaţii de
adulţi care au depăşit chingile ideologice totalitare şi trăiesc în
libertate, beneficiind de instruirea religioasă, de raportarea firească,
naturală la viaţa cultică. Să ne ferească Dumnezeu de acea situaţie
prin care oameni bine instruiţi şi formaţi religios să manifeste, în
cunoştinţă de cauză, neîncredere, disperare sau dispreţ faţă de
dispozitivul prin care au trecut! A venit timpul ca, prin ei, forţa
acestei educaţii să îşi arate adevăratul calibru, beneficiile şi tăria. (interviu realizat de Cristina Mascan)
Adăugaţi un comentariu
Care sunt consecinţele recentei modificări a statutului disciplinei Religie în şcoală?
Am susţinut şi susţin în continuare faptul că elevul sau tânărul de
astăzi trebuie să primească în şcoală şi o educaţie religioasă. Am fost
printre primii promotori ai acestui parcurs formativ, propunând repere
şi instrumente pedagogice de bază. După mai bine de două decenii de
experienţă în acest sens s-a ajuns la o stare problematică, tensionată,
contorsionată, dacă avem în vedere atât pe cei care girează această
latură a educaţiei din perspectivă legislativă şi acţională, dar şi
unele poziţionări sau reprezentări recente - fie ale beneficiarilor
direcţi, fie ale celor care predau Religia, fie ale unor voci venite din
spaţiul societăţii civile. Nu voi aminti argumentele pe care le-am
invocat de mai multe ori în favoarea studiului Religiei, care sunt de
ordin cultural, psihologic, etic, sociologic, istoric, ecumenic, şi, nu
în ultimul rând, teologic şi pedagogic, ci doresc să mă refer acum doar
la aportul valoric al acestei componente în formarea unei culturi
integrale, precum şi la contribuţia acesteia la delimitarea şi
afirmarea identitară a persoanei.
Nu sunt un cunoscător al subtilităţilor juridice, dar bunul-simţ -
să-l numesc, pedagogic - îmi spune că asistăm la o periferizare,
marginalizare şi depreciere simbolică (şi nu numai) a studiului Religiei
în şcoală, care ridică mari semne de mirare. Departe de mine gândul de a
îndemna la nesupunere normativă (ştiu că anumite hotărâri ale unor
instanţe nu pot fi puse în discuţie), dar noua realitate creată schimbă
radical statutul de drept şi de fapt al disciplinei Religie în programul
şcolar şi, respectiv, derularea normală şi facilă a proceselor
educative subsecvente. La ce vă referiţi, mai concret, când vorbiţi despre această schimbare radicală?
Se realizează o separare sau o discriminare valorică a
disciplinelor, ce induce, direct şi indirect, o inferiorizare a Religiei
în raport cu celelalte discipline. De ce doar această disciplină să fie
„optată“ explicit de către părinţi (sau tutori) a fi studiată de
copii, şi nu şi altele? De ce nu şi Filosofia, sau Biologia, sau Limba
Română etc., pe considerentul că unora dintre părinţi li s-ar părea că
aceste discipline ar leza aşteptări, crezuri sau obişnuinţe? Şi, în
definitiv, ce competenţe au părinţii în a fixa tabela de discipline
convenabile copiilor lor? Au informaţiile şi disponibilităţile necesare?
Ce se întâmplă cu acei copii ai căror părinţi - poate cu zecile de mii -
sunt dezinteresaţi sau sunt plecaţi la lucru în alte zări? Cine
hotărăşte în numele lor? Ce ar fi dacă şi studiul altor discipline ar fi
hotărât tot de părinţi? Dacă, într-adevăr, unele discipline ar afecta
cu adevărat posibilităţile fizice sau disponibilităţile spirituale,
cadrul existent până acum a fost destul de protectiv (la Educaţie
fizică, unii elevi pot fi absolviţi pe considerente medicale, iar la
Religie, pe considerente de confesiune sau non-apartenenţă religioasă,
prin depunerea efectivă a unei cereri de a participa la ore de o anumită
confesiune sau de a nu participa deloc). Cu alte cuvinte, de abia de
acum putem vorbi de discriminare - statutar-valorică - a disciplinei
Religie. Consideraţi relevantă propunerea de înlocuire a Religiei cu
Istoria religiilor sau cu alte discipline, promovată atât de insistent
de către anumite persoane care se erijează în voci ale societăţii
civile?
Educaţia religioasă trebuie să aibă mai întâi un caracter
confesional, pentru o bună „instalare“ a persoanei în perimetrul
cultural al grupului de referinţă, şi apoi un caracter
interconfesional, pentru cunoaşterea şi respectarea alterităţii
confesionale. Cât priveşte perspectiva unor alternative prin crearea de
noi discipline precum Istoria religiilor, Arta religioasă, Filosofia
religiei etc., acestea au devenit deja piste curriculare efective,
alternative sau complementare, prin curriculum la decizia şcolii, pentru
a particulariza sau răspunde unor interese anume, la fel ca şi în cazul
altor discipline. În nici un caz, această variantă nu creează un
avantaj actualilor profesori de Religie în raport cu ceilalţi dascăli.
Toate propunerile de opţionale vor avea acelaşi statut şi se vor supune
aceloraşi criterii de evaluare, validare, implementare.
S-a mai propus şi varianta înlocuirii Religiei cu Educaţia civică sau
Educaţia morală (de către un anumit parlamentar, mi se pare). Probabil
că respectivul concetăţean nu ştie că deja Educaţia civică se studiază
de mult la clasa a III-a şi a IV-a, Cultura civică la a VII-a şi a
VIII-a (asta nu înseamnă că e suficient), iar Educaţia morală nu e
totuna cu Educaţia religioasă. A reduce faptul religios, sub aspectul
cunoaşterii şi raportării la sacru, la dimensiunea morală a Religiei, e
reducţionist, simplist şi evazionist, iar acest „truc“ nu are cum să
scape unei expertize sau unui „ochi“ pedagogic. Astfel de subterfugii nu
ascund decât prevalorizări ce se agaţă de argumente de „doi lei“, care
oricum pleacă de la antepronunţări vizibile, de la preconcepţii legate
de aportul educativ al orei de Religie. Totuşi, în cadrul dezbaterilor din mass-media privind ora de
Religie au fost invocate numeroase reproşuri la adresa acesteia, unele
complet false şi manipulatoare, dar şi unele justificate. Cum comentaţi
aceste acuzaţii?
Suntem conştienţi de faptul că atât programa şcolară la această
disciplină, cât şi manualele (adică elementele de conţinut care se
predau) sunt perfectibile, că se centrează, nu de puţine ori, pe
elemente irelevante pedagogic, retrograde sau pernicioase în raport cu
anumite vârste, că e loc de mai multe corelaţii interdisciplinare, că
acestea pot primi un mai mare accent pe linie culturalizatoare, că nu
„pică“ numaidecât pe expectanţele culturale ale elevilor, că anumiţi
profesori de Religie nu au suficiente abilităţi pedagogice, că lecţiile
conţin exemplificări sau explicaţii neinspirate, că se face exces de
pietism şi imagistică ritualistă, că se fac evaluări pornindu-se de la
cât de „mare“ şi puternic afirmată este credinţa elevilor etc. Ca unul
care îi formez şi lucrez şi cu profesorii de Religie, alături de alte
categorii de profesori, pot să afirm, prin comparaţie, că aceştia nu
sunt nici mai „buni“, nici mai „răi“ decât alţii. Am cunoscut profesori
de Religie admirabili, cum, la fel, am avut parte să asist la ore
nereuşite şi la alte specialităţi. Dacă vrem să eliminăm o disciplină pe
considerente didactice, motive am găsi cu duiumul la orice obiect de
studiu. Tematici defazate, incongruente sau irelevante, precum şi
scenarii didactice defectuoase putem identifica la mai multe materii.
Important e să le identificăm, să le corectăm sau să le eliminăm pe
fiecare, nu materia ca atare. A tăia un pom pe considerentul că o cracă
s-a îmbolnăvit demonstrează nepricepere sau chiar nechibzuinţă. A fost invocat, de asemenea, pretinsul pericol al îndoctrinării copiilor prin intermediul orei de Religie…
Cei care susţin această idee nu ştiu despre ce vorbesc, deoarece nu
realizează că îndoctrinarea are loc nu atât prin ceea ce se transmite
(cu toate că şi asta contează), ci preponderent prin modul în care se
transmite ceea ce se transmite. Aşa încât, potenţialul îndoctrinator al
unei discipline depinde de maniera în care se transmite un anumit bagaj
de cunoştinţe, de tipul de argumentare etalat de profesor, de natura
relaţiei dintre educator şi educat, de apelul la ascultare şi asumare
necritică a unor cunoştinţe sau deprinderi etc. Îndoctrinezi prin
educaţia religioasă în aceeaşi măsură în care îndoctrinezi prin
literatură, istorie, muzică sau matematică… Religia, ca disciplină
şcolară, cu un conţinut atent structurat şi predată în mod convenabil
din punct de vedere metodic, are un uriaş potenţial culturalizator,
edificator, întremător. Iar o selecţie inspirată de cunoştinţe sau
valori specifice nu ar veni în contradicţie cu cele de la alte
discipline (fizică, chimie, biologie, muzică etc.), ci le-ar potenţa,
le-ar nuanţa, le-ar resemnifica. Să nu uităm că regimul comunist a interzis studiul Religiei în
şcoală timp de aproape o jumătate de secol. În mod paradoxal, atunci
oamenii îşi doreau accesul la o educaţie religioasă, iar acum, în
deplină libertate, par a-şi fi schimbat atitudinea. Cum explicaţi
această răsturnare de situaţie?
Într-adevăr, religia, ca domeniu de cunoaştere şi ca practică, a fost
mult timp un „fruct oprit“ şi, de aceea, începând cu anul 1990, a fost
aşa de mult adulată. Să nu ne amăgim că acest dat s-ar perpetua la
nesfârşit. Dincolo de fenomenele de secularizare sau desacralizare a
vieţii, intervin şi reaşezări sau ratificări valorice la nivel
individual sau comunitar. S-a manifestat un boom iniţial care
nu a fost întotdeauna prea inspirat cultivat şi potenţat.
„Necredincioşii“ de altădată erau aşa „din naştere“, pentru că regimul
avea grijă să îi ţină încă „din faşă“ la distanţă de edificiul religios.
Între timp, lucrurile s-au mai schimbat. Avem deja multe generaţii de
adulţi care au depăşit chingile ideologice totalitare şi trăiesc în
libertate, beneficiind de instruirea religioasă, de raportarea firească,
naturală la viaţa cultică. Să ne ferească Dumnezeu de acea situaţie
prin care oameni bine instruiţi şi formaţi religios să manifeste, în
cunoştinţă de cauză, neîncredere, disperare sau dispreţ faţă de
dispozitivul prin care au trecut! A venit timpul ca, prin ei, forţa
acestei educaţii să îşi arate adevăratul calibru, beneficiile şi tăria. (interviu realizat de Cristina Mascan) http://ziarullumina.ro/interviu/ora-de-religie-are-un-urias-potential-culturalizator-edificator-intremator
După ce Asociaţia Secular-Umanistă din România a lansat un
comunicat de presă în care acuză un profesor de religie din Braşov de
discriminare, homofobie şi intoleranţă pentru că a prezentat elevilor o broşură
intitulată „Homosexualitatea: propagandă a degenerării umane”, Arhiepiscopia Sibiului a remis un comunicat prin care
respinge ca nefondate acuzaţiile ASUR. „Arhiepiscopia Sibiului respinge ca nefondate şi tendenţioase
acuzele aduse orei de religie şi implicit învăţăturii morale creştine de către
ASUR, prin mediatizarea denaturată a unei teme esenţiale vieţii morale,
prezentată elevilor clasei a X—a, dintr-un liceu braşovean”,
spune Biroul de Presă al Arhiepiscopiei Sibiului. Pasajul incriminat de către ASUR
este din Biblie, mai precis din Epistola către Romani a Sfântului Apostol
Pavel, capitolul 1. „Educaţia religioasă a elevilor în şcoală
urmăreşte promovarea şi apărarea virtuţilor creştine, pentru formarea
caracterului religios moral al tinerilor. Sunt condamnate, însă, abaterile de
la Legea Divină, păcatele împotriva lui Dumnezeu şi a semenului, mai ales cele
care schimbă „fireasca rânduială cu cea împotriva firii”, toate fiind
condamnate de Sfântul Apostol Pavel (Romani 1,18-32). Acest text biblic, considerat
incriminator de către cei care ne acuză, aminteşte de mulţimea păcatelor care
duc la moartea spirituală, nu numai de cele împotriva firii!”, se mai
spune în documentul remis presei. Sunt amintiţi autorii pasajului
din broşură, nume cunoscute opiniei publice: „Din cele constatate,
lecţia de religie încriminată face parte din tema „Virtute şi păcat”, cuprinsă
în curriculumul disciplinei Religie, la clasa a X-a, iar broşura folosită ca
material auxiliar şi oferită în număr foarte mic unor elevi, este cunoscută
public, din anul 1995, cuprinzând materiale ale unor personalităţi laice şi
bisericeşti, precum: Academicianul Ilie Bădescu(sociolog), Părintele profesor
Constantin Galeriu , avocaţii Emil Popescu şi Ion Predescu, medicul primar
psihiatru Rodica Năstase, Dr. Edward Fields (SUA) ş.a.”. „Respingem, de asemenea,
acuzaţia că utilizarea acestui material a fost o acţiune împotriva unor
persoane şi a drepturilor acestora şi cu atât mai mult o „incitare la violenţă”
din partea unor „grupări religioase fundamentaliste”, infiltrate în şcoli!?”,
mai spune Arhiepiscopia Sibiului.
Top of
Form
Ce
scrie DE FAPT în broşura distribuită de un profesor de religie la Braşov. Cine
sunt autorii textelor
În comunicatul ASUR se precizează că
„drept “argumente” o înșiruire stupefiantă de falsuri, răstălmăciri și
opinii personale demne de procesele Inchiziției, broșura legitimează
discriminarea oamenilor în funcție de orientarea sexuală și incită la acțiuni
violente: ‘cei ce fac unele ca acestea sunt vrednici de moarte, nu numai că fac
ei acestea, ci le şi încuviinţează celor care le fac’. ”
Preşedintele ASUR, Toma Pătraşcu, el
însuşi promotor al violenţei în limbaj şi ameninţărilor la adresa oponenţilor( EXEMPLE AICI),
spune că „Este inacceptabilă demonizarea unor grupuri de oameni; este
inacceptabilă incitarea la violență ”.
Dar ce scrie de fapt, în
broşura respectivă? Pasajul incriminat cu mânie umanistă de către ASUR este de
fapt din Biblie,
mai precis din Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel,
capitolul 1 (Vezi AICI). Mai
mult decât atât, el este scos din context.
Conform textului biblic complet,
Sf.Apostol Pavel îi îndeamnă pe toţi păcătoşii să se pocăiască, ceea ce exclude
din start discriminarea. Incitarea la violenţă nu poate fi decât în
capetele celor de la ASUR, de vreme ce, conform textului, asta ar fi însemnat
ca după cuvântul Sf. Ap.Pavel să se fi declanşat o adevărată baie de sânge
împotriva „păcătoşilor”. Dar nici vorbă de aşa ceva. De fapt, explicaţia pentru
acel pasaj este simplă: conform concepţiei creştine, urmarea păcatului este
moartea.
Broşura începe chiar cu această
pagină, dar cei de la ASUR se fac că nu o văd. Miza este simplă: dacă s-ar fi
menţionat asta, atunci Pătraşcu&Co puteau fi acuzaţi de limitarea
libertăţii religioase a cultelor. Libertate garantată prin stat şi pentru care
s-a murit în 1989.
În schimb, folosind exprimarea
ambiguă din comunicat, ASUR cere Ministerului Educaţiei „să elaboreze și să
implementeze un set de politici educaționale destinate a preveni infiltrarea
grupărilor religioase fundamentaliste în școli”.
Cu alte cuvinte, ASUR zice aşa: dacă
nu putem scoate religia din şcoli, atunci măcar să o cenzurăm în funcţie de
agenda noastră, astfel încât să devină o şuetă comodă şi deci irelevantă. Exact
preluarea calapodului folosit de comunişti după ce au observat că oamenii nu
renunţă la „opiul popoarelor”.
Domnul Toma Pătraşcu spune că
„această broşură frizează patologicul; numai o minte bolnavă poate să ia în
serios astfel de aberații”. Tot el, mai sus: „este o înşiruire
stupefiantă de falsuri, răstălmăciri și opinii personale demne de procesele
Inchiziției”.
O simplă parcurgere a broşurii ne
arată cui aparţin „falsurile şi opiniile personale” care „frizează
patologicul”: avocat Emil Popescu, avocat Ion Predescu
(Preşedintele Comisiei Juridice a Senatului din vremea respectivă), medic
primar psihiatru Rodica Năstase( doctor în ştiinţe medicale), Dr.
Edward Fields(SUA), AcademicianProf. Univ.Dr. Ilie Bădescu
(sociolog). Din partea societăţii civile scriu inginerul
Ioan Cătălin Iamandi din Galaţi şi americanul Billy Desloge. Din partea
Bisericii, scrie Părintele Constantin Galeriu, preot şi profesor de
Teologie, considerat unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai Ortodoxiei
româneşti din ultimii 50 de ani şi participant în stradă la evenimentele din
1989.
Ceea ce este cu adevărat de
subliniat este că textul avocatului Ion Predescu, ce analizează
homosexualitatea din perspectivă juridică, este preluat chiar din Monitorul
Oficial al României. Să judecăm singuri cine frizează patologicul, cine minte
şi cine aberează.
Ce doresc domnii de la ASUR şi cei
care pretind că-i apără pe homosexuali? Nici mai mult, nici mai puţin, decât ca
despre acest subiect să nu vorbească decât ei sau cei agreaţi de ei. Doresc
cenzurarea şi eliminarea părerilor care nu le convin. După cum s-a văzut şi în
cazul Mihaelei Rădulescu sau al cărţii „Faţa
nevăzută a homosexualităţii„, ei nu-şi doresc dezbateri pe subiect
sau prezentarea sutelor de studii care demonstrează ceea ce nu le convine.
Adăugaţi un comentariu