Sufletul, gândul, imaginaţia, voinţa, simţirea, sunt adesea mai importante decât faptele, gesturile şi acţiunile exterioare. Acest principiu este respectat şi în Justiţie, în cazurile când responsabilitatea (recunoaşterea meritelor ori aplicarea pedepselor) este mai mare pentru cel ce a gândit un fapt decât cel care doar l-a executat (autorul moral versus autorul faptei). Iată de ce e imperativ ca educaţia să pornească întotdeauna de la premisa supremaţiei Sufletului asupra Trupului, nu invers, cum susţin ONG-urile semnatare ale cerinţelor de sexualizare explicită şi sistematică, mai mult decât deja o fac concernurile multinaţionale de marketing şi entertainment.
În orice studiu se porneşte de la noţiunile de bază, nu de la amănunte. Deci, dacă chiar s-ar dori elevarea cunoaşterii, ar trebui să se înceapă de la o educaţie antropologică, şi nu de la explicarea amănunţită, către nişte copilaşi fragili, a unor noţiuni care nu ţin nici măcar de firea umană. Cursurile de aşa-zisă educaţie sexuală sunt de fapt nişte tratate care tot reinventează roata şi apa caldă. Autorii şi promotorii lor ignoră propria lor existenţă ca rod al unor părinţi care n-au avut nevoie de manuale, ONGuri şi forumuri de discuţii publice ca să se iubească şi să-i zămislească.
Prin fire, omul consideră iubirea ca pe ceva sacru, iar modul de a o exprima, ca pe ceva absolut intim. Gingăşia şi farmecul sădit în fire de Dumnezeu, Care este Însăşi Iubirea, se văd ameninţate de grosolănia unor oameni pentru care sexualitatea este valoarea supremă a vieţii şi pentru care nu există respect pentru intimitatea altuia. În felul în care este concepută şi prezentată, ideologia numită „educaţie sexuală” (un corolar al revoluţiei ateiste) urmăreşte desacralizarea fiinţei umane, potrivit
manastirea.petru-voda.ro.
Acest curriculum sociopat cerut de către o ultraminoritate care desfide virtutea se adresează copiilor în termeni şi imagini sexuale explicite, în modul cel mai evident ateo-materialist, cu efectul de a suscita şi a perverti, deci de a deprinde, nu de a educa.
E o regulă ştiută că educaţia are nevoie de raţiunea netulburată de simţuri. Agresarea copiilor cu imagini şi conversaţii de natură sexuală nu educă, ci excită. Cu alte cuvinte, corupe.
Pentru o înţelegere suficientă şi etică a comportamentului intim, orele de biologie explică partea funcţională, orele de educaţie civică, diriginţie, literatură, filozofie şi psihologie explică partea sufletească. În familie şi între prieteni se discută aspecte mai intime, la doctor aspectele fizice, la duhovnic aspectele sufleteşti. Activitatea sexuală este o intimitate. Nu se pot concepe cursuri de respiraţie, de circulaţia sângelui sau de excreţie, şi nici despre cum să fii romantic. Unele lucruri se învaţă singur. Alte lucruri nici nu trebuie învăţate. („Desfrâu şi orice necurăţie să nu se pomenească între voi, cum se cuvine sfinţilor; că nici un desfrânat sau necurat, care este un închinător la idoli, nu are moştenire în împărăţia lui Hristos şi a lui Dumnezeu. Nu fiţi părtaşi la faptele cele fără roadă ale întunericului, ci mai degrabă osândiţi-le pe faţă, căci cele ce se fac întru ascuns de ei ruşine este a le şi grăi” – spune Sfântul Pavel).
Educaţia publică vizează alte subiecte. Între ele, cel mai important considerăm că este antropologia, din care derivă toate ştiinţele sociale, la fel cum toate artele şi ştiinţele derivă din cosmologie. Ori, antropologia este taman singura ştiinţă care nu se studiază în şcoli. Ea ar lămuri, unor copii însetaţi de cunoaştere, noţiuni precum structura umană sau puterile sufleteşti. Ca ştiinţă revelată, cunoaşterea cea mai profundă şi mai amplă despre om o oferă Sfânta Scriptură şi scrierile Sfinţilor. Colecţia de scrieri despre om şi despre toate trăirile omului e cea mai vastă literatură din lume, din întreaga istorie. Varianta restrânsă şi accesibilă este Filocalia, iar varianta mai largă este chiar folclorul poporului nostru, cea mai mare colecţie de învăţături despre om şi viaţă dintre toate popoarele lumii. Această uriaşă colecţie de înţelepciune, pilde, proverbe, basme, cântece, obiceiuri este însăşi înţelegerea creştină asupra lumii în limba română.
Prin această filozofie practică, deprinsă din Biserică, poporul român stă în fruntea popoarelor cu cel mai bogat patrimoniu cultural, înaintea multora care s-au ocupat cu plăcerile cărnii din copilărie până pe buza morţii şi n-au înţeles de la viaţă ceva mai măreţ decât propriile senzaţii efemere şi gândurile ridicole ce se ivesc din ele. Educarea gândirii critice, a strategiei, educaţie istorică, educare a virtuţilor, iată ce trebuie copiilor ca să trăiască frumos.
Antropologia nu este proprietatea d-lor Jung şi Freud, ale căror aplicaţii anticreştine, neştiinţifice şi obtuze, bazate pe un empirism urechist şi sociopat, duc invariabil la aceleaşi concluzii epicureice la fel de sociopate. Pe temeiul studiilor celor doi s-a creat ştiinţa propagandistică a lui Edward Bernays (prin care fiinţa umană lipsită de discernământ este lăsată fără apărare în faţa oricăror stimuli), ştiinţă care a provocat în ultimii 50 de ani boli psihice incurabile la scară planetară. Poate de aceea apare acum discuţia despre ceva ce mii de ani s-a considerat tabu din respect, nu din prostie, din conştiinţă morală, nu din angoasă gnostică. Numai ocultismul menţine un dublu standard în ce priveşte tabu-ul, pe de o parte numindu-l protejare a unei noţiuni sacre pentru care „masele” n-au fost „iniţiate”, pe de alta numindu-l „duşmanul progresului”. Atunci când nu este un apanaj al prejudecăţii, tabu-ul este un aspect al Ordinii. Al Legii. Al legii naturale. Cine dezavuează Legea? Anarhia şi stegarii ei.
Câteva noţiuni de antropologie, legate de sexualitate
Puritatea, în cel mai concret sens, este starea care nu a cunoscut plăcerea sexuală, nici fizic (prin senzaţii sau acte), nici mental (prin imagini sau vise). Plăcerea sexuală este contopirea sufletului cu senzaţiile fizice de tip sexual. Această contopire a sufletului cu materia este o coborîre a sufletului raţional în materia trupului. î
Plăcerea sexuală înseamnă o diminuare a capacităţii de cunoaştere spirituală, şi transformarea acestei capacităţi în unealtă de cunoaştere strict simţuală, adică un act prin care omul raţional se aseamănă cu animalele. Animalele nu au aptitudini spirituale. Ele au suflet sensibil şi resimt plăcere şi durere, provenite de la trup. Senzaţii de plăcere şi durere au în comun aproape toate organismele vii. Omul, spre diferenţă de animale şi plante, are capacităţi superioare de a simţi spiritual, mental, sufleteşte, fără să fie neapărat legat de trup. Tocmai de aceea se spune că omul e stăpân pe propriul trup, adică nu este stăpânit de instincte şi simţuri, ba nici chiar de gânduri, ci numai de libera sa voinţă, pe când animalele sunt stăpânite de propriul trup prin instincte şi simţuri.
Prin urmare, puritatea, virginitatea, curăţia, abstinenţa, fecioria, asceza, neprihănirea, sunt fapte caracteristice numai şi numai omului, care prin raţiune şi voinţă este capabil să fie mai presus de trup şi materie. Excepţiile din lumea animală (la porumbel sau la delfin, sau şi la alte mamifere de inteligenţă superioară, la care s-a observat capacitatea de abstinenţă voluntară) sunt cele mai bune contraexemple la scopurile declarate ale educaţiei sexuale marxiste.
La persoanele sensibile, un simplu cuvânt, o privire, un parfum, o uşoară atingere sau chiar o amintire pot determina o reacţie sexuală. Cu cât o persoană este mai sensibilă, cu atât resimte plăcere sau durere de la stimuli mai fini, mai puţin evidenţi sau fizici. Analog, cu cât o persoană este mai insensibilă, cu atât are nevoie de stimuli mai puternici. Sensibilitatea creşte sau scade în raport cu expunerea la stimuli. Prin urmare, cu cât mai expus este un om la stimuli sexuali (imagini, senzaţii, cuvinte) cu atât este mai insensibil la trăirile respective şi are nevoie de stimuli mai puternici. Este ceea ce se numeşte „îndobitocire”, adică micşorarea puterii de simţire spirituală şi creşterea puterii instinctelor.
Ştiinţa ne arată că cu cât mai sistematică (deasă), mai variată, mai intensă şi mai timpurie (din copilărie) este expunerea omului la aceşti stimuli, cu atât sunt mai adânci efectele: afecţiunile neurologice, afecţiunile endocrine, impotenţa, înclinaţiile patologice şi psihopatologice, condiţionarea, scăderea puterii de concentrare, de memorie, de voliţie, şi acuitatea simţurilor. De aceea toate marile performanţe din ştiinţe, arte, cultură, sport, cercetare, sfinţenie, cer concentrarea tuturor forţelor şi sunt indispensabil legate de abstinenţă. Dacă celelalte funcţii biologice folosesc doar energia fizică (respiraţie, nutriţie, circulaţia sângelui, etc.), funcţia sexuală angajează integral omul, nu numai energia fizică.
Toţi marii cercetători, marii eroi, marii strategi, marii supravieţuitori, marii sfinţi, marii artişti, marii sportivi, au excelat prin aceea că şi-au concentrat puterea minţii şi a sufletului nu pe instinctele şi simţurile trupului, ci pe idealuri, pe care astfel le-au şi atins. Din aceste idealuri atinse se hrăneşte întreaga civilizaţie umană. Abţinerea de la plăcerile trupului în numele unui ideal este ceea ce au în comun toate marile fapte măreţe din istoria omenirii.
Aşa cum orice activitate a spiritului care nu aduce roade folositoare omenirii este o pierdere de energie şi de timp. Sexualitatea ca scop este iraţională şi antiumană.
În cazul particular al ONGurilor promotoare a ideologiei LGBT (care cu toată toleranţa, bunăvoinţa şi finanţarea, continuă să fie departe de a aduce vreo îmbunătăţire a înţelegerii raţionale şi sociale asupra experienţelor lor de tip psihopatologic), ambele criterii de ratare sunt atinse. Dacă prin activitatea lor fizică îşi anulează puterea de reproducere, prin activitatea lor politică promovează iraţionalismul, senzaţionalismul, eugenia, transhumanismul, pedofilia, zoofilia, contracepţia, imoralitatea, îndobitocirea – noţiuni şi realităţi psihopatologice pe care le impun ca norme. De altfel, nefiind ei înşişi părinţi, nu au cum să înţeleagă instinctul părintesc de a ocroti copiii.
Definiţiile creştine (iar nu atee) asupra unor noţiuni fundamentale precum viaţă, moarte, suflet, necesitate, demnitate, libertate, şamd, trebuiesc aprofundate în şcoală. Abia aceste cunoaşteri determină respectul faţă de persoană şi între persoane.
