RUGĂCIUNEA DOMNEASCĂ

38. Ce trebuie să cerem de la Dumnezeu în rugăciune?

În rugăciunile noastre către Dumnezeu, trebuie să cerem mai întâi cele ce adaugă măririi Sale şi ajută mântuirii sufletelor noastre. Să cerem cele ce sporesc mărirea lui Dumnezeu şi ajuta mântuirii sufletelor noastre: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi acestea toate (adică mâncarea, băutura şi îmbrăcămintea) se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33). Sau, cu alte cuvinte: «Cereţi în rugăciunile voastre ca să obţineţi lucruri cereşti şi netrecătoare, pentru că primindu-le ca atare să moşteniţi împărăţia cerului şi să vă bucuraţi de cele mai mari bunuri. Iar cele pământeşti şi mici de care aveţi nevoie pentru trebuinţele trupului, vi le va da Tatăl pe deasupra, în măsura trebuitoare». «Cereţi bunătăţile viitoare şi veţi primi bunătăţile de acum. Nu doriţi lucrurile de aici, că le veţi avea negreşit». Cel ce caută bunătăţi cereşti dobândeşte negreşit şi pe cele pământeşti. Împăratul Solomon a cerut înţelepciune, spre a cârmui bine poporul Israil, iar Dumnezeu i-a dat nu numai înţelepciune, ci şi prisos de bunătăţi pământeşti (III Regi 3, 11-13). Deci trebuie să ne rugăm pentru cele trebuincioase vieţii, atât pentru noi, cât şi pentru alţii, dar să ţinem seama ca nu cumva să cerem lucruri care să privească relele noastre înclinări, că Dumnezeu nu ascultă asemenea rugăciuni (Iacov 4, 3). Cine cere lui Dumnezeu bogăţie, dregătorii, slavă deşartă ori altele de acest fel, nu caută mărirea lui Dumnezeu, ci lucruri trecătoare; acela înjoseşte pe Dumnezeu, Domnul şi Stăpânul, la treapta de slujitor al poftelor lui, al zgârceniei lui, al vieţii lui desfrânate. Cum ar putea să-l asculte Dumnezeu. «Să nu cerem de la Dumnezeu ce vrem noi, ci ce vrea El».

RUGĂCIUNEA DOMNEASCĂ

39. Care este cel mai desavârşit model de rugăciune?

Modelul cel mai desăvârşit de rugăciune este Rugăciunea Domnească, adică:                                     „Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, Sfinţească-se numele Tău; vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ. Pâinea noastră cea spre fiinţă Dă-ne-o nouă astăzi; Şi ne iartă nouă greşelile noastre, Precum şi noi iertăm greşiţilor noştri; Şi nu ne duce pe noi în ispită, Ci ne izbăveşte de cel rău. Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin!” (Matei 6, 9-13).

40. Care este obârşia rugăciunii Tatăl nostru?

Obârşia rugăciunii Tatăl nostru este cu totul şi în toate cuvintele ei dumnezeiască, fiind alcătuită de Dumnezeu Fiul, adică de Însuşi Mântuitorul nostru, la rugămintea unuia dintre Apostoli: „Doamne, învaţă-ne şi pe noi să ne rugăm” (Luca 11, 1). Atunci Mântuitorul i-a învăţat rugăciunea Tatăl nostru (Matei 6, 9-13). Deci, când rostim această rugăciune, grăim înseşi cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos; ne rugăm cu adevărat în numele Domnului Iisus Hristos. De aceea, se numeşte Rugăciunea Domnească.

41. Prin ce se deosebeşte Rugăciunea Domnească de celelalte rugăciuni?

Rugăciunea Domnească, cea mai de seamă dintre toate rugăciunile, se deosebeşte prin puterea ei, prin uşurinţa de a fi înţeleasă şi prin bogăţia cugetărilor ei.

l. Marea putere a rugăciunii Tatăl nostru stă în faptul că prin ea nu numai că ne rugăm împreună cu Iisus Hristos, Ci ne rugăm cu înseşi cuvintele Mântuitorului. «Dumnezeu singur a putut să înveţe cum ar vrea să fie rugat». De bună seamă, acestei rugăciuni i se potriveşte cel mai bine cuvântul Domnului: „Orice veţi cere de la Tatăl întru numele Meu, vă va da vouă” (Ioan 16, 23).

2. Rugăciunea Tatăl nostru este cea mai uşoară de înţeles dintre toate rugăciunile. Ea este rugăciunea oricui crede în Dumnezeu. Rugăciunea Domnească „pe cât este de restrânsă în cuvinte, pe atât este de cuprinzătoare în sens”.

3. În rugăciunea Tatăl nostru avem cereri pentru toate trebuinţele sufleteşti şi trupeşti; deci pentru toate bunătăţile cereşti şi pământeşti. Toate câte le cerem în rugăciunile noastre se află cuprinse în Rugăciunea Domnească. De veţi străbate toate rugăciunile, zice Fericitul Augustin, nu veţi afla nimic care să nu fie cuprins în Rugăciunea Domnească.

42. Din câte părţi este alcatuita Rugăciunea Domnească?

Rugăciunea Domnească este alcătuită din trei părţi: chemare, cereri şi încheiere.

43. Care este chemarea şi ce înseamnă?

Chemarea (invocaţia) este: „Tatăl nostru, Care eşti în ceruri”. Această chemare ne pune în adevărată stare de rugăciune; ne înalţă mintea la Dumnezeu şi ne întăreşte încrederea în El, ca Tată, ca «Părinte» (Rom. 7, 15).

1. Cuvântul Tată deşteaptă încredere, ne aduce aminte de harurile primite de la Dumnezeu  şi «ne învaţă că acela care vrea să se roage lui Dumnezeu nu trebuie să vină înaintea Lui numai ca o făptură a Lui, ci că un fiu al Lui după har, fiindcă dacă nu este fiu, nu poate să-L numească Tată. Iar acest har al înfierii l-a dat Iisus Hristos celor care cred într- Însul, după cum grăieşte Scriptura: «Şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere  ca  să  se  facă  fii  ai  lui  Dumnezeu».  «Iisus  Hristos  învăţându-ne  să  numim  pe Stăpânul şi Făcătorul a toate, pe Dumnezeu, Tatăl nostru, odată cu aceasta şi în acelaşi timp hotărăşte eliberarea noastră din muncile veşnice, izbăvirea sufletelor, mântuirea, înfierea ca fii ai lui Dumnezeu, moştenirea slavei Sale, care ne este făgăduită, unirea cu singurul Său Fiu şi, îşi sfârşit, revărsarea peste noi a Sfântului Său Duh». Nici un muritor n-ar îndrăzni să dea această numire Celui Atotputernic, dacă nu ne-ar fi îngăduit Fiul Său cel Unul Născut. «În psalmi, în prooroci şi chiar în Lege sunt mii de rugăciuni, dar nu aflăm pe nimeni rugându-se şi numind pe Dumnezeu Tată..., ci Îl rugăm ca pe Dumnezeu şi Stăpân, aşteptând pe Cel ce revarsă duhul înfierii...». Dumnezeu vrea să fie iubit, de aceea îngăduie să fie numit Tată, ne spune Fericitul Augustin, fiindcă aceasta numire este plină de dragoste şi aprinde dragostea. Copilul numeşte tată pe cel căruia îi datorează viaţa, iar noi numim Tată pe Dumnezeu, fiindcă El este Făcătorul nostru (Deut. 32, 6).

2. Zicem „Tatăl nostru”, nu „Tatăl meu”, pentru că noi toţi suntem fraţi şi ne rugăm unii pentru alţii. Această chemare ne învaţă că, precum Dumnezeu este Tatăl nostru al tuturor, tot astfel suntem datori şi noi credincioşii să fim fraţi între noi şi să ne rugăm nu numai pentru noi, ci şi pentru toţi fraţii nostri, unul pentru altul, precum ne învaţă Scriptura: „Rugaţi-vă unul pentru altul, ca să vă vindecaţi” (Iacov 5, 16). În Rugăciunea Domnească fiecare se roagă pentru toţi şi toţi pentru unul; ea este rugăciunea obștească şi a tuturor creştinilor. Nevoia ne sileşte să ne rugăm pentru noi, dar dragostea frăţească ne îndeamnă să ne rugăm pentru alţii. Iisus Hristos însuşi zice că noi toţi suntem fraţi (Matei 23, 8). Altădată, El numeşte fraţi pe Sfinţii Apostoli (Matei 28, 10), iar Apostolii numesc fraţi pe credincioşi (Rom. l, 13 ş.u.) De altfel, drept este să se numească fraţi cei ce au un singur şi acelaşi Tată în cer. Deci cuvântul „Tată” arată că trebuie să iubim pe Dumnezeu; iar cuvântul „nostru”, că trebuie să iubim pe aproapele. Domnul unităţii noastre, spune Ciprian, n-a vrut ca rugăciunea noastră să fie de unul singur şi oarecum egoistă, şi a tuturor, obştească. «Cuvântul „nostru” netezeşte toate nepotrivirile şi deosebirile de stare şi de avere şi face, deopotrivă, pe cel lipsit la fel cu cel avut şi pe cel supus la fel cu cel ce stăpâneşte».

3. Zicem „Care eşti în ceruri” pentru că Dumnezeu îngăduie să fie văzut numai în ceruri, deşi este pretutindeni. «Pre Dumnezeu a-L vedea, nu este cu putinţă oamenilor» şi  „nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1, 18). Totuşi, îngerii văd pururea faţa lui Dumnezeu, Care este în ceruri (Matei 18, 10), iar cei drepţi la inimă vor vedea faţa Lui (Ps.10, 7) la înviere, când vor fi ca îngerii lui Dumnezeu (Matei 22, 30). «Cuvântul acela ce zice: „în ceruri” ne învaţă ca, în timpul când ne rugăm, să înălţăm mintea şi toată gândirea noastră de la cele pământeşti şi stricăcioase la ceruri, spre cele nestricăcioase... fiindcă harul şi bogăţia binefacerilor Sale străluceşte mai ales în ceruri». Cuvintele „Care eşti în ceruri” ne aduc aminte că menirea noastră trece dincolo de marginile vieţii de acum; că dincolo de lumea aceasta se află casa Tatălui nostru (Ioan 14, 2), care ne aşteaptă: „cât pentru noi, cetatea noastră este în ceruri, de unde aşteptăm Mântuitor pe Domnul nostru Iisus Hristos” (Filip. 3, 20). «Aici Domnul, învăţându-te să chemi pe Tatăl Cel din ceruri, îţi aminteşte de patria cea bună, ca, sădindu-ţi o dorinţă mai puternică a celor bune, să te pună pe calea ce te duce iarăşi la patria ta».

44. Câte cereri cuprinde partea a doua a rugaciunii Domneşti?

Partea a doua a Rugăciunii Domneşti cuprinde şapte cereri. Darurile Sfântului Duh sunt şapte (Isaia 11, 3; Rom. 12, 6 ş.u.) şi tot şapte sunt şi cererile Rugăciunii Domneşti. Iar înconjurarea Ierihonului cu chivotul Vechiului Testament de şapte ori şi dărâmarea zidurilor acestei  cetăţi  (Iosua  6,  3-20),  preînchipuie  cele  şapte  cereri  ale  Rugăciunii  Domneşti  şi lucrările ei.

CUM SI UNDE NE RUGĂM?

31. Cum trebuie făcută rugăciunea ca să fie bine primită de Dumnezeu?

Rugăciunea noastră ca să fie bine primită de Dumnezeu trebuie:

1. Să fie făcută în numele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, adică să cerem ce vrea și El. Că zice: „Adevărat, adevărat grăiesc vouă: orice veți cere de la Tatăl întru numele Meu, vă da vouă” (Ioan 16, 23). Și Mântuitorul vrea tot ce sporește mărirea Tatălui și mântuirea sufletelor  noastre.  Deci  cine  cere  acestea  se  roagă  în  numele  lui  Iisus  Hristos.  Prin Rugăciunea domnească cerem numai ce vrea Hristos, și, cum El însuși este Acela Care ne-a dat această rugăciune, când rostim Tatăl nostru înseamnă că ne rugăm în numele lui Iisus Hristos.  Dacă  cerem  însă  bogăție,  pieirea  vrăjmașului,  câștig  la  jocurile  de  noroc,  slavă deșartă, - adică «dacă cerem ce este primejdios sufletului, nu ne rugăm în numele lui Iisus Hristos».

2. «Să ne rugăm cu mintea întreagă și cu evlavie», adică rugându-ne, să ne gândim numai la Dumnezeu. Rugăciunea făcută cu mintea întreagă înseamnă gând neîmpărțit, cuget nerisipit în timpul cât facem rugăciunea. Dacă rugăciunea este «vorbirea minții cu Dumnezeu», atunci se cuvine ca la rugăciune să ne adunăm toată luarea aminte; tot gândul nostru să-l îndreptăm numai la Dumnezeu; se cuvine să lepădăm din minte toată grija cea lumească și să cugetăm numai la Dumnezeu. Deci să nu cinstim pe Dumnezeu numai cu buzele, iar gândul să se împrăștie departe. Căci cine se roagă cu nepăsare ori cu mintea împrăștiată nu are nici un folos de rugăciune. «Cum puteți pretinde ca Dumnezeu să ia aminte la rugăciunea voastră, dacă voi înșivă nu luați aminte la rugăciune?. Cine se roagă rău și totuși nădăjduiește să fie auzit se aseamănă cu cel ce seamănă neghină și vrea să secere grâu curat. Cu toate acestea, să nu socotiți rugăciunea rău făcută atunci când nu încercați o mișcare deosebită a inimii; adică nu simțiți în timpul rugăciunii o mângâiere deosebită și o bucurie peste fire. O asemenea simțire este un dar deosebit, la care nu toți pot ajunge. Tot astfel nu trebuie socotită rugăciunea rea uscăciunea ce se simte uneori, fiindcă aceasta este o ispită, o neplăcere, un necaz; iar cel ce rabdă necazurile cu bărbăție și cu îndrăzneală va ajunge la bucurie. Rugăciunea făcută cu evlavie cere o oarecare pregătire, o supraveghere a simțurilor și o ținută potrivită a trupului. «Trebuincioasă este pentru noi cuvenită pregătire, când vrem să facem rugăciunea». „Mai înainte de a făgădui (a te ruga), pregătește-te și nu fii ca omul ce ispitește pe Dumnezeu” (Int. Sir. 18, 23). Dacă Moise, cerând să se apropie de rugul cel aprins, n-a putut să se apropie de el până ce nu și-a dezlegat și lepădat încălțămintea (Ies. 8, 5), «de ce să nu te dezlegi și tu, - zice Evagrie Monahul -, de orice cuget pătimaș, dacă vrei să vezi pe Cel mai presus de fire și înțelegere și să vorbești cu El?». Adică, înainte de rugăciune pregătește-te: «Stai puțin, în tăcere, până ce se vor liniști toate simțurile tale și apoi faci trei închinăciuni până la pământ și așa începe rugăciunea». Cu alte cuvinte, înainte de a începe rugăciunea, alungă toate grijile din inimă, din această biserică a rugăciunii, așa după cum Hristos a alungat pe negustori din templu (Luca 19, 45). Lasă pentru un sfert de oră necazul tău în grija Părintelui ceresc, că El ți-l va ușura, ori poate chiar îl va înlătura cu totul: «Așadar, să-I lăsăm Lui toate cele ce ne privesc, și ne va fi bine. Căci Cel ce e bun e negreșit Dătătorul darurilor bune». La rugăciune se cuvine să ne supraveghem ochii și să nu privim la dreapta și la stânga. Mântuitorul zice: „Când te rogi, intră în cămara ta și, închizând ușa ta, roagă-te” (Matei 6, 6). Cămara e inima, iar simțurile sunt poartă; deci ele trebuie bine zăvorâte, ca prin ele vine sminteala în timpul rugăciunii. În sfârșit, la rugăciune să ne ferim de orice ținută nepotrivită cu această sfânta lucrare. Negreșit, un bolnav sau un om prea obosit poate sta cum îi vine mai la îndemână, dar cine e sănătos și odihnit să ia aminte, să stea cu cuviință. E bine să facem rugăciunea în picioare, dacă  cumva  în  genunchi  suntem  atrași  la  somn  - nevoie  care  bântuia și  pe  Părinții  din pustie337. Cei cu multă încercare într-ale rugăciunii ne sfătuiesc îndeosebi la rugăciunea în picioare, însoțită de metanii dese.

3. Rugăciunea să fie făcută cu stăruință; adică să nu slăbim în rugăciune, chiar dacă nu suntem auziți curând. «Dacă nu ai primit încă darul rugăciunii sau al cântării de psalmi, stăruie cu putere și-l vei primi; prin urmare nu te descuraja, dacă nu l-ai primit»338. Să facem cum fac copiii, care nu contenesc din strigat până ce nu dobândesc ce doresc. «Oamenii se supără când sunt grămădiți cu cereri, Dumnezeu însă iubește pe cel ce stăruiește»339, precum Însuși spune în pilda judecătorului nedrept care, supărat de stăruința femeii care-i cerea dreptate, până la urmă n-a avut încotro și, ca să scape de ea, i-a făcut dreptate (Luca 18, 2-7). «Așadar, îndrăznește, stăruind încordat în sfânta rugăciune», ne spune un Părinte din pustie340. Dumnezeu pune adesea la grea încercare statornicia rugătorului, cum de pildă a pus Iisus pe femeia cananeeancă (Matei 15, 23-28). El întâi S-a arătat neînduplecat, ea însă, nedescurajându-se, până la urmă și-a văzut rugăciunea împlinită. Tot în felul acesta s-au petrecut lucrurile și cu orbul din Ierihon. Lumea îl silea să tacă, dar el, dimpotrivă, striga și mai tare; și Iisus l-a tămăduit (Luca 18, 35-39). Evreii din Betulia, auzind că Holofern s-a pornit cu război împotriva cetății lor, au alergat la rugăciune și nu au slăbit cu cererile lor până ce Dumnezeu nu i-a scăpat de vrăjmași prin mâna Iuditei (Iudit 7 și 8).

4. Rugăciunea să fie făcută cu inimă curată, adică liberă de păcatul de moarte, sau cel puțin cuprinsă de dorința cinstită de pocăință. Inima curată înseamnă a fi liber nu numai de orice legătură păcătoasă, ci și de orice dragoste pentru tot ce nu e plăcut lui Dumnezeu. Cel ce nu are inima curată nu are destulă putere să-și ridice gândul la Dumnezeu; pentru ca îndată ce începe să se roage îi năvălesc în gând închipuirile păcătoase și «cumplitele aduceri aminte» și îi încătușează mintea de pământ... „Știm că pe păcătoși Dumnezeu nu-i ascultă...” (Ioan 9, 31), fiindcă este drept a înlătura de la bunătățile dumnezeiești pe cel ce nu se supune voii Sale. Dar și un păcătos poate nădăjdui să fie auzit de Dumnezeu, dacă se căiește cu tot dinadinsul de greșelile sale (Luca 18, 13).

5. Rugăciunea să fie făcută supunându-ne voii lui Dumnezeu, adică să lăsăm în grija Lui împlinirea rugăciunilor noastre. Așa S-a rugat Mântuitorul în grădina Măslinilor: „Nu voia Mea, ci voia Ta să fie” (Luca 22, 42), așa cere să ne rugăm noi în Rugăciunea Domnească: „Facă-se voia Ta” (Matei 6, 10). Dumnezeu știe mai bine ce ne este de folos; de aceea să lăsăm  în  grija  Lui  împlinirea  cererii  noastre.  «De  multe  ori,  rugându-mă,  zice  Evagrie Monahul, am cerut să mi se împlinească ce am socotit eu că e bine și am stăruit în cererea mea, silind fără judecată voia lui Dumnezeu; nu am lăsat Lui să rânduiască ce știe El că este de folos. Iar primind, m-am întristat foarte pe urmă, fiindcă nu am cerut să se facă mai bine voia lui Dumnezeu. Ca lucrul nu mi-a ieșit așa cum credeam».

6. Rugăciunea să fie făcută cu umilință, cu zdrobirea inimii: cu o lăuntrică încredințare de slăbiciunea și de nevrednicia noastră. Proorocul David este unul dintre cei ce au primit daruri mari de la Dumnezeu; și el făcuse fapte bune și plăcute lui Dumnezeu și, cu toate acestea, îl aflăm grăind: „... Ființa mea este ca o nimica înaintea Ta” (Ps. 38, 7). Într-o asemenea stare sufletească să ne înfățișăm lui Dumnezeu la rugăciune și să cerem numai de la bunătatea Lui darurile ce El ar binevoi să ni le dea; să nu așteptăm nimic altceva decât ce va vrea să dea îndurarea Lui. Să ne rugăm cu același simt de smerenie ca al proorocului împărat David, pentru că de El atârnă în mare parte puterea rugăciunii: „Rugăciunea celui smerit va pătrunde norii”, zice Înțeleptul Sirah (35, 18). Rugăciunea vameșului și a sutașului sunt pline de smerenie, iar Daniil s-a rugat tot cu o astfel de umilință, zicând: „... Că nu pentru faptele noastre drepte aducem înaintea Ta rugăciunile noastre cele fierbinți, ci pentru milele Tale cele mari” (Dan. 9, 18). De altfel, rugăciunea, ea însăși, este o lucrare de umilință, pentru că prin ea ne dăm seama în ce măsură avem nevoie de Stăpânul cerului și al pământului.

7. Rugăciunea să fie făcută cu încredere fiască; cu neclintită încredințare că Dumnezeu, întru îndurarea Lui, ne va asculta dacă Îi vom cere bunătăți care să slujească slavei Sale și mântuirii sufletelor noastre. Încrederea fiască în Dumnezeu este din partea noastră o datorie, asupra căreia Dumnezeiescul Învățător binevoiește să ne atragă luarea-aminte când ne povățuiește, în Rugăciunea Domnească, să socotim pe Dumnezeu sub duioasa însușire de Tată. Mântuitorul a avut grija pe de o parte să ne încredințeze, prin învățături limpezi și prin pilde lămuritoare, despre însușirea de Părinte milostiv a lui Dumnezeu; iar pe de alta parte, să ne arate că cele mai multe dintre vindecările minunate, pe care le-a făcut El, se datoresc încrederii celor lecuiți. Încrederea este răsplătită cu prisosință (Evr. 10, 35). „Și toate câte veți cere, rugându-vă cu credință, veți Primi” (Matei 21, 22). Rugăciunea sutașului Cornelie (Fapte  10,  2)  este  pildă,  de  rugăciune  cu  încredere.  Cine  însă se  îndoiește,  cine  nu  are încredere nu va primi nimic (Iacov 1, 6). Dar încrederea nu este potrivnică smereniei, ci dimpotrivă e soața ei de totdeauna; pentru că fără de încredere, smerenia este fățărnicie; și încrederea fără smerenie este îndrăzneală neîngăduită.

32. Care este cel mai potrivit timp pentru rugăciune?

Timpul potrivit pentru rugăciune este, la drept vorbind, viața omului întreagă; pentru că așa cere Însuși Mântuitorul Hristos: „Privegheați, dar, în toată vremea, rugându-vă” (Luca 21, 36). Viața trăită cu adevărat creștinește împlinește acest îndemn; pentru că toate câte gândim, grăim și facem cu mintea luminată de dreptate și însuflețită de dragoste, tot rugăciune este. Fericitul Augustin zice: «Prin credință, nădejde și dragoste, dorința fiind necontenită, ne rugăm neîncetat». De bună seamă noi avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu în toată clipa, deci să ne rugăm Lui totdeauna, dar mai ales dimineața, la amiază și seara, înainte și după mâncare și când auzim bătând toaca și clopotele bisericii.

1. Dimineața, la scularea din somn, să ne rugăm lui Dumnezeu mulțumindu-I că ne-a ocrotit  peste  noapte;  apoi  să-L  rugăm  să  ne  păzească  și  în  timpul  zilei  de  toată  reaua întâmplare și de păcat, și să binecuvânteze munca ce urmează să o facem. Dimineață, îndată ce ne-am sculat din pat, pe nemâncate, să facem rugăciunea stând în picioare sau în genunchi, după cum ne vine mai bine; o începem cu trei metanii mari și mai facem metanii mari și când ne rugăm pentru părinți, frați etc. Ziua este ca o viață în prescurtare: dimineața e nașterea și copilăria; primele ceasuri ale zilei sunt tinerețea; amiaza și după amiaza, bărbăția, care se apleacă puțin câte puțin, până când cade seara peste anii încărunțiți ai bătrâneții zilei. Când mă trezesc din somn e ca și cum aș fi ieșit din noianul somnului pentru o nouă zidire și încep viața pentru o altă zi. Cea dintâi clipă a acestui nou început creștinul o închină lui Dumnezeu, cerându-I binecuvântare. Israeliții în pustie aflau mană numai dimineața, înainte de răsăritul soarelui, iar noi dobândim binecuvântarea lui Dumnezeu de ne vom ruga Lui dimineața la răsăritul soarelui (Int. Sol. 16, 28). Dimineața e timpul cel mai prielnic pentru rugăciune: „Dimineața vei auzi glasul meu” (Ps. 5, 3); adică glasul rugăciunii de dimineață, pe care trebuie să-l facem auzit de îndată ce ne sculăm din somn. «Înainte de a vă spăla, curățiți-vă inimile alergând la rugăciune», îndeamnă Sfântul Ioan Gură de Aur pe ascultătorii săi.

2. La amiază. Un păgân, împăratul Filip al Macedoniei, pusese pe un rob să-i spună în fiecare dimineață: „Filipe, amintește-ți că ești om!” A fi om, nu după înțelesul păgân, ci după credința ce o mărturisim, adică creștin, înseamnă că trebuie să-ți aduci aminte că sosește sorocul de la amiază, ora douăsprezece; ora în care Iisus a fost răstignit pe cruce; oprește-te, contenește-ți tot zbuciumul. Dacă la această ora ești atât de cuprins de nevoile vieții, încât vremea nu-ți îngăduie să stai mai mult de vorbă cu Dumnezeu, o rugăciune scurtă, făcută din inimă, cu toată căldura, să răscumpere graba și lipsa unei rugăciuni mai îndelungate.

3. Seara, să mulțumim lui Dumnezeu pentru bunătățile primite în timpul zilei, rugându- L să ne ierte greșelile făcute peste zi și să ne ocrotească și în timpul nopții. Mântuitorul prelungea adesea rugăciunea de seară până târziu în noapte. Moartea își trimite solia de cele mai multe ori noaptea, ca să cheme la divanul de judecată al lui Dumnezeu; de aceea rugăciunea de seară grăiește, în adevăr, despre moartea zilei, dar și despre cele ale morții noastre. Astfel, rugăciunea de seară e prilejul de cercetare a cugetului, pentru ajungerea la o desăvârșită pocăință. Cerceteze-se tot creștinul în fiecare seară, nu numai de câștigul material, de peste zi, ci și de cum s-a îngrijit de folosul sufletului său.

4. Înainte și după amiază să mulțumim lui Dumnezeu pentru hrana pe care El ne-a dat-o și să-L rugăm să ne ferească de păcatul îmbuibării. Mântuitorul mulțumește Părintelui ceresc înainte și după masă (Matei 15, 36). Daniil în groapa cu lei a mulțumit îndată pentru hrana ce i s-a trimis prin îngeri. „Când vei mânca și te vei sătura”, zice Moise, „ia aminte de tine, să nu se ademenească inima ta și să uiți de Dumnezeu” (Deut. 11, 11-12).

33. Când ne cheamă la rugăciune toaca și clopotele bisericii?

Toaca și clopotele bisericii ne vestesc de rugăciune de mai multe ori pe zi, mai ales în Păresimi, dar trei momente sunt mai însemnate: dimineața, la începutul Utreniei și al Sfintei Liturghii; iar după amiaza, sub seară, la începutul Ceasului al nouălea cu Vecernia. De asemenea, ne mai cheamă când se întâmplă să moară vreun creștin, sau când este dus cel mort la mormânt. Când auzim clopotele bisericii chemându-ne la rugăciune, dacă nu putem să mergem la biserică, se cuvine, totuși, să lăsăm toate de o parte și să facem o rugăciune. Căci «cel ce se roagă  odată  cu  Biserica,  se  roagă  în  felul  cel  mai  folositor»,  spune  Fericitul  Augustin. Clopotul, tovarăș de viață al creștinului, ia parte și la întristări. El vestește pe creștini de moartea vreunuia dintre ei, îndemnându-i să se roage pentru sufletul celui răposat; și în dăngănit de clopot petrecem la locașul cel de veci pe cei răposați în Domnul.

34. Când trebui să mai facem rugăciuni?

Trebuie să ne mai rugăm în nevoi, în ispite, înainte de orice lucrare mai de seamă și când ne simțim împinși în chip deosebit la rugăciune.

1. Dumnezeu ne îndeamnă să ne rugăm, atunci când suntem cuprinși de nevoi: „Mă cheamă pe Mine în ziua necazului și te voi izbăvi și Mă vei preamări” (Ps. 49, 16). Apostolii s-au rugat în corabie, fiind amenințați de furtună, și creștinii s-au rugat pentru Sfântul Apostol Petru când acesta era în temniță (Fapte 12, 5).

2.  Mântuitorul  ne  poruncește  să  ne  rugăm  atunci  când  suntem  bântuiți  de  ispite: „Privegheați și vă rugați, ca să nu intrați în ispită” (Matei 26, 41).

3. Când avem de făcut lucruri însemnate, să le începem cu rugăciune. „Cere de la El (Domnul) ca să îndrepteze căile tale” zice Tobit (4, 20, Vulgata). Iisus Hristos S-a rugat înainte și după ce i-a ales Apostolii (Luca 6, 12), înainte de învierea lui Lazăr (Ioan 11, 41) și înainte de sfintele Sale patimi, în grădina Ghetsimani (Luca 22, 41-42). Sfinții Apostoli s-au rugat înainte de alegerea lui Matia (Fapte 1, 24) și Sfântul Apostol Petru, înainte de a învia pe Tavita (Fapte 9, 40). Fericitul Ieronim cere încă și mai mult: «Când ieșim din casă, zice el, să ne întrarmăm cu rugăciunea și când ne-am înapoiat să ne rugăm înainte de a sta jos».

35. În ce loc putem să ne rugăm?

În ce privește locul unde trebuie să facem rugăciunea, este de știut că pentru cel ce se roagă bine, orice loc este potrivit: „În tot locul tămâie se aduce numelui Meu” (Mal. l, 11) și „Voiesc dar ca să se roage bărbații în tot locul” (I Tim. 2, 8). Mântuitorul Se ruga în templu și în sinagogă, în loc pustiu și în munți, în foișor și în grădina Măslinilor, pe cruce și în alte locuri. Iacob Patriarhul își făcea rugăciunea pe câmp. Daniil Proorocul, în groapa cu lei, Sfinții Apostoli Pavel și Sila, în temniță, unde culcați și încătușați în lanțuri au zguduit închisoarea din temelii (Fapte 16, 25-26). Dumnezeu primește să I se grăiască în tot locul (Fapte 17, 24), după cum amintește Mântuitorul femeii samarinence (Ioan 4, 23). Deci ne putem ruga oriunde. Dumnezeu nu ține seama de nici un fel de loc, pentru că El cere doar inimă cucernică.

36. Dar nu este oare vreun loc hotărât pentru rugăciune?

Da,  este  un  asemenea  loc,  hărăzit  numai  rugăciunii,  este  biserica,  sau  casa  lui Dumnezeu: „Casa Mea, casă de rugăciune se va chema” (Matei 21, 13). Domnul nostru Iisus Hristos Se duce să Se roage în templu și în sinagogă, iar creștinii în vremea prigoanelor se duceau în peșteri, la casele lor de rugăciune, chiar cu primejdia vieții lor. Rugăciunea făcută în biserică, în loc sfințit, unde tot ce ne înconjoară ne îndeamnă la uitarea grijilor zilnice și la evlavie, are mai multă putere. Rugăciunile făcute în biserică sunt negreșit  mai  bine  primite,  fiindcă  aici  nu  suntem  singuri.  Sfinții,  ale  căror  icoane  sunt zugrăvite pe pereți, ne întovărășesc în rugăciune și duc la picioarele Celui Prea Înalt rugile noastre (Apoc. 5, 8; 8, 4). Aici «și puterile îngerești sunt de față la adunările credincioșilor și e de față însăși puterea Domnului și Mântuitorului nostru și, pe lângă aceasta, și duhul Sfinților și cred că și al celor mai de demult adormiți, precum și desigur al acelora care mai sunt încă în viață...», Biserica este locul de rugăciune căruia i se potrivește, fără îndoială, făgăduința Mântuitorului: „Unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 20). Deci, cei ce zic că nu este nevoie să mergem să ne rugăm în biserică, deoarece lumea întreagă este Biserica lui Dumnezeu, nu numai că greșesc, dar nici nu știu ce este rugăciunea. Pentru că cel de bună credința nu se roagă numai în biserică, ci se roagă mult și stăruitor și în alt loc, unul ca acela se va duce negreșit și la biserică.

37. Dar despre singurătate, ca loc de rugăciune, ce se poate spune?

În adevăr și singurătatea este un loc foarte prielnic pentru rugăciune. Sfinții din pustie, mari Dascăli ai rugăciunii, s-au rugat mai mult și mai ales în singurătate, după pilda dată de Însuși Mântuitorul, Care de multe ori Se rugă în locuri singuratice, în pustie (Luca 5, 16), în munți și mai ales în muntele Măslinilor (Luca 22, 39). Singurătatea însă nu înseamnă numaidecât pustie, ci și loc retras, o încăpere unde să poți face rugăciunea în liniște. Despre un asemenea loc grăiește Evanghelia când zice: „Tu însă când te rogi intră în cămara ta și închizând ușa ta roagă-te Tatălui...” (Matei 6, 6). În singurătate, adică la o parte de tulburarea lumii, rugăciunea se poate face mai bine. Peștele scapă de mreaja pescarului așcunzându-se în gropile cele mai ferite; așa și omul care vrea să scape, când se roagă, de ispitele satanei, să fugă în singurătate, zice Sfântul Efrem Sirul.