31. Cum trebuie făcută rugăciunea ca să fie bine primită de Dumnezeu?
Rugăciunea noastră ca să fie bine primită de Dumnezeu trebuie:
1. Să fie făcută în numele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, adică să cerem ce vrea și El. Că zice: „Adevărat, adevărat grăiesc vouă: orice veți cere de la Tatăl întru numele Meu, vă da vouă” (Ioan 16, 23). Și Mântuitorul vrea tot ce sporește mărirea Tatălui și mântuirea sufletelor noastre. Deci cine cere acestea se roagă în numele lui Iisus Hristos. Prin Rugăciunea domnească cerem numai ce vrea Hristos, și, cum El însuși este Acela Care ne-a dat această rugăciune, când rostim Tatăl nostru înseamnă că ne rugăm în numele lui Iisus Hristos. Dacă cerem însă bogăție, pieirea vrăjmașului, câștig la jocurile de noroc, slavă deșartă, - adică «dacă cerem ce este primejdios sufletului, nu ne rugăm în numele lui Iisus Hristos».
2. «Să ne rugăm cu mintea întreagă și cu evlavie», adică rugându-ne, să ne gândim numai la Dumnezeu. Rugăciunea făcută cu mintea întreagă înseamnă gând neîmpărțit, cuget nerisipit în timpul cât facem rugăciunea. Dacă rugăciunea este «vorbirea minții cu Dumnezeu», atunci se cuvine ca la rugăciune să ne adunăm toată luarea aminte; tot gândul nostru să-l îndreptăm numai la Dumnezeu; se cuvine să lepădăm din minte toată grija cea lumească și să cugetăm numai la Dumnezeu. Deci să nu cinstim pe Dumnezeu numai cu buzele, iar gândul să se împrăștie departe. Căci cine se roagă cu nepăsare ori cu mintea împrăștiată nu are nici un folos de rugăciune. «Cum puteți pretinde ca Dumnezeu să ia aminte la rugăciunea voastră, dacă voi înșivă nu luați aminte la rugăciune?. Cine se roagă rău și totuși nădăjduiește să fie auzit se aseamănă cu cel ce seamănă neghină și vrea să secere grâu curat. Cu toate acestea, să nu socotiți rugăciunea rău făcută atunci când nu încercați o mișcare deosebită a inimii; adică nu simțiți în timpul rugăciunii o mângâiere deosebită și o bucurie peste fire. O asemenea simțire este un dar deosebit, la care nu toți pot ajunge. Tot astfel nu trebuie socotită rugăciunea rea uscăciunea ce se simte uneori, fiindcă aceasta este o ispită, o neplăcere, un necaz; iar cel ce rabdă necazurile cu bărbăție și cu îndrăzneală va ajunge la bucurie. Rugăciunea făcută cu evlavie cere o oarecare pregătire, o supraveghere a simțurilor și o ținută potrivită a trupului. «Trebuincioasă este pentru noi cuvenită pregătire, când vrem să facem rugăciunea». „Mai înainte de a făgădui (a te ruga), pregătește-te și nu fii ca omul ce ispitește pe Dumnezeu” (Int. Sir. 18, 23). Dacă Moise, cerând să se apropie de rugul cel aprins, n-a putut să se apropie de el până ce nu și-a dezlegat și lepădat încălțămintea (Ies. 8, 5), «de ce să nu te dezlegi și tu, - zice Evagrie Monahul -, de orice cuget pătimaș, dacă vrei să vezi pe Cel mai presus de fire și înțelegere și să vorbești cu El?». Adică, înainte de rugăciune pregătește-te: «Stai puțin, în tăcere, până ce se vor liniști toate simțurile tale și apoi faci trei închinăciuni până la pământ și așa începe rugăciunea». Cu alte cuvinte, înainte de a începe rugăciunea, alungă toate grijile din inimă, din această biserică a rugăciunii, așa după cum Hristos a alungat pe negustori din templu (Luca 19, 45). Lasă pentru un sfert de oră necazul tău în grija Părintelui ceresc, că El ți-l va ușura, ori poate chiar îl va înlătura cu totul: «Așadar, să-I lăsăm Lui toate cele ce ne privesc, și ne va fi bine. Căci Cel ce e bun e negreșit Dătătorul darurilor bune». La rugăciune se cuvine să ne supraveghem ochii și să nu privim la dreapta și la stânga. Mântuitorul zice: „Când te rogi, intră în cămara ta și, închizând ușa ta, roagă-te” (Matei 6, 6). Cămara e inima, iar simțurile sunt poartă; deci ele trebuie bine zăvorâte, ca prin ele vine sminteala în timpul rugăciunii. În sfârșit, la rugăciune să ne ferim de orice ținută nepotrivită cu această sfânta lucrare. Negreșit, un bolnav sau un om prea obosit poate sta cum îi vine mai la îndemână, dar cine e sănătos și odihnit să ia aminte, să stea cu cuviință. E bine să facem rugăciunea în picioare, dacă cumva în genunchi suntem atrași la somn - nevoie care bântuia și pe Părinții din pustie337. Cei cu multă încercare într-ale rugăciunii ne sfătuiesc îndeosebi la rugăciunea în picioare, însoțită de metanii dese.
3. Rugăciunea să fie făcută cu stăruință; adică să nu slăbim în rugăciune, chiar dacă nu suntem auziți curând. «Dacă nu ai primit încă darul rugăciunii sau al cântării de psalmi, stăruie cu putere și-l vei primi; prin urmare nu te descuraja, dacă nu l-ai primit»338. Să facem cum fac copiii, care nu contenesc din strigat până ce nu dobândesc ce doresc. «Oamenii se supără când sunt grămădiți cu cereri, Dumnezeu însă iubește pe cel ce stăruiește»339, precum Însuși spune în pilda judecătorului nedrept care, supărat de stăruința femeii care-i cerea dreptate, până la urmă n-a avut încotro și, ca să scape de ea, i-a făcut dreptate (Luca 18, 2-7). «Așadar, îndrăznește, stăruind încordat în sfânta rugăciune», ne spune un Părinte din pustie340. Dumnezeu pune adesea la grea încercare statornicia rugătorului, cum de pildă a pus Iisus pe femeia cananeeancă (Matei 15, 23-28). El întâi S-a arătat neînduplecat, ea însă, nedescurajându-se, până la urmă și-a văzut rugăciunea împlinită. Tot în felul acesta s-au petrecut lucrurile și cu orbul din Ierihon. Lumea îl silea să tacă, dar el, dimpotrivă, striga și mai tare; și Iisus l-a tămăduit (Luca 18, 35-39). Evreii din Betulia, auzind că Holofern s-a pornit cu război împotriva cetății lor, au alergat la rugăciune și nu au slăbit cu cererile lor până ce Dumnezeu nu i-a scăpat de vrăjmași prin mâna Iuditei (Iudit 7 și 8).
4. Rugăciunea să fie făcută cu inimă curată, adică liberă de păcatul de moarte, sau cel puțin cuprinsă de dorința cinstită de pocăință. Inima curată înseamnă a fi liber nu numai de orice legătură păcătoasă, ci și de orice dragoste pentru tot ce nu e plăcut lui Dumnezeu. Cel ce nu are inima curată nu are destulă putere să-și ridice gândul la Dumnezeu; pentru ca îndată ce începe să se roage îi năvălesc în gând închipuirile păcătoase și «cumplitele aduceri aminte» și îi încătușează mintea de pământ... „Știm că pe păcătoși Dumnezeu nu-i ascultă...” (Ioan 9, 31), fiindcă este drept a înlătura de la bunătățile dumnezeiești pe cel ce nu se supune voii Sale. Dar și un păcătos poate nădăjdui să fie auzit de Dumnezeu, dacă se căiește cu tot dinadinsul de greșelile sale (Luca 18, 13).
5. Rugăciunea să fie făcută supunându-ne voii lui Dumnezeu, adică să lăsăm în grija Lui împlinirea rugăciunilor noastre. Așa S-a rugat Mântuitorul în grădina Măslinilor: „Nu voia Mea, ci voia Ta să fie” (Luca 22, 42), așa cere să ne rugăm noi în Rugăciunea Domnească: „Facă-se voia Ta” (Matei 6, 10). Dumnezeu știe mai bine ce ne este de folos; de aceea să lăsăm în grija Lui împlinirea cererii noastre. «De multe ori, rugându-mă, zice Evagrie Monahul, am cerut să mi se împlinească ce am socotit eu că e bine și am stăruit în cererea mea, silind fără judecată voia lui Dumnezeu; nu am lăsat Lui să rânduiască ce știe El că este de folos. Iar primind, m-am întristat foarte pe urmă, fiindcă nu am cerut să se facă mai bine voia lui Dumnezeu. Ca lucrul nu mi-a ieșit așa cum credeam».
6. Rugăciunea să fie făcută cu umilință, cu zdrobirea inimii: cu o lăuntrică încredințare de slăbiciunea și de nevrednicia noastră. Proorocul David este unul dintre cei ce au primit daruri mari de la Dumnezeu; și el făcuse fapte bune și plăcute lui Dumnezeu și, cu toate acestea, îl aflăm grăind: „... Ființa mea este ca o nimica înaintea Ta” (Ps. 38, 7). Într-o asemenea stare sufletească să ne înfățișăm lui Dumnezeu la rugăciune și să cerem numai de la bunătatea Lui darurile ce El ar binevoi să ni le dea; să nu așteptăm nimic altceva decât ce va vrea să dea îndurarea Lui. Să ne rugăm cu același simt de smerenie ca al proorocului împărat David, pentru că de El atârnă în mare parte puterea rugăciunii: „Rugăciunea celui smerit va pătrunde norii”, zice Înțeleptul Sirah (35, 18). Rugăciunea vameșului și a sutașului sunt pline de smerenie, iar Daniil s-a rugat tot cu o astfel de umilință, zicând: „... Că nu pentru faptele noastre drepte aducem înaintea Ta rugăciunile noastre cele fierbinți, ci pentru milele Tale cele mari” (Dan. 9, 18). De altfel, rugăciunea, ea însăși, este o lucrare de umilință, pentru că prin ea ne dăm seama în ce măsură avem nevoie de Stăpânul cerului și al pământului.
7. Rugăciunea să fie făcută cu încredere fiască; cu neclintită încredințare că Dumnezeu, întru îndurarea Lui, ne va asculta dacă Îi vom cere bunătăți care să slujească slavei Sale și mântuirii sufletelor noastre. Încrederea fiască în Dumnezeu este din partea noastră o datorie, asupra căreia Dumnezeiescul Învățător binevoiește să ne atragă luarea-aminte când ne povățuiește, în Rugăciunea Domnească, să socotim pe Dumnezeu sub duioasa însușire de Tată. Mântuitorul a avut grija pe de o parte să ne încredințeze, prin învățături limpezi și prin pilde lămuritoare, despre însușirea de Părinte milostiv a lui Dumnezeu; iar pe de alta parte, să ne arate că cele mai multe dintre vindecările minunate, pe care le-a făcut El, se datoresc încrederii celor lecuiți. Încrederea este răsplătită cu prisosință (Evr. 10, 35). „Și toate câte veți cere, rugându-vă cu credință, veți Primi” (Matei 21, 22). Rugăciunea sutașului Cornelie (Fapte 10, 2) este pildă, de rugăciune cu încredere. Cine însă se îndoiește, cine nu are încredere nu va primi nimic (Iacov 1, 6). Dar încrederea nu este potrivnică smereniei, ci dimpotrivă e soața ei de totdeauna; pentru că fără de încredere, smerenia este fățărnicie; și încrederea fără smerenie este îndrăzneală neîngăduită.
32. Care este cel mai potrivit timp pentru rugăciune?
Timpul potrivit pentru rugăciune este, la drept vorbind, viața omului întreagă; pentru că așa cere Însuși Mântuitorul Hristos: „Privegheați, dar, în toată vremea, rugându-vă” (Luca 21, 36). Viața trăită cu adevărat creștinește împlinește acest îndemn; pentru că toate câte gândim, grăim și facem cu mintea luminată de dreptate și însuflețită de dragoste, tot rugăciune este. Fericitul Augustin zice: «Prin credință, nădejde și dragoste, dorința fiind necontenită, ne rugăm neîncetat». De bună seamă noi avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu în toată clipa, deci să ne rugăm Lui totdeauna, dar mai ales dimineața, la amiază și seara, înainte și după mâncare și când auzim bătând toaca și clopotele bisericii.
1. Dimineața, la scularea din somn, să ne rugăm lui Dumnezeu mulțumindu-I că ne-a ocrotit peste noapte; apoi să-L rugăm să ne păzească și în timpul zilei de toată reaua întâmplare și de păcat, și să binecuvânteze munca ce urmează să o facem. Dimineață, îndată ce ne-am sculat din pat, pe nemâncate, să facem rugăciunea stând în picioare sau în genunchi, după cum ne vine mai bine; o începem cu trei metanii mari și mai facem metanii mari și când ne rugăm pentru părinți, frați etc. Ziua este ca o viață în prescurtare: dimineața e nașterea și copilăria; primele ceasuri ale zilei sunt tinerețea; amiaza și după amiaza, bărbăția, care se apleacă puțin câte puțin, până când cade seara peste anii încărunțiți ai bătrâneții zilei. Când mă trezesc din somn e ca și cum aș fi ieșit din noianul somnului pentru o nouă zidire și încep viața pentru o altă zi. Cea dintâi clipă a acestui nou început creștinul o închină lui Dumnezeu, cerându-I binecuvântare. Israeliții în pustie aflau mană numai dimineața, înainte de răsăritul soarelui, iar noi dobândim binecuvântarea lui Dumnezeu de ne vom ruga Lui dimineața la răsăritul soarelui (Int. Sol. 16, 28). Dimineața e timpul cel mai prielnic pentru rugăciune: „Dimineața vei auzi glasul meu” (Ps. 5, 3); adică glasul rugăciunii de dimineață, pe care trebuie să-l facem auzit de îndată ce ne sculăm din somn. «Înainte de a vă spăla, curățiți-vă inimile alergând la rugăciune», îndeamnă Sfântul Ioan Gură de Aur pe ascultătorii săi.
2. La amiază. Un păgân, împăratul Filip al Macedoniei, pusese pe un rob să-i spună în fiecare dimineață: „Filipe, amintește-ți că ești om!” A fi om, nu după înțelesul păgân, ci după credința ce o mărturisim, adică creștin, înseamnă că trebuie să-ți aduci aminte că sosește sorocul de la amiază, ora douăsprezece; ora în care Iisus a fost răstignit pe cruce; oprește-te, contenește-ți tot zbuciumul. Dacă la această ora ești atât de cuprins de nevoile vieții, încât vremea nu-ți îngăduie să stai mai mult de vorbă cu Dumnezeu, o rugăciune scurtă, făcută din inimă, cu toată căldura, să răscumpere graba și lipsa unei rugăciuni mai îndelungate.
3. Seara, să mulțumim lui Dumnezeu pentru bunătățile primite în timpul zilei, rugându- L să ne ierte greșelile făcute peste zi și să ne ocrotească și în timpul nopții. Mântuitorul prelungea adesea rugăciunea de seară până târziu în noapte. Moartea își trimite solia de cele mai multe ori noaptea, ca să cheme la divanul de judecată al lui Dumnezeu; de aceea rugăciunea de seară grăiește, în adevăr, despre moartea zilei, dar și despre cele ale morții noastre. Astfel, rugăciunea de seară e prilejul de cercetare a cugetului, pentru ajungerea la o desăvârșită pocăință. Cerceteze-se tot creștinul în fiecare seară, nu numai de câștigul material, de peste zi, ci și de cum s-a îngrijit de folosul sufletului său.
4. Înainte și după amiază să mulțumim lui Dumnezeu pentru hrana pe care El ne-a dat-o și să-L rugăm să ne ferească de păcatul îmbuibării. Mântuitorul mulțumește Părintelui ceresc înainte și după masă (Matei 15, 36). Daniil în groapa cu lei a mulțumit îndată pentru hrana ce i s-a trimis prin îngeri. „Când vei mânca și te vei sătura”, zice Moise, „ia aminte de tine, să nu se ademenească inima ta și să uiți de Dumnezeu” (Deut. 11, 11-12).
33. Când ne cheamă la rugăciune toaca și clopotele bisericii?
Toaca și clopotele bisericii ne vestesc de rugăciune de mai multe ori pe zi, mai ales în Păresimi, dar trei momente sunt mai însemnate: dimineața, la începutul Utreniei și al Sfintei Liturghii; iar după amiaza, sub seară, la începutul Ceasului al nouălea cu Vecernia. De asemenea, ne mai cheamă când se întâmplă să moară vreun creștin, sau când este dus cel mort la mormânt. Când auzim clopotele bisericii chemându-ne la rugăciune, dacă nu putem să mergem la biserică, se cuvine, totuși, să lăsăm toate de o parte și să facem o rugăciune. Căci «cel ce se roagă odată cu Biserica, se roagă în felul cel mai folositor», spune Fericitul Augustin. Clopotul, tovarăș de viață al creștinului, ia parte și la întristări. El vestește pe creștini de moartea vreunuia dintre ei, îndemnându-i să se roage pentru sufletul celui răposat; și în dăngănit de clopot petrecem la locașul cel de veci pe cei răposați în Domnul.
34. Când trebui să mai facem rugăciuni?
Trebuie să ne mai rugăm în nevoi, în ispite, înainte de orice lucrare mai de seamă și când ne simțim împinși în chip deosebit la rugăciune.
1. Dumnezeu ne îndeamnă să ne rugăm, atunci când suntem cuprinși de nevoi: „Mă cheamă pe Mine în ziua necazului și te voi izbăvi și Mă vei preamări” (Ps. 49, 16). Apostolii s-au rugat în corabie, fiind amenințați de furtună, și creștinii s-au rugat pentru Sfântul Apostol Petru când acesta era în temniță (Fapte 12, 5).
2. Mântuitorul ne poruncește să ne rugăm atunci când suntem bântuiți de ispite: „Privegheați și vă rugați, ca să nu intrați în ispită” (Matei 26, 41).
3. Când avem de făcut lucruri însemnate, să le începem cu rugăciune. „Cere de la El (Domnul) ca să îndrepteze căile tale” zice Tobit (4, 20, Vulgata). Iisus Hristos S-a rugat înainte și după ce i-a ales Apostolii (Luca 6, 12), înainte de învierea lui Lazăr (Ioan 11, 41) și înainte de sfintele Sale patimi, în grădina Ghetsimani (Luca 22, 41-42). Sfinții Apostoli s-au rugat înainte de alegerea lui Matia (Fapte 1, 24) și Sfântul Apostol Petru, înainte de a învia pe Tavita (Fapte 9, 40). Fericitul Ieronim cere încă și mai mult: «Când ieșim din casă, zice el, să ne întrarmăm cu rugăciunea și când ne-am înapoiat să ne rugăm înainte de a sta jos».
35. În ce loc putem să ne rugăm?
În ce privește locul unde trebuie să facem rugăciunea, este de știut că pentru cel ce se roagă bine, orice loc este potrivit: „În tot locul tămâie se aduce numelui Meu” (Mal. l, 11) și „Voiesc dar ca să se roage bărbații în tot locul” (I Tim. 2, 8). Mântuitorul Se ruga în templu și în sinagogă, în loc pustiu și în munți, în foișor și în grădina Măslinilor, pe cruce și în alte locuri. Iacob Patriarhul își făcea rugăciunea pe câmp. Daniil Proorocul, în groapa cu lei, Sfinții Apostoli Pavel și Sila, în temniță, unde culcați și încătușați în lanțuri au zguduit închisoarea din temelii (Fapte 16, 25-26). Dumnezeu primește să I se grăiască în tot locul (Fapte 17, 24), după cum amintește Mântuitorul femeii samarinence (Ioan 4, 23). Deci ne putem ruga oriunde. Dumnezeu nu ține seama de nici un fel de loc, pentru că El cere doar inimă cucernică.
36. Dar nu este oare vreun loc hotărât pentru rugăciune?
Da, este un asemenea loc, hărăzit numai rugăciunii, este biserica, sau casa lui Dumnezeu: „Casa Mea, casă de rugăciune se va chema” (Matei 21, 13). Domnul nostru Iisus Hristos Se duce să Se roage în templu și în sinagogă, iar creștinii în vremea prigoanelor se duceau în peșteri, la casele lor de rugăciune, chiar cu primejdia vieții lor. Rugăciunea făcută în biserică, în loc sfințit, unde tot ce ne înconjoară ne îndeamnă la uitarea grijilor zilnice și la evlavie, are mai multă putere. Rugăciunile făcute în biserică sunt negreșit mai bine primite, fiindcă aici nu suntem singuri. Sfinții, ale căror icoane sunt zugrăvite pe pereți, ne întovărășesc în rugăciune și duc la picioarele Celui Prea Înalt rugile noastre (Apoc. 5, 8; 8, 4). Aici «și puterile îngerești sunt de față la adunările credincioșilor și e de față însăși puterea Domnului și Mântuitorului nostru și, pe lângă aceasta, și duhul Sfinților și cred că și al celor mai de demult adormiți, precum și desigur al acelora care mai sunt încă în viață...», Biserica este locul de rugăciune căruia i se potrivește, fără îndoială, făgăduința Mântuitorului: „Unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 20). Deci, cei ce zic că nu este nevoie să mergem să ne rugăm în biserică, deoarece lumea întreagă este Biserica lui Dumnezeu, nu numai că greșesc, dar nici nu știu ce este rugăciunea. Pentru că cel de bună credința nu se roagă numai în biserică, ci se roagă mult și stăruitor și în alt loc, unul ca acela se va duce negreșit și la biserică.
37. Dar despre singurătate, ca loc de rugăciune, ce se poate spune?
În adevăr și singurătatea este un loc foarte prielnic pentru rugăciune. Sfinții din pustie, mari Dascăli ai rugăciunii, s-au rugat mai mult și mai ales în singurătate, după pilda dată de Însuși Mântuitorul, Care de multe ori Se rugă în locuri singuratice, în pustie (Luca 5, 16), în munți și mai ales în muntele Măslinilor (Luca 22, 39). Singurătatea însă nu înseamnă numaidecât pustie, ci și loc retras, o încăpere unde să poți face rugăciunea în liniște. Despre un asemenea loc grăiește Evanghelia când zice: „Tu însă când te rogi intră în cămara ta și închizând ușa ta roagă-te Tatălui...” (Matei 6, 6). În singurătate, adică la o parte de tulburarea lumii, rugăciunea se poate face mai bine. Peștele scapă de mreaja pescarului așcunzându-se în gropile cele mai ferite; așa și omul care vrea să scape, când se roagă, de ispitele satanei, să fugă în singurătate, zice Sfântul Efrem Sirul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu