o pagină de actualităţi privind statutul orei de religie în conştiinţa celor interesaţi de formarea religioasă a tineretului din România
„NIHIL SINE DEO!”
Senatul a decis: Copiii se înscriu sau se
retrag de la ora de religie doar cu cerere scrisă. Radu Carp, expert în
drept constituţional, explică ce înseamnă această decizie pentru 91%
dintre elevii înscrişi deja
Senatorii au votat proiectul de lege care pune în acord Legea
Educaţiei cu decizia Curţii Constituţionale, decizând că părinţii care
vor ora de religie pentru copiii, vor face o cerere scrisă pentru a-i
înscrie la această disciplină. Schimbarea acestei opţiuni se face tot
prin cerere scrisă a elevului major sau a părintelui.
Proiectul de lege a trecut cu 119 voturi "pentru" şi două "împotrivă", Senatul fiind Cameră decizională.
Ce prevede proiectul de lege:
Articol unic:
Articolul 18, aliniatul 2 din legea educaţiei se modifică astfel:
"Înscrierea sau reînscrierea elevului pentru a frecventa orele de
religie se face prin cerere scrisă a elevului major, respectiv a
părintelui sau a tutorelui legal instituit pentru elevul minor.
Schimbarea acestei opţiuni sau retragerea se face tot prin cerere scrisă
a elevului major, respectiv a părintelui sau a tutorelui legal
instituit pentru elevul minor. Situaţia şcolară se încheie, după caz, cu
sau fără disciplina Religie".
Expertul în drept constituţional, Radu Carp, a explicat pentru ActiveNews
ce înseamnă această decizie pentru copiii care s-au înscris deja la ora
de Religie. Confom Ministerului Educaţiei, peste 91% dintre copiii din
sistem au ales să participe la această disciplină.
Interviu cu Constantin Cucoş, profesor universitar Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei - Universitatea „Al. I. Cuza“ din Iaşi in ziarul Lumina
Care sunt consecinţele recentei modificări a statutului disciplinei Religie în şcoală?
Am susţinut şi susţin în continuare faptul că elevul sau tânărul de
astăzi trebuie să primească în şcoală şi o educaţie religioasă. Am fost
printre primii promotori ai acestui parcurs formativ, propunând repere
şi instrumente pedagogice de bază. După mai bine de două decenii de
experienţă în acest sens s-a ajuns la o stare problematică, tensionată,
contorsionată, dacă avem în vedere atât pe cei care girează această
latură a educaţiei din perspectivă legislativă şi acţională, dar şi
unele poziţionări sau reprezentări recente - fie ale beneficiarilor
direcţi, fie ale celor care predau Religia, fie ale unor voci venite din
spaţiul societăţii civile. Nu voi aminti argumentele pe care le-am
invocat de mai multe ori în favoarea studiului Religiei, care sunt de
ordin cultural, psihologic, etic, sociologic, istoric, ecumenic, şi, nu
în ultimul rând, teologic şi pedagogic, ci doresc să mă refer acum doar
la aportul valoric al acestei componente în formarea unei culturi
integrale, precum şi la contribuţia acesteia la delimitarea şi
afirmarea identitară a persoanei.
Nu sunt un cunoscător al subtilităţilor juridice, dar bunul-simţ -
să-l numesc, pedagogic - îmi spune că asistăm la o periferizare,
marginalizare şi depreciere simbolică (şi nu numai) a studiului Religiei
în şcoală, care ridică mari semne de mirare. Departe de mine gândul de a
îndemna la nesupunere normativă (ştiu că anumite hotărâri ale unor
instanţe nu pot fi puse în discuţie), dar noua realitate creată schimbă
radical statutul de drept şi de fapt al disciplinei Religie în programul
şcolar şi, respectiv, derularea normală şi facilă a proceselor
educative subsecvente. La ce vă referiţi, mai concret, când vorbiţi despre această schimbare radicală?
Se realizează o separare sau o discriminare valorică a
disciplinelor, ce induce, direct şi indirect, o inferiorizare a Religiei
în raport cu celelalte discipline. De ce doar această disciplină să fie
„optată“ explicit de către părinţi (sau tutori) a fi studiată de
copii, şi nu şi altele? De ce nu şi Filosofia, sau Biologia, sau Limba
Română etc., pe considerentul că unora dintre părinţi li s-ar părea că
aceste discipline ar leza aşteptări, crezuri sau obişnuinţe? Şi, în
definitiv, ce competenţe au părinţii în a fixa tabela de discipline
convenabile copiilor lor? Au informaţiile şi disponibilităţile necesare?
Ce se întâmplă cu acei copii ai căror părinţi - poate cu zecile de mii -
sunt dezinteresaţi sau sunt plecaţi la lucru în alte zări? Cine
hotărăşte în numele lor? Ce ar fi dacă şi studiul altor discipline ar fi
hotărât tot de părinţi? Dacă, într-adevăr, unele discipline ar afecta
cu adevărat posibilităţile fizice sau disponibilităţile spirituale,
cadrul existent până acum a fost destul de protectiv (la Educaţie
fizică, unii elevi pot fi absolviţi pe considerente medicale, iar la
Religie, pe considerente de confesiune sau non-apartenenţă religioasă,
prin depunerea efectivă a unei cereri de a participa la ore de o anumită
confesiune sau de a nu participa deloc). Cu alte cuvinte, de abia de
acum putem vorbi de discriminare - statutar-valorică - a disciplinei
Religie. Consideraţi relevantă propunerea de înlocuire a Religiei cu
Istoria religiilor sau cu alte discipline, promovată atât de insistent
de către anumite persoane care se erijează în voci ale societăţii
civile?
Educaţia religioasă trebuie să aibă mai întâi un caracter
confesional, pentru o bună „instalare“ a persoanei în perimetrul
cultural al grupului de referinţă, şi apoi un caracter
interconfesional, pentru cunoaşterea şi respectarea alterităţii
confesionale. Cât priveşte perspectiva unor alternative prin crearea de
noi discipline precum Istoria religiilor, Arta religioasă, Filosofia
religiei etc., acestea au devenit deja piste curriculare efective,
alternative sau complementare, prin curriculum la decizia şcolii, pentru
a particulariza sau răspunde unor interese anume, la fel ca şi în cazul
altor discipline. În nici un caz, această variantă nu creează un
avantaj actualilor profesori de Religie în raport cu ceilalţi dascăli.
Toate propunerile de opţionale vor avea acelaşi statut şi se vor supune
aceloraşi criterii de evaluare, validare, implementare.
S-a mai propus şi varianta înlocuirii Religiei cu Educaţia civică sau
Educaţia morală (de către un anumit parlamentar, mi se pare). Probabil
că respectivul concetăţean nu ştie că deja Educaţia civică se studiază
de mult la clasa a III-a şi a IV-a, Cultura civică la a VII-a şi a
VIII-a (asta nu înseamnă că e suficient), iar Educaţia morală nu e
totuna cu Educaţia religioasă. A reduce faptul religios, sub aspectul
cunoaşterii şi raportării la sacru, la dimensiunea morală a Religiei, e
reducţionist, simplist şi evazionist, iar acest „truc“ nu are cum să
scape unei expertize sau unui „ochi“ pedagogic. Astfel de subterfugii nu
ascund decât prevalorizări ce se agaţă de argumente de „doi lei“, care
oricum pleacă de la antepronunţări vizibile, de la preconcepţii legate
de aportul educativ al orei de Religie. Totuşi, în cadrul dezbaterilor din mass-media privind ora de
Religie au fost invocate numeroase reproşuri la adresa acesteia, unele
complet false şi manipulatoare, dar şi unele justificate. Cum comentaţi
aceste acuzaţii?
Suntem conştienţi de faptul că atât programa şcolară la această
disciplină, cât şi manualele (adică elementele de conţinut care se
predau) sunt perfectibile, că se centrează, nu de puţine ori, pe
elemente irelevante pedagogic, retrograde sau pernicioase în raport cu
anumite vârste, că e loc de mai multe corelaţii interdisciplinare, că
acestea pot primi un mai mare accent pe linie culturalizatoare, că nu
„pică“ numaidecât pe expectanţele culturale ale elevilor, că anumiţi
profesori de Religie nu au suficiente abilităţi pedagogice, că lecţiile
conţin exemplificări sau explicaţii neinspirate, că se face exces de
pietism şi imagistică ritualistă, că se fac evaluări pornindu-se de la
cât de „mare“ şi puternic afirmată este credinţa elevilor etc. Ca unul
care îi formez şi lucrez şi cu profesorii de Religie, alături de alte
categorii de profesori, pot să afirm, prin comparaţie, că aceştia nu
sunt nici mai „buni“, nici mai „răi“ decât alţii. Am cunoscut profesori
de Religie admirabili, cum, la fel, am avut parte să asist la ore
nereuşite şi la alte specialităţi. Dacă vrem să eliminăm o disciplină pe
considerente didactice, motive am găsi cu duiumul la orice obiect de
studiu. Tematici defazate, incongruente sau irelevante, precum şi
scenarii didactice defectuoase putem identifica la mai multe materii.
Important e să le identificăm, să le corectăm sau să le eliminăm pe
fiecare, nu materia ca atare. A tăia un pom pe considerentul că o cracă
s-a îmbolnăvit demonstrează nepricepere sau chiar nechibzuinţă. A fost invocat, de asemenea, pretinsul pericol al îndoctrinării copiilor prin intermediul orei de Religie…
Cei care susţin această idee nu ştiu despre ce vorbesc, deoarece nu
realizează că îndoctrinarea are loc nu atât prin ceea ce se transmite
(cu toate că şi asta contează), ci preponderent prin modul în care se
transmite ceea ce se transmite. Aşa încât, potenţialul îndoctrinator al
unei discipline depinde de maniera în care se transmite un anumit bagaj
de cunoştinţe, de tipul de argumentare etalat de profesor, de natura
relaţiei dintre educator şi educat, de apelul la ascultare şi asumare
necritică a unor cunoştinţe sau deprinderi etc. Îndoctrinezi prin
educaţia religioasă în aceeaşi măsură în care îndoctrinezi prin
literatură, istorie, muzică sau matematică… Religia, ca disciplină
şcolară, cu un conţinut atent structurat şi predată în mod convenabil
din punct de vedere metodic, are un uriaş potenţial culturalizator,
edificator, întremător. Iar o selecţie inspirată de cunoştinţe sau
valori specifice nu ar veni în contradicţie cu cele de la alte
discipline (fizică, chimie, biologie, muzică etc.), ci le-ar potenţa,
le-ar nuanţa, le-ar resemnifica. Să nu uităm că regimul comunist a interzis studiul Religiei în
şcoală timp de aproape o jumătate de secol. În mod paradoxal, atunci
oamenii îşi doreau accesul la o educaţie religioasă, iar acum, în
deplină libertate, par a-şi fi schimbat atitudinea. Cum explicaţi
această răsturnare de situaţie?
Într-adevăr, religia, ca domeniu de cunoaştere şi ca practică, a fost
mult timp un „fruct oprit“ şi, de aceea, începând cu anul 1990, a fost
aşa de mult adulată. Să nu ne amăgim că acest dat s-ar perpetua la
nesfârşit. Dincolo de fenomenele de secularizare sau desacralizare a
vieţii, intervin şi reaşezări sau ratificări valorice la nivel
individual sau comunitar. S-a manifestat un boom iniţial care
nu a fost întotdeauna prea inspirat cultivat şi potenţat.
„Necredincioşii“ de altădată erau aşa „din naştere“, pentru că regimul
avea grijă să îi ţină încă „din faşă“ la distanţă de edificiul religios.
Între timp, lucrurile s-au mai schimbat. Avem deja multe generaţii de
adulţi care au depăşit chingile ideologice totalitare şi trăiesc în
libertate, beneficiind de instruirea religioasă, de raportarea firească,
naturală la viaţa cultică. Să ne ferească Dumnezeu de acea situaţie
prin care oameni bine instruiţi şi formaţi religios să manifeste, în
cunoştinţă de cauză, neîncredere, disperare sau dispreţ faţă de
dispozitivul prin care au trecut! A venit timpul ca, prin ei, forţa
acestei educaţii să îşi arate adevăratul calibru, beneficiile şi tăria. (interviu realizat de Cristina Mascan)
Adăugaţi un comentariu
Care sunt consecinţele recentei modificări a statutului disciplinei Religie în şcoală?
Am susţinut şi susţin în continuare faptul că elevul sau tânărul de
astăzi trebuie să primească în şcoală şi o educaţie religioasă. Am fost
printre primii promotori ai acestui parcurs formativ, propunând repere
şi instrumente pedagogice de bază. După mai bine de două decenii de
experienţă în acest sens s-a ajuns la o stare problematică, tensionată,
contorsionată, dacă avem în vedere atât pe cei care girează această
latură a educaţiei din perspectivă legislativă şi acţională, dar şi
unele poziţionări sau reprezentări recente - fie ale beneficiarilor
direcţi, fie ale celor care predau Religia, fie ale unor voci venite din
spaţiul societăţii civile. Nu voi aminti argumentele pe care le-am
invocat de mai multe ori în favoarea studiului Religiei, care sunt de
ordin cultural, psihologic, etic, sociologic, istoric, ecumenic, şi, nu
în ultimul rând, teologic şi pedagogic, ci doresc să mă refer acum doar
la aportul valoric al acestei componente în formarea unei culturi
integrale, precum şi la contribuţia acesteia la delimitarea şi
afirmarea identitară a persoanei.
Nu sunt un cunoscător al subtilităţilor juridice, dar bunul-simţ -
să-l numesc, pedagogic - îmi spune că asistăm la o periferizare,
marginalizare şi depreciere simbolică (şi nu numai) a studiului Religiei
în şcoală, care ridică mari semne de mirare. Departe de mine gândul de a
îndemna la nesupunere normativă (ştiu că anumite hotărâri ale unor
instanţe nu pot fi puse în discuţie), dar noua realitate creată schimbă
radical statutul de drept şi de fapt al disciplinei Religie în programul
şcolar şi, respectiv, derularea normală şi facilă a proceselor
educative subsecvente. La ce vă referiţi, mai concret, când vorbiţi despre această schimbare radicală?
Se realizează o separare sau o discriminare valorică a
disciplinelor, ce induce, direct şi indirect, o inferiorizare a Religiei
în raport cu celelalte discipline. De ce doar această disciplină să fie
„optată“ explicit de către părinţi (sau tutori) a fi studiată de
copii, şi nu şi altele? De ce nu şi Filosofia, sau Biologia, sau Limba
Română etc., pe considerentul că unora dintre părinţi li s-ar părea că
aceste discipline ar leza aşteptări, crezuri sau obişnuinţe? Şi, în
definitiv, ce competenţe au părinţii în a fixa tabela de discipline
convenabile copiilor lor? Au informaţiile şi disponibilităţile necesare?
Ce se întâmplă cu acei copii ai căror părinţi - poate cu zecile de mii -
sunt dezinteresaţi sau sunt plecaţi la lucru în alte zări? Cine
hotărăşte în numele lor? Ce ar fi dacă şi studiul altor discipline ar fi
hotărât tot de părinţi? Dacă, într-adevăr, unele discipline ar afecta
cu adevărat posibilităţile fizice sau disponibilităţile spirituale,
cadrul existent până acum a fost destul de protectiv (la Educaţie
fizică, unii elevi pot fi absolviţi pe considerente medicale, iar la
Religie, pe considerente de confesiune sau non-apartenenţă religioasă,
prin depunerea efectivă a unei cereri de a participa la ore de o anumită
confesiune sau de a nu participa deloc). Cu alte cuvinte, de abia de
acum putem vorbi de discriminare - statutar-valorică - a disciplinei
Religie. Consideraţi relevantă propunerea de înlocuire a Religiei cu
Istoria religiilor sau cu alte discipline, promovată atât de insistent
de către anumite persoane care se erijează în voci ale societăţii
civile?
Educaţia religioasă trebuie să aibă mai întâi un caracter
confesional, pentru o bună „instalare“ a persoanei în perimetrul
cultural al grupului de referinţă, şi apoi un caracter
interconfesional, pentru cunoaşterea şi respectarea alterităţii
confesionale. Cât priveşte perspectiva unor alternative prin crearea de
noi discipline precum Istoria religiilor, Arta religioasă, Filosofia
religiei etc., acestea au devenit deja piste curriculare efective,
alternative sau complementare, prin curriculum la decizia şcolii, pentru
a particulariza sau răspunde unor interese anume, la fel ca şi în cazul
altor discipline. În nici un caz, această variantă nu creează un
avantaj actualilor profesori de Religie în raport cu ceilalţi dascăli.
Toate propunerile de opţionale vor avea acelaşi statut şi se vor supune
aceloraşi criterii de evaluare, validare, implementare.
S-a mai propus şi varianta înlocuirii Religiei cu Educaţia civică sau
Educaţia morală (de către un anumit parlamentar, mi se pare). Probabil
că respectivul concetăţean nu ştie că deja Educaţia civică se studiază
de mult la clasa a III-a şi a IV-a, Cultura civică la a VII-a şi a
VIII-a (asta nu înseamnă că e suficient), iar Educaţia morală nu e
totuna cu Educaţia religioasă. A reduce faptul religios, sub aspectul
cunoaşterii şi raportării la sacru, la dimensiunea morală a Religiei, e
reducţionist, simplist şi evazionist, iar acest „truc“ nu are cum să
scape unei expertize sau unui „ochi“ pedagogic. Astfel de subterfugii nu
ascund decât prevalorizări ce se agaţă de argumente de „doi lei“, care
oricum pleacă de la antepronunţări vizibile, de la preconcepţii legate
de aportul educativ al orei de Religie. Totuşi, în cadrul dezbaterilor din mass-media privind ora de
Religie au fost invocate numeroase reproşuri la adresa acesteia, unele
complet false şi manipulatoare, dar şi unele justificate. Cum comentaţi
aceste acuzaţii?
Suntem conştienţi de faptul că atât programa şcolară la această
disciplină, cât şi manualele (adică elementele de conţinut care se
predau) sunt perfectibile, că se centrează, nu de puţine ori, pe
elemente irelevante pedagogic, retrograde sau pernicioase în raport cu
anumite vârste, că e loc de mai multe corelaţii interdisciplinare, că
acestea pot primi un mai mare accent pe linie culturalizatoare, că nu
„pică“ numaidecât pe expectanţele culturale ale elevilor, că anumiţi
profesori de Religie nu au suficiente abilităţi pedagogice, că lecţiile
conţin exemplificări sau explicaţii neinspirate, că se face exces de
pietism şi imagistică ritualistă, că se fac evaluări pornindu-se de la
cât de „mare“ şi puternic afirmată este credinţa elevilor etc. Ca unul
care îi formez şi lucrez şi cu profesorii de Religie, alături de alte
categorii de profesori, pot să afirm, prin comparaţie, că aceştia nu
sunt nici mai „buni“, nici mai „răi“ decât alţii. Am cunoscut profesori
de Religie admirabili, cum, la fel, am avut parte să asist la ore
nereuşite şi la alte specialităţi. Dacă vrem să eliminăm o disciplină pe
considerente didactice, motive am găsi cu duiumul la orice obiect de
studiu. Tematici defazate, incongruente sau irelevante, precum şi
scenarii didactice defectuoase putem identifica la mai multe materii.
Important e să le identificăm, să le corectăm sau să le eliminăm pe
fiecare, nu materia ca atare. A tăia un pom pe considerentul că o cracă
s-a îmbolnăvit demonstrează nepricepere sau chiar nechibzuinţă. A fost invocat, de asemenea, pretinsul pericol al îndoctrinării copiilor prin intermediul orei de Religie…
Cei care susţin această idee nu ştiu despre ce vorbesc, deoarece nu
realizează că îndoctrinarea are loc nu atât prin ceea ce se transmite
(cu toate că şi asta contează), ci preponderent prin modul în care se
transmite ceea ce se transmite. Aşa încât, potenţialul îndoctrinator al
unei discipline depinde de maniera în care se transmite un anumit bagaj
de cunoştinţe, de tipul de argumentare etalat de profesor, de natura
relaţiei dintre educator şi educat, de apelul la ascultare şi asumare
necritică a unor cunoştinţe sau deprinderi etc. Îndoctrinezi prin
educaţia religioasă în aceeaşi măsură în care îndoctrinezi prin
literatură, istorie, muzică sau matematică… Religia, ca disciplină
şcolară, cu un conţinut atent structurat şi predată în mod convenabil
din punct de vedere metodic, are un uriaş potenţial culturalizator,
edificator, întremător. Iar o selecţie inspirată de cunoştinţe sau
valori specifice nu ar veni în contradicţie cu cele de la alte
discipline (fizică, chimie, biologie, muzică etc.), ci le-ar potenţa,
le-ar nuanţa, le-ar resemnifica. Să nu uităm că regimul comunist a interzis studiul Religiei în
şcoală timp de aproape o jumătate de secol. În mod paradoxal, atunci
oamenii îşi doreau accesul la o educaţie religioasă, iar acum, în
deplină libertate, par a-şi fi schimbat atitudinea. Cum explicaţi
această răsturnare de situaţie?
Într-adevăr, religia, ca domeniu de cunoaştere şi ca practică, a fost
mult timp un „fruct oprit“ şi, de aceea, începând cu anul 1990, a fost
aşa de mult adulată. Să nu ne amăgim că acest dat s-ar perpetua la
nesfârşit. Dincolo de fenomenele de secularizare sau desacralizare a
vieţii, intervin şi reaşezări sau ratificări valorice la nivel
individual sau comunitar. S-a manifestat un boom iniţial care
nu a fost întotdeauna prea inspirat cultivat şi potenţat.
„Necredincioşii“ de altădată erau aşa „din naştere“, pentru că regimul
avea grijă să îi ţină încă „din faşă“ la distanţă de edificiul religios.
Între timp, lucrurile s-au mai schimbat. Avem deja multe generaţii de
adulţi care au depăşit chingile ideologice totalitare şi trăiesc în
libertate, beneficiind de instruirea religioasă, de raportarea firească,
naturală la viaţa cultică. Să ne ferească Dumnezeu de acea situaţie
prin care oameni bine instruiţi şi formaţi religios să manifeste, în
cunoştinţă de cauză, neîncredere, disperare sau dispreţ faţă de
dispozitivul prin care au trecut! A venit timpul ca, prin ei, forţa
acestei educaţii să îşi arate adevăratul calibru, beneficiile şi tăria. (interviu realizat de Cristina Mascan) http://ziarullumina.ro/interviu/ora-de-religie-are-un-urias-potential-culturalizator-edificator-intremator
După ce Asociaţia Secular-Umanistă din România a lansat un
comunicat de presă în care acuză un profesor de religie din Braşov de
discriminare, homofobie şi intoleranţă pentru că a prezentat elevilor o broşură
intitulată „Homosexualitatea: propagandă a degenerării umane”, Arhiepiscopia Sibiului a remis un comunicat prin care
respinge ca nefondate acuzaţiile ASUR. „Arhiepiscopia Sibiului respinge ca nefondate şi tendenţioase
acuzele aduse orei de religie şi implicit învăţăturii morale creştine de către
ASUR, prin mediatizarea denaturată a unei teme esenţiale vieţii morale,
prezentată elevilor clasei a X—a, dintr-un liceu braşovean”,
spune Biroul de Presă al Arhiepiscopiei Sibiului. Pasajul incriminat de către ASUR
este din Biblie, mai precis din Epistola către Romani a Sfântului Apostol
Pavel, capitolul 1. „Educaţia religioasă a elevilor în şcoală
urmăreşte promovarea şi apărarea virtuţilor creştine, pentru formarea
caracterului religios moral al tinerilor. Sunt condamnate, însă, abaterile de
la Legea Divină, păcatele împotriva lui Dumnezeu şi a semenului, mai ales cele
care schimbă „fireasca rânduială cu cea împotriva firii”, toate fiind
condamnate de Sfântul Apostol Pavel (Romani 1,18-32). Acest text biblic, considerat
incriminator de către cei care ne acuză, aminteşte de mulţimea păcatelor care
duc la moartea spirituală, nu numai de cele împotriva firii!”, se mai
spune în documentul remis presei. Sunt amintiţi autorii pasajului
din broşură, nume cunoscute opiniei publice: „Din cele constatate,
lecţia de religie încriminată face parte din tema „Virtute şi păcat”, cuprinsă
în curriculumul disciplinei Religie, la clasa a X-a, iar broşura folosită ca
material auxiliar şi oferită în număr foarte mic unor elevi, este cunoscută
public, din anul 1995, cuprinzând materiale ale unor personalităţi laice şi
bisericeşti, precum: Academicianul Ilie Bădescu(sociolog), Părintele profesor
Constantin Galeriu , avocaţii Emil Popescu şi Ion Predescu, medicul primar
psihiatru Rodica Năstase, Dr. Edward Fields (SUA) ş.a.”. „Respingem, de asemenea,
acuzaţia că utilizarea acestui material a fost o acţiune împotriva unor
persoane şi a drepturilor acestora şi cu atât mai mult o „incitare la violenţă”
din partea unor „grupări religioase fundamentaliste”, infiltrate în şcoli!?”,
mai spune Arhiepiscopia Sibiului.
Top of
Form
Ce
scrie DE FAPT în broşura distribuită de un profesor de religie la Braşov. Cine
sunt autorii textelor
În comunicatul ASUR se precizează că
„drept “argumente” o înșiruire stupefiantă de falsuri, răstălmăciri și
opinii personale demne de procesele Inchiziției, broșura legitimează
discriminarea oamenilor în funcție de orientarea sexuală și incită la acțiuni
violente: ‘cei ce fac unele ca acestea sunt vrednici de moarte, nu numai că fac
ei acestea, ci le şi încuviinţează celor care le fac’. ”
Preşedintele ASUR, Toma Pătraşcu, el
însuşi promotor al violenţei în limbaj şi ameninţărilor la adresa oponenţilor( EXEMPLE AICI),
spune că „Este inacceptabilă demonizarea unor grupuri de oameni; este
inacceptabilă incitarea la violență ”.
Dar ce scrie de fapt, în
broşura respectivă? Pasajul incriminat cu mânie umanistă de către ASUR este de
fapt din Biblie,
mai precis din Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel,
capitolul 1 (Vezi AICI). Mai
mult decât atât, el este scos din context.
Conform textului biblic complet,
Sf.Apostol Pavel îi îndeamnă pe toţi păcătoşii să se pocăiască, ceea ce exclude
din start discriminarea. Incitarea la violenţă nu poate fi decât în
capetele celor de la ASUR, de vreme ce, conform textului, asta ar fi însemnat
ca după cuvântul Sf. Ap.Pavel să se fi declanşat o adevărată baie de sânge
împotriva „păcătoşilor”. Dar nici vorbă de aşa ceva. De fapt, explicaţia pentru
acel pasaj este simplă: conform concepţiei creştine, urmarea păcatului este
moartea.
Broşura începe chiar cu această
pagină, dar cei de la ASUR se fac că nu o văd. Miza este simplă: dacă s-ar fi
menţionat asta, atunci Pătraşcu&Co puteau fi acuzaţi de limitarea
libertăţii religioase a cultelor. Libertate garantată prin stat şi pentru care
s-a murit în 1989.
În schimb, folosind exprimarea
ambiguă din comunicat, ASUR cere Ministerului Educaţiei „să elaboreze și să
implementeze un set de politici educaționale destinate a preveni infiltrarea
grupărilor religioase fundamentaliste în școli”.
Cu alte cuvinte, ASUR zice aşa: dacă
nu putem scoate religia din şcoli, atunci măcar să o cenzurăm în funcţie de
agenda noastră, astfel încât să devină o şuetă comodă şi deci irelevantă. Exact
preluarea calapodului folosit de comunişti după ce au observat că oamenii nu
renunţă la „opiul popoarelor”.
Domnul Toma Pătraşcu spune că
„această broşură frizează patologicul; numai o minte bolnavă poate să ia în
serios astfel de aberații”. Tot el, mai sus: „este o înşiruire
stupefiantă de falsuri, răstălmăciri și opinii personale demne de procesele
Inchiziției”.
O simplă parcurgere a broşurii ne
arată cui aparţin „falsurile şi opiniile personale” care „frizează
patologicul”: avocat Emil Popescu, avocat Ion Predescu
(Preşedintele Comisiei Juridice a Senatului din vremea respectivă), medic
primar psihiatru Rodica Năstase( doctor în ştiinţe medicale), Dr.
Edward Fields(SUA), AcademicianProf. Univ.Dr. Ilie Bădescu
(sociolog). Din partea societăţii civile scriu inginerul
Ioan Cătălin Iamandi din Galaţi şi americanul Billy Desloge. Din partea
Bisericii, scrie Părintele Constantin Galeriu, preot şi profesor de
Teologie, considerat unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai Ortodoxiei
româneşti din ultimii 50 de ani şi participant în stradă la evenimentele din
1989.
Ceea ce este cu adevărat de
subliniat este că textul avocatului Ion Predescu, ce analizează
homosexualitatea din perspectivă juridică, este preluat chiar din Monitorul
Oficial al României. Să judecăm singuri cine frizează patologicul, cine minte
şi cine aberează.
Ce doresc domnii de la ASUR şi cei
care pretind că-i apără pe homosexuali? Nici mai mult, nici mai puţin, decât ca
despre acest subiect să nu vorbească decât ei sau cei agreaţi de ei. Doresc
cenzurarea şi eliminarea părerilor care nu le convin. După cum s-a văzut şi în
cazul Mihaelei Rădulescu sau al cărţii „Faţa
nevăzută a homosexualităţii„, ei nu-şi doresc dezbateri pe subiect
sau prezentarea sutelor de studii care demonstrează ceea ce nu le convine.
Senatorii din Comisia pentru Învăţământ au decis ca înscrierea la
Ora de Religie să se facă pe un ciclu de învăţământ (4 ani de şcoală),
printr-o cerere scrisă, iar retragerea de la oră se va putea face numai
la sfârşit de an şcolar, tot prin cerere scrisă.
[P] Cărarea Împărăției – Arsenie BOCA – comanda online
Proiectul de lege
va mai trece pe la Comisia Juridică, raportul fiind unul comun între
cele două comisii, urmând ca apoi să ajungă în plenul Senatului, care
este cameră decizională.
Proiectul de lege privind înscrierea la Ora de Religie a ajuns marţi
la Comisia de Învăţământ din Senat, care a adus o serie de amendamente
pe textul aprobat de Comisia de învăţământ de la Camera Deputaţilor
(prima cameră sesizată). Astfel, în loc ca înscrierea la Religie să se
facă pe o perioadă nedeterminată, retragerea putând să se facă oricând
ar fi dorit elevul/părinţii, senatorii au decis ca înscrierea să se facă
pe ciclu de învăţământ, aşa cum a dorit Patriarhia Română în
recomandarea trimisă la Parlament în urmă cu trei luni.
Dacă elevul care frecventează Ora de Religie va hotărî că vrea să se
retragă va putea face asta numai la sfârşit de an şcolar, prin cerere
scrisă. Asta pentru a nu dezechilibra structura posturilor profesorale
în mijlocul anului şcolar, a explicat senatorul Dumitru Oprea pentru Adevarul.ro. „O variantă venită din partea Bisericii Ortodoxe Române (BOR)
vizează dreptul de înscriere la Ora de Religie pe ciclu de învăţământ,
dar, în cadrul ciclului de învăţământ, elevii pot să-şi schimbe
opţiunea. Astfel, ca să nu fie probleme cu personalul angajat
(profesorii de Religie), elevii pot opta pentru retragere la sfârşit de
an şcolar. Schimbarea opţiunii se face tot prin cerere de către elevul
major sau părintele/tutorele elevului minor”, a explicat Oprea decizia senatorilor.
Următorul pas pentru punerea Legii Educaţiei în acord cu decizia
Curţii Constituţionale (CCR) privind înscrierea la ora de Religie va fi
făcut de Comisia Juridică de la Senat, care va prezenta un raport comun
cu senatorii de la Învăţământ, în plen.
Războiul
de redefinire a mentalităților dominante din societatea românească este
în plină desfășurare. Episodul orei de religie, cel mai recent, este un
exemplu-școală. Nu au lipsit analizele asupra acestui fenomen, însă e
necesar, încă și acum, să avem o reprezentare analitică, tehnică, clară
și concisă asupra a ceea ce se întâmplă. Am căutat, astfel, să
sintetizăm procesul punctând articulațiile, zonele sensibile, actorii
cheie.
Am identificat drept actori cheie:structurile asociative de pe frontul umanist-secularist – asociații, ONG-uri, fundații etc. -, autoritățile publice – guvern, parlament, primării -, instituțiile de forță sau/și de ultimă instanță – Curtea Constituțională, servicii secrete, instituții judiciare – instituțiile sociale: BOR, școala, familia, media tradițională și online – televiziuni, siteuri de știri online, rețele sociale.
Ținta este obținerea unor mutații culturale
în zona instituțiilor sociale: BOR, școală, familie. De pildă, un
astfel de obiectiv ar fi scoaterea Bisericii din școală prin modificarea
statutului orei de religie. Mijlocul prin care se poate ajunge la acest obiectiv presupune înlăturarea influenței Bisericii
din zona școlii și a familiei, pentru ca acestea din urmă să fie
obiectivul exclusiv al ingineriilor sociale realizate prin celelalte
instituții. Abia după ce se obțin aceste lucruri se va putea atinge
adevăratul obiectiv: schimbarea mentalităților.
Procesul prin care se pune în aplicare această agendă este următorul: de la nivelul structurilor asociative se creează evenimente/incidente/campanii multiplicate de mass-media și prin rețelele sociale, prin care se pune presiune asupra autorităților publice și a instituțiilor sociale.
În mod normal, atât autoritățile publice, cât și instituțiile sociale
sunt greu de urnit doar prin această formă de asalt, oricât de concertat
ar fi. În momentul în care instituțiile de forță dublează
acest cerc al presiunii, atunci se obțin însă victorii importante pentru
tabăra umanistă. Exemplul la îndemnână este cel al orei de religie, al
cărei statut a fost schimbat în urma unei decizii a CCR.
Modelul acestui tip de război de gherilă este de import. Presupune implicarea unor activiști profesioniști, organizați în rețea, care asediază și cuceresc instituțiile mediatice, monopolizează discursul public, iar apoi își instaurează domnia tiranică prin lovitura de grație: transformarea dominației lor în lege prin instituțiile de forță judiciare. Este ceea ce se întâmplă, în prezent, în SUA, pe tema căsătoriilor homosexuale.[1]
În
continuare, detaliem procesul pentru fiecare actor în parte, urmând
încheiem cu unele sugestii de tip strategic pentru reprezentanții BOR.
Structurile asociative. Activismul profesionist
Care sunt coordonatele definitorii
ale acestui palier? Să enumerăm care ar fi funcția și rolul acestor
asociații, precum și maniera lor de a acționa în spațiul public.[2]
Monopolizarea reprezentării. Asociațiile au ca scop reprezentarea
a diverse interese și grupuri sociale. Ele sunt esențiale într-o
societate democratică, unde masa nu are chip, nu are voce, deci nu are
agendă și nici identitate. Prin asociații, societatea se recompune la un
nivel de reprezentare identificabilă, reperabilă în spațiul public.
Efectul pervers este ușor de intuit: dacă fenomenul asociațiilor este
generat artificial, atunci avem de-a face cu structuri butaforice,
menite monopolizării reprezentării sociale. Trucul a fost
aplicat, la noi, încă din anii 90, când doar unii erau ”societate
civilă”. Astfel, deși, strict reprezentativ, această ”societate civilă”
era minim relevantă, din punct de veere simbolic beneficia de maxim de
expunere și de influență. Același lucru se întâmplă și cu asociațiile
seculariste, anticreștine de astăzi.
Formularea agendei, definirea problemei/situației, propulsarea de termeni și ideologii.
Ne mirăm că activitatea acestor structuri asociative este frenetică și
că generează întotdeauna evenimente/incidente reflectate pe larg în
mass-media? Asta se întâmplă pentru că în spatele lor există o viziune ideologică bine definită, o strategie de acțiune publică precum și tactici
de comunicare și activare. Beneficiul coerenței ideologice este imens:
orice fleac este interpretat conform doctrinei, altfel reductivă și
simplistă. E important de înțeles și faptul că strategia lor este, în
esență, de tip acționist, nu se reduce și nu vizează doar comunicarea.
Obiectiv: crearea unui nou consens cultural. Tactica: intimidare. La nivel de viziune este, evident, vorba de același umanism secularist care are drept unic țel combaterea BOR și care se prevalează de ideea modernizării
țării. Pe de o parte, se află ”vechiul”, ”îndoctrinarea”, ”sărăcia”,
”înapoierea”, de cealaltă parte se află ”progresul”, ”știința”,
”civilizația” și Darwin, desigur. Pe de o parte viitorul luminos, pe de
alta ”dușmanul”, ”răul”, țapul ispășitor, cel care trebuie să fie ținta
urii, a setei de răzbunare și a frustărilor din popor.
Strategia lor este de cucerire a centrului simbolic al României, adică a spațiului public, de creare a unui nou consens sociaI, în care reperele sunt ”valorile europene”, adică ”noile drepturi ale omului” (gay rights), ”familiile alternative” ș.a.m.d.
Tactica este cea a guerillei instituționale – neavând amploarea, magnitudinea unei instituții sociale ca BOR, se bazează pe:
acțiuni de hărțuire repetată (plângeri, sesizări, procese), de presiune asupra instituțiilor vizate
Prin aceste tactici asociațiile seculariste reușesc să seteze agenda mediatică, ceea ce pune în defensivă autoritățile publice și Biserica. Următorul pas este să influențeze agenda politicilor publice și cea legislativă.
Activism profesionalizat. Toate
aceste asociații sunt conduse de activiști, militanți profesioniști.
Ele nu sunt opera unor actori sociali care să rezoneze la problemele și
nevoile reale ale societății. Oamenii lor nu sunt ridicați de la firul
ierbii, ci sunt programatic antrenațiși finanțați pentru a împinge înainte o unică agendă.
AutoritATile Publice: Guvern, parlament, primArii
Sunt autoritățile-țintă
pentru exercitarea de presiuni de către palierul asociativ. Autorități
alese, politice sau, acolo unde sunt numite, dependente de politic, dar
și foarte sensibile la capitolul ”imagine publică”. Sunt cele care fac
legile și le aplică, cele care organizează, execută, avizează, aprobă.
De aceea, ele trebuie convinse să fie receptive la agenda
organizațiilor de activiști profesioniști. Dacă nu cedează de
”bunăvoie”, pentru că sunt mai sensibile la opiniile dominante din
societate decât la revendicările bolșevice ale asociațiilor seculariste,
atunci trebuie forțate. Se întâmplă acest lucru prin două moduri: presiune mediatică și, mai ales, presiunea instituțiilor de forță.
InstituTiile sociale: mass-media, Biserica, Scoala, familia
Înșiruirea,
în aceeași zonă socială, a mass-mediei cu Biserica și celelalte este
strict formală. În realitate, primul și cel mai important aliat al
asociațiilor de luptători anticreștini profesioniști este mass-media:
atât cea tradițională (televiziuni, presă scrisă), cât și cea de tip
new media (siteuri de știri, portaluri online etc.). Este mediul care
face ca agenda asociațiilor să devină relevantă, să conteze, multiplicând mesajele, evenimentele, fabricând știri, inventând campanii, impunandteme.
Prin
această mezalianță, atât autoritățile publice, cât și Biserica și
școala, sunt nevoite să se raporteze la agenda făcută de asociațiile
seculariste și mass-media.
Printre
instituțiile media care s-au remarcat cu asupra de măsură în aceste
jocuri de putere enumerăm: cotidienele online adevarul.ro, gandul.info,
portalul hotnews.ro, cotidianul România Liberă, televiziunea Pro TV.
Nici celelalte nu sunt mai prietenoase față de Biserică, însă acestea se
evidențiează prin zelul sistematic depus.
Institutiile de fortA: CCR, instituTiile judiciare, serviciile secrete
Dacă
la presiunea mediatică răul maxim făcut de asociațiile seculariste este
să fixeze agenda și temele, adevărata schimbare a raporturilor de forță
se face doar cu sprijinul instituțiilor de pe acest palier. Este
palierul care dictează regulile jocului. Astfel, decizia CCR nu se
decriptează doar în aspectul său instrinsec, cel de schimbare a
procedurilor de înscriere la ora de religie, ci, mult mai relevant, în schimbarea raporturilor de forță:
”the upper hand” aparține, aici, asociațiilor seculariste. S-a văzut
acest lucru din momentul în care Ministerul Educației a cedat
presiunilor acestor asociații și a decis să bulverseze întreg sistemul
școlar forțând reînscrierea la ora de religie încă din luna martie a.c.
Este
un caz care, cel mai probabil, va fi repetat. Pe teme sensibile ca
educația sexuală sau legalizarea căsătoriilor homosexuale nu avem a ne
teme atât de ceea ce provine de la autoritățile publice, ci de la
această presiune suprapusă a asociațiilor seculariste via
mass-media care dobândește conținut prin deciziile instituțiilor de
forță, a instituțiilor judiciare. Nu este chiar așa greu de imaginat, de
pildă, un caz ipotetic în care CCR sau un oarecare tribunal decide că
un copil a fost lezat în ”interesele sale superioare” de faptul că e
privat de educație sexuală în școală. Ministerul nu va avea altceva de
făcut decât să respecte decizia și, în implementarea ei, va fi străjuit
drastic de legiunea secularistă și de organele mass-media.
Serviciile
secrete sunt o specie diferită din regnul instituțiilor de forță.
Implicarea lor în actualul mecanism de resetare a raporturilor de forță
între instituțiile sociale ale României se face resimțit în mod discret,
ca o umbră a proceselor vizibile și descrise până acum. În cele din
urmă, resorturile reale ale deciziei CCR nu se cunosc și este improbabil
ca la mijloc a fost o pasionată controversă constituțională. Mai mult
decât atât, după cum deseori au admis ca fiind un lucru de laudă,
mass-media este împânzită de agenți acoperiți. Or mass-media are un rol
bine delimitat în acest proces, după cum am văzut. Implicarea cheie a
serviciilor, sau a unei părți a serviciilor, în secularizarea României,
este, așadar, aproape demonstrată matematic.
În
fine, să nu uităm că există și alte pârghii de remodelare socială.
Recent, un jurnalist cerea DNA-ului să dea iama în ”sfinții părinți”.
Elementul geopolitic.
Procesul descris, pe scurt, mai sus, nu este unul de inspirație locală.
Este legat de actualele confruntări geopolitice în zona de graniță
dintre Vest și Est. Era vizibilă, oricum, artificialitatea ONG-urilor
seculariste și finanțarea lor din străinătate. În schimb, în prezent e
vizibil faptul că agenda schimbării mentalităților și a diminuării
influenței Bisericii este asumată de instituțiile de forță, subordonate
centrului metropolitan american. De altfel, în ultima perioadă s-a
discutat insistent, în mas-media, despre rolul potențial dăunător al
Bisericii Ortodoxe Române din perspectiva înfruntării dintre SUA și
Rusia.[3]
Ce-i de fAcut?
Cei din Biserică trebuie, în primul rând, să conștientizeze
situația în care se află. Nu avem doar o problemă de comunicare. Nu
avem doar o problemă punctuală. Nu este vorba doar despre un proces
social, ci de o acțiune premeditată, planificată, concertată. Este o
miză care transgresează, cumva, intențiile punctuale ale diverșilor
actori sociali implicați. Să nu ne închipuim că Patriarhia Română a fost
obtuză și nu știe să colaboreze inteligent. Dimpotrivă, partea
americană e surdă și dă semne că nu vrea să aibă un partener și în
această instituție socială. Propuneri au existat, din partea română.[4] Din partea americană, tăcere și presiuni pentru secularizare și drepturi gay.
De aceea, BOR nu se poate rezuma, în încercarea de contracarare a ofensivei anticreștine, doar la răspunsuri punctuale,
atât pe plan comunicațional, cât și pe plan acțional. Comunicatele de
pe basilica.ro sunt insuficiente. Deși binevenită, inițiativa APOR
(Asociația Părinților pentru Ora de Religie) este, la rându-i,
insuficientă. De altfel, dacă se întreabă cineva de ce este societatea lor civilă mai influentă decât societatea noastră civilă, răspunsul se află în mecanismul descris mai sus. Societatea noastră
civilă nu va beneficia niciodată de raporturi privilegiate cu
mass-media și cu instituțiile de forță. Lipsa noastră de eficiență se
mai explică și prin slaba identitate organizațională, dar și strategia
precară pe care o folosim.
În al treilea rând, BOR ar putea recuceri acele
zone care-i sunt încă accesibile, de la toate palierele amintite.
Pentru acest lucru ar trebui să exise un proces de reflecție critică
intern, la nivel superior, în care să se identifice, printre altele, și
cauzele ce au dus la pierderi majore.
Deloc în ultimul rând, BOR ar putea să-și redefinească prezența în societatea românească. În acest moment, Biserica este definită, prin campania asociațiilor seculariste, drept o structură de și pentru putere. Este asociată celor puternici și corupți, celor îndestulați și privilegiați. Este un mit
foarte puternic și pervers totodată, pentru că realitatea este, de
fapt, că BOR a pierdut legăturile esențiale cu nucleul puterii reale ce
se exercită în România.
Mai
mult decât atât, inclusiv ca organizație, structura sa celulară,
descentralizată, flexibilă, fluidă, canalele de comunicare întotdeauna
deschise înspre și dinspre societate, au făcut din Biserică, din punct
de vedere istoric, o rețea de rezistență, îngrijire, apărare a celor
slabi față de cei puternici. Această calitate trebuie recuperată.
Preotul poate să-și propună să devină un fel de ombudsman al
celor sărmani, dar și al celor care se simt, într-un fel sau altul,
abuzați de instituții. Procedând astfel, implicându-se, de pildă, în
modul în care funcționează spitalele, în modul în care bolnavii sunt
îngrijiți, în modul în care este finanțat un spital, în maniera în care
este dotată o școală, preotul va reaminti poporului că el este
adevăratul său aliat, ci nu acele organizații care nu dau doi bani pe
viața amărâtului, ci se folosesc de suferință doar ca să-i îndepărteze
aceluia și pe Bunul Dumnezeu. Este, evident, ușor să dai sfaturi unor
oameni deja depășiți de sarcinile de bază ale slujirii lor. Ce este cert
e că avem nevoie de o alianță mobilizatoare a clerului cu mirenii (masa) și cu intelectualitatea. O alianță lucrativă, prezentă, misionară, nu una de vitrină.
[2] Exemple:
ASUR, Asociatia Solidaritatea pentru Libertatea de Constiinta,
Asociatia Tinerii Europeni pentru Romania, Asociatia Elevilor din
Constanta, ACCEPT etc.
[3] Există
mai multe poziționări pe tema ortodoxiei ca ”vulnerabilitate” a
României față de Rusia. Varianta dură este cea care definește, ortodoxia
drept o vulnerabilitate ca atare, pentru simplul motiv că
există ca religie majoritară ce este opusă ”valorilor” occidentale
(definite, bineînțeles, nu în sens conservator, ci în sens neoliberal).
Alte puncte de vedere, aparent mai nuanțate, fac o diferență între
organizația bisericii și masa de credincioși, ce pot fi, la o adică,
puse sub control, și presupuși agenți de influență ai rușilor, fie în
postura de ”idioți utili” care rostogolesc viziuni favorabile Rusiei,
fie în postura de agenți plătiți. Perversitatea acestui punct de vedere
este că servește la punerea la index și la stigmatizarea oricărei voci
ortodoxe care nu se conformează viziunii ideologice neoliberale. Mai
mult decât atât, este dăunătoare chiar și din perspectiva temei
războiului informațional, pentru că agenții de influență și propaganda
neagră nu lucrează niciodată atât de previzibil – aceștia pot fi plasați
inclusiv în surse mediatice pro-occidentale și pot funcționa, de pildă,
pe baza principiului exagerării și caricaturizării punctului de vedere
occidental pentru a crea polarizări artificiale. În fine, există și
unele vederi echilibrate, care resping tema ca fiind una falsă, de
propagandă. Un exemplu pozitiv, în acest sens, este Horațiu Pepine, în
acest articol publicat pe ediția română a dw.de: Biserica Ortodoxă şi Rusia
[4] Conform articolului ”Wikileaks despre întâlnirea lui Taubman cu Patriarhul Daniel (traducerea integrala)”, din cotidianul România Liberă (05
aprilie 2011), care citează o telegramă Wikileaks, Patriarhul Daniel ar
fi cerut Ambasadorului SUA de atunci, Nicholas Taubman, implicarea și
sprijinul pentru dezvoltarea de relații ”ecumenice” cu organizații
religioase din SUA. Dincolo de caracterul problematic, din punct de
vedere canonic, al ideilor Patriarhului Daniel, acest lucru arată o disponibilitate
a părții române către colaborare. Ambasada SUA a rămas, însă, pe
pozițiile sale inflexibile legate de retrocedările proprietăților
greco-catolicilor, de promovare a agendei homosexualiste și a celei
seculariste.
”ambuscade” artificiale
(crearea de scandaluri prin popularizarea tendențioasă, repetată,
manipulatorie a unor fapte ”scandaloase”, reale sau exagerate – vezi
cazurile cu manualele religioase, cu teatrul creștin etc.), precum și pe
acțiuni de ”intimidare” (bully) cât se poate de clasice (copii religioși sunt ”tembeli”, ”idioți” etc.).
acțiuni de legitimare pentru publicul larg:
uneori, aceste asociații se implică în cauze conexe pentru a părea ca
au o paletă mai largă de preocupări (vezi cazul asociației lui Emil
Moise, implicată într-o chestiune socială legată de statutul
profesorilor din rural).
acțiuni coordonate ”în lanț”. Deși nu sunt parte a unei structuri formale centralizate, asociațiile enumerate mai sus acționează întotdeauna coordonat.
Adăugaţi un comentariu