CUNUNIA (Nunta)

 

204. Unde se cuvine să se facă slujba Cununiei?

Slujba Cununiei se cuvine să se facă în biserică, deoarece Cununia este una din cele şapte Taine şi aici e locaşul sfânt în care se săvârşesc şi celelalte Sfinte Taine şi pentru că aici se adună şi Biserica în înţelesul ei de comunitate, adică obştea credincioşilor din care face parte şi care, în felul acesta, se bucură şi ia parte împreună cu noi la unul din cele mai de seamă prilejuri de bucurie din viaţa noastră, după cum ia parte şi la necazurile şi durerile noastre. De aceea, săvârşirea cununiei în casă este îngăduită numai rareori şi numai din motive bine întemeiate, cu dezlegarea arhiereului, care hotărăşte de la caz la caz.

205. Când se săvârşeşte Cununia?

Fiind prilej de bucurie şi de veselie, Cununia se săvârşeşte în zilele de sărbătoare, îndată după liturghie, când toţi credincioşii se află în biserică.

206. Când nu se pot face nunţi?

Potrivit poruncii a noua a Bisericii, nu se pot face nunţi în următoarele zile şi răstimpuri de peste an:

a) În cele patru posturi de peste an, ca şi în toate zilele de post din cerite şi ospetele ce însotesc  de  obicei  nunta  nu  se  potrivesc  cu  pocăinţa  şi  înfrânarea  pe  care  ne-o  impune postul. În Păresemi este îngăduiţă la nevoie logodnă şi aceasta numai în ziua Bunei-Vestiri (dacă nu cade în săptămâna Patimilor) şi în Duminica Floriilor.

b) în săptămâna brânzei (sau săptămâna albă), care este socotită ca vreme de pregătire pentru post.

c) în săptămâna luminată (dintre Duminica Paştilor şi Duminica Tomii), în Duminica Rusaliilor, în răstimpul dintre Crăciun şi Bobotează, precum şi în ajunul tuturor Praznicelor împărăteşti, pentru ca veselia nunţilor să nu întunece sau să ne facă să uităm bucuria duhovnicească a celor mai mari sărbători creştine.

207. Ce e logodna şi care e rânduiala ei?

Logodna (cuvânt slav, care înseamnă a face făgăduinţă de căsătorie) e rânduită tocmirii sau aşezării nunţii a doi tineri care s-au făgăduit unul altuia. Biserica binecuvintează această veche datină printr-o slujbă scurtă, premergătoare nunţii sau cununiei; slujba logodnei de cele mai multe ori se face împreună cu slujba cununiei, săvârşindu-se imediat înaintea acesteia (dar se poate face şi aparte, cu mult mai înainte). Logodna binecuvântată de Biserică are o deosebită valoare prin legatura ei cu căsătoria, cu Sfânta Taină a Nunţii, de aceea ea nu se poate strica sau desface ca orice învoială omenească. Partea cea mai de seamă a slujbei logodnei e punerea inelelor în degetele logodnicilor de către preot şi apoi schimbarea acestor inele de către naşi.

208. Ce rost au inelele de la logodnă?

Ele sunt semnul iubirii, al credincioşiei şi al legăturii trainice pe care o făureşte Taina Căsătoriei între viitorii soţi. Slujba logodnei şi a cununiei se face în naos, adică în sânul Bisericii, înaintea unei mese pe care se aşază Sfânta Evanghelie, cununiile, Sf. Cruce, sfeşnice cu lumânări şi inelele de logodnă. Mirele stă în dreapta ca unul care este mai mare şi cap femeii, iar mireasa la stânga  lui, lângă inima lui şi ca una care este mai mică decât bărbatul, fiind făcută din coasta lui şi datorându-i supunere şi ascultare.

Atât la logodnă cât şi la Cununie, mirii sunt însoţiţi de naşi (nuni).

209. Care este rostul naşilor la cununie?

Rostul şi datoria naşilor la cununie sunt aceleaşi ca ale naşilor de la botez. Ei sunt martori şi chezaşi ai tememiciei făgăduinţelor făcute de viitorii soţi unul faţă de altul şi ai trainiciei legăturii pentru tot restul vieţii. De aceea pun mâna pe cununii, atât atunci când sunt puse pe capul mirilor, cât şi atunci când sunt luate. De regulă ei sunt aceiaşi de la botez, sau urmaşii lor, şi trebuie să fie ortodocşi şi cu bună vieţuire creştinească, purtându-se faţă de miri ca nişte părinţi şi învăţători ai acestora. În timpul slujbei, naşii ţin în mână făclii aprinse, simbol al curăţiei mirilor, al luminii darului de sus şi al bucuriei nuntaşilor.

210. Care e partea cea mai de seamă din rânduiala Cununiei?

Este punerea cununiilor: preotul face de trei ori semnul crucii cu cununiile peste feţele mirilor, rostind la fiecare, de câte trei ori, cuvintele: «Cununa-se robul (roaba) lui Dumnezeu (numele)  cu  roaba  (robul)  lui  Dumnezeu  (numele),  în  numele  Tatălui  şi  al  Fiului  şi  al Sfântului Duh», apoi le pune pe capul lor, întâi al mirelui şi apoi al miresei.

211. Ce închipuie „cununiile” care se pun pe capul mirilor?

Acestea  sunt  făcute  în  chipul  coroanelor  cu  care  se  încununau  odinioară  regii  şi împăraţii. Ele închipuie podoaba, cinstea şi răsplata care se aduc curăţiei şi fecioriei mirilor pentru care aceştia sunt încununaţi ca nişte împăraţi, înzestraţi cu puterea de a da viaţa, a naşte copii. De aceea se şi cântă pentru dânşii: «Doamne, Dumnezeul nostru, cu mărire şi cu cinste încununează-i pe dânşii!» După punerea cununiilor, urmează Apostolul (de la Efes. cap. 5, vers 20-33), în care Sfântul Apostol Pavel aseamănă nunta cu legătura sfântă dintre Hristos şi Biserică, îndemnând pe miri să se iubească unul pe altul. Se citeşte apoi Evanghelia în care se istoriseşte minunea înfăptuită de Mântuitorul la nunta din Cana Galileii (Ioan 2, 1-11). Urmează o ectenie, după care preotul binecuvintează paharul de obşte (comun), adică un pahar cu vin din care dă mirilor să guste pe rând, în timp ce se cântă: «Paharul mântuirii voi lua şi numele Domnului voi chema» (Ps. 115, 4).

212. Ce înseamnă paharul acesta?

Înseamnă, pe de o parte, bucuria şi veselia nunţii, iar pe de alta, unirea într-un cuget şi menirea comună a viitorilor soţi pe care ei vor împărtăşi-o împreună de aici înainte, având parte de aceleaşi bucurii şi aceleaşi necazuri. Aceleaşi lucruri închipuie şi bucata de pâine din care se dă acum mirilor să guste, odată cu paharul de obşte. După aceasta se face înconjurarea de trei ori a mesei de către alaiul de nuntă, format din slujitori, miri şi naşi.

213. Ce înseamna înconjurarea mesei?

Această înconjurare în chip de horă închipuie bucuria prilejuită de nuntă. Şi deoarece nunta se face în scopul naşterii de prunci, Biserica ne duce cu gândul la naşterea minunată a dumnezeiescului Prunc din Sfânta Fecioară, naştere pe care a prezis-o mai ales proorocul Isaia (7, 14). Pe acesta îl îndeamnă acum Biserica, prin cântăre, să dănţuiască împreună cu noi, de bucurie că i s-a împlinit proorocia: «Isaie, dănţuieşte! Fecioara a avut în pântece...» etc. Se cântă, de asemenea, şi celelalte două cântări de la slujba hirotoniei: «Sfinţilor Mucenici..» şi «Slava Tie, Hristoase Dumnezeule...», care înseamnă că mirii trebuie să se facă părtaşi ai lui Hristos şi ai sfânţilor Lui, prin viaţa curată pe care o vor duce şi în căsnicie.

214. Sunt îngăduite de Biserică a doua şi a treia nuntă?

A doua şi a treia nuntă erau privite odinioară de Biserică cu mai multă asprime şi îngăduite numai ca un pogorământ făcut pentru slăbiciunea firii omeneşti. De aceea, erau însoţite de unele epitimii, sau canoane de pocăinţă (opriri de la Sf. Împărtăşanie), Astăzi însă, deoarece asemenea căsătorii au devenit mai dese, Biserica e nevoită să le îngăduie şi să le binecuvinteze, pentru a nu lasa pe cei împreunaţi cu legatura trupească, să traiască în păcat, fără binecuvântarea lui Duznnezeu.

215. Slujba la a doua şi a treia nuntă e ca şi la cea dintâi?

Nu este la fel. Cununia a doua şi a treia se săvârşesc după o rânduială deosebită, în care se vede încă vechea disciplină a asprimii cu care erau privite de către Biserică asemenea căsătorii. Această rânduială este, în prima ei parte, mult mai simplă şi mai puţin sărbătorească decât cea de la prima cununie. Logodna este împreunată aici cu cea a cununiei, ca o singură slujba, având binecuvântarea de la început nu ca la Taine («Binecuvântată este împărăţia Tatălui...»), ci ca la slujbele de binecuvântare şi sfânţire, numite ierurgii («Binecuvântat este Dumnezeul nostru...»). Atât, ectenia, cât şi molitvele de la logodnă, cât şi cele dinaintea punerii cununiilor, cuprind rugăciuni pentru pocăinţă şi iertarea mirilor, pentru că însoţirea lor prin a doua sau a treia nuntă le e socotită ca un păcat izvorât din aprinderea trupească, pe care ei n-au putut-o birui. Începând de la punerea cununiilor pe cap, rânduiala slujbei la a doua şi a treia nunta e întocmai ca şi la prima nuntă.

216. E îngăduită a patra nuntă?

A patra nuntă e socotită de Biserică drept o fărădelege, de aceea preoţii sunt opriţi de a o sluji, sub pedeapsa caterisirii.

217. Ce trebuie să ştie şi să păzească mirii?

«Trebuie să ştim că ei ce se însotesc prin nuntă s-au însoţit de la Dumnezeu şi sunt curaţi cu chemarea Celui Curat. Să păzească deci unul faţă de altul nunta neîntinată şi în pace, să vieţuiască în cucernicie. Cei ce au luat unire de la Dumnezeu, pentru cinste, dragoste întru curăţie, însoţirea într-un gând şi în pace, să le păzească unul cu altul, ca un odor, pentru ca să nu li se ceară să dea răspuns de curăţie şi de celelalte lucruri dumnezeieşti; şi să se îngrijească nu numai de trupul lor, ci mai cu seamă de sufletele lor... căci într-acest chip şi Dumnezeu va fi  cu  dânşii.  Pe  fiii  lor  să-i  crească „întru  frică şi  învăţătura Domnului”, precum învaţă dumnezeiescul Pavel (Efes. 6, 4), şi din cele ce câştigă de la Dumnezeu să miluiască pe fraţii cei săraci, ca şi ei să fie miluiţi şi să se învrednicească împărăţiei cerurilor, împreună cu fiii lor». Să nu uite mirii că legătura cu care Taina nunţii uneşte pe bărbat şi femeie este sfântă şi veşnică, pentru că este binecuvântată şi consfinţită de Biserică, adică întărită de Dumnezeu însuşi. Precum auzim în Apostolul ce se citeşte la cununie, această legătură e asemanată de Sf. Apostol Pavel cu legatura sfâtă şi tainică dintre Hristos şi Biserică (Efes. 5, 23 ş.u.). Ea trebuie să rămână deci trainică şi statornică şi nu poate fi desfăcută pentru orice nepotrivire trecătoare, sau pentru alte pricini mărunte care tulbură din când în când pacea şi liniştea căminului. Supărările şi necazurile, mici sau mari, de care nimeni nu este scutit în viaţa, pot umbri uneori înţelegerea şi armonia ce trebuie să dăinuiască între soţi; dar ele nu sunt temeiuri pentru divorţ, adică pentru desfacerea căşniciilor. „Şi vor fi cei doi un trup...” zice Sfântul Apostol Pavel despre cei ce se însoţesc prin Taina nunţii (Efes. 5, 31). «Şi pe care i-a unit Dumnezeu, omul să nu-i despartă...», adaugă Biserica, citând pe Mântuitorul. Numai păcatul adulterului de care s-ar face vinovat unul din soţi dă celuilalt dreptul de a rupe legătura căsătoriei, pângărită prin păcat. Şi numai moartea desparte vremelnic pe soţii care s-au iubit în această viaţă, pentru ca să-i unească din nou, pentru veşnicie, în cealaltă viaţă.

 

HIROTONIA

 199. Ce sunt hirotonia şi hirotesia?

Hirotonia  e  cuvânt  grecesc,  care  se  tălmăceşte:  alegere  prin  ridicarea  şi  punerea mâinilor, pentru ca orice har în legătura cu gradele preoţiei se dă prin punerea mâinilor Episcopului. Prin Taina Hirotoniei se aşază în Biserică cele trei trepte sau stări ale preoţiei, adică (începând de jos în sus): diaconia, preoţia şi arhieria. La treptele de sus se ajunge numai trecând prin cele de jos, adică: cel ce se hirotoneşte preot trebuie să fie mai întâi hirotonit diacon şi apoi preot. Fiecare dintre cele trei trepte are rânduiala ei proprie de hirotonie. Cel ce vrea să fie hirotonit diacon trebuie să treacă mai întâi prin alte două trepte, şi anume: slujba de citet şi ipodiaconatul. Ele se dau prin hirotesie. Acest cuvânt înseamnă, simplu, punerea mâinilor; hirotesia nu e tot una cu hirotonia. Hirotonia înseamnă învestirea cu una din treptele preotiei, pe când hirotesia înseamnă acordarea unei stujbe bisericeşti inferioare sau a unor grade şi ranguri onorifice în ierarhia bisericească administrativă. Cel ce se hirotoneşte diacon este făcut deci întâi citeţ şi apoi ipodiacon.

200. Cine are dreptul de a săvârşi hirotonule şi hirotesiile? 

 Atît hirotesiile premergatoare diaconiei cât şi hirotoniile se savîrsesc numai de Episcop  (Arhiereu).

201. Unde se săvirsesc hirotoniile şi hirotesiile?                                                                                                                                                                            

Atât  hirotoniile  cât  şi  hirotesiile,  după  canoane,  se  săvârşesc  numai  în  biserică. Anume, hirotoniile înlăuntru altarului, înaintea Sfintei Mese, iar hirotesiile se fac în faţa altarului, pe locul dinaintea Uşilor Împărăteşti.

202. Când se săvârşesc hirotoniile şi hirotesiile?

Hirotonia preotului şi a arhiereului se săvârşeşte numai la Liturghia deplină, adică la Liturghia Sf. Ioan sau la cea a Sf. Vasile; hirotonia diaconului se poate face şi la Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite. Nu se pot hirotoni mai multe persoane pentru aceeaşi treaptă la o Liturghie; hirotesii se pot face mai multe la una şi aceeaşi Liturghie (mai mulţi citeţi sau ipodiaconi). Hirotonia diaconului se face după sfântirea Darurilor, şi anume după ce arhiereul zice ecfonisul: «Şi să fie milele Marelui Dumnezeu...». Hirotonia preotului se face înainte, de sfinţirea Darurilor (după Heruvic); iar a arhiereului se face mai înainte şi anume după cântarea «Sfinte Dumnezeule».

203. Care e partea cea mai de seamă din rânduiala hirotoniei?

E rugăciunea de hirotonie «Dumnezeiescul har...», rostită de Episcopul hirotonisitor, prin care el cheamă harul Sfântului Duh să se pogoare asupra candidatului îngenuncheat în faţa Sfintei Mese, în timp ce clericii împreună-liturghisitori cântă încetişor şi dulce: «Doamne miluieşte»,  de  mai  multe  ori.  După  aceasta,  arhiereul  în  faţa  uşilor  împărăteşti  dă  celui hirotonit veşmintele treptei pentru care a primit hirotonia, arătându-le pe rând poporului şi zicând «Vrednic este!», la care corul sau credincioşii răspund de trei ori: «Vrednic este!»

ÎMPĂRTĂŞIREA (Cuminecarea)

 

193. Cine are dreptul de a da Sfânta Împărtăşanie?

Numai preotul (sau arhiereul). Diaconul poate împărtăşi la vreme de mare nevoie pe mireanul ce se apropie de moarte, numai dacă e lipsă de preot. Dacă într-un asemenea caz lipsea şi diaconul, dar erau la îndemâna Sfintele Taine, Sfântul Simion al Tesalonicului - pentru cazuri «de mare nevoie şi cu multă luare aminte» - îngăduia prin pogorământ ca, chiar şi un cântăreţ sau un credincios mai curat şi mai cucernic să poată împărtăşi pe cel ce e pe moarte, spre a nu răposa acesta lipsit de merindea vieţii celei veşnice. Călugării şi pustnicii, care vieţuiesc în locuri depărtate de biserici şi de preoţi, de asemenea se pot împărtăşi singuri, dar cu o anumită rânduială.

194. Când şi de câte ori pe an se cuvine să se împărtăşească credinciosul?

Impărtăşirea creştinului fiind strâns legată de spovedanie sau mărturisire, tot ce am spus despre timpul sau termenele de spovedanie se potriveşte şi aici. Adăugam ce spun despre acest lucru Povăţuirile din Liturghier: «Preoţii de enorie să înveţe pe poporenii lor ca, într-un cuget curat, atât parte bărbătească cât şi femeiască, de va fi cu putinţă la praznice, iar de nu, negreşit în cele patru posturi de peste an, să se pregătească pentru Sfânta Împărtăşanie... Iar de vor vrea să se apropie de Sfânta Împărtăşanie şi afară de cele patru posturi obişnuite, să postească mai înainte... şi să se pregătească după rânduială, prin mărturisirea păcatelor... ». De dorit este ca fiecare creştin să se împărtăşească cât mai des, bineînţeles pregătindu-se din vreme pentru aceasta (I Cor. 11, 28-29).

195. Cine se poate împărtăşi?

Numai cei pregătiţi şi vrednici, căci aşa ne învaţă Sf. Apostol Pavel: „Să se cerceteze omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea alin pahar; căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osânda îşi mănâncă şi bea, nesocotind Trupul Domnului” (I Cor. 1l, 28-29). La fel ne învaţă şi Sfinţii Părinţi. În  general,  sunt  opriţi  de  la  împărtăşire  cei  vinovaţi  de  păcate  grele  (lepadare  de credinţă, ucideri, desfrânare, curvii, furturi şi hoţii, cămătarii, cei ce umblă cu farmece sau vrăji şi descântece), după cum scrie în Molitfelnic la Învăţătura pentru canoanele de spovedanie, şi aceia pe care îi va găsi nevrednici duhovnicul533. Dar chiar cei curaţi şi vrednici nu se pot împărtăşi fără pregătirea trebuincioasă.

196. Cum se cuvine să ne pregătim pentru împărtăşire?

Pregătirea pentru împărtăşire este trupească şi sufletească. Ea constă din:

a) spovedanie (mărturisirea păcatelor), fără de care nimeni nu se poate împărtăşi. Numai copiii până la vârsta de 7 ani sunt scutiţi de spovedanie;

b) împăcarea cu toţi. Să nu fii certat cu nimeni şi să nu ai nimic împotriva cuiva;

c)  înfrânarea  de  la  orice  poftă  (împreunarea  trupeasca)  cel  puţin  cu  câteva  zile înainte  şi abţinerea de la mâncare şi băutură în ziua împărtăşirii; numai celor bolnavi pe moarte li se poate da Sfânta Împărtăşanie pe mâncate.

d) Citirea pravilei pentru împărtăşire, adică a rugăciunilor pregătitoare pentru împărtăşirea  cu  vrednicie,  pe  care  uneori  le  citeşte  preotul  în  numele  credincioşilor,  în biserică, înainte de împărtăşire. (Vezi-le în Ceaslov sau în Cartea de Rugăciuni).

197. Când şi cum se împărtăşesc credincioşii (mirenii)?

Credincioşii (mirenii) se împărtăşesc afără din Altar, în faţa uşilor împărăteşti, după ce se împărtăşesc sfinţiţii liturghisitori, anume atunci când răsună chemarea: «Cu frică lui Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să va apropiaţi». În fruntea lor, adică îndată după clerici, se împărtăşesc mai întâi slujitorii bisericeşti inferiori, care au hirotesie de ipodiaconi, citeţi sau cântăreţi, apoi călugării fără hirotonie şi în fine credincioşii de rând537. La vremea cuvenită se apropie fiecare cu cuviinţă şi cu evlavie, în linişte şi cu bună rânduială, întâi bărbaţii, începând cu cei mai bătrîni, apoi femeile şi în urmă copiii, ţinînd în mînă câte o lumânare aprinsă, în semn de bucurie şi cinste pentru stăpânul Hristos al Cărui Sfânt Trup şi Sânge îl vor primi în casa trupului şi a sufletului lor. Înainte de a-i împărtaşi, preotul citeşte, în numele lor şi în auzul tuturor, rugăciunile pe care le zic şi sfinţiţii slujitori în altar în timpul împărtăşirii lor: «Cred, Doamne, şi mărturisesc...», «Cinei Tale celei de taină...» şi «Nu spre judecata sau spre osândă...». Bun şi frumos este obiceiul vechi ca înainte de împărtăşire, fiecare să-şi ceară iertare de la toţi cei din biserică538, sărutând cei mai mici mâna celor mai mari  în  semn  de  supunere şi  de  respect  (copiii  faţă  de  părinţi,  finii  faţă  de  naşi).  Spre deosebire de clerici, credincioşii primesc deodată atât Trupul cât şi Sângele Domnului din potir, cu linguriţa, din mâna preotului, care spune de fiecare dată: «Se împărtăşeşte robul (roaba) Lui Dumnezeu (N) cu cinstitul şi Sfântul Trup şi Sânge al Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci». În timpul când se împărtăşesc credincioşii, la strană se cântă chinonicul, adică imnul împărtăşirii: «Trupul lui Hristos primiţi...» sau «Cinei Tale celei de taină...». După împărtăşire fiecare îşi şterge buzele cu ştergarul din mâna preotului, sărută Sfântul Potir, ca pe însăşi coasta lui Hristos, din care a curs sânge şi apă, şi se închină mulţumind lui Dumnezeu. Apoi primeşte anaforă, la Paşte artos sau „Paşte mic”, puţin vin pentru a-şi clăti gura şi pentru ca să nu mănânce altceva după Sfânta Împărtăşanie. Cel ce a primit Sfânta Împărtăţanie se cuvine să nu mai sărute icoane sau mâna cuiva, să nu scuipe pe jos şi să aibă grijă mai cu seama ca nici un cuvînt de ocară, de blestem, de clevetire sau orice vorbire deşartă să nu spurce gura sa, pentru cinstirea dumnezeiescului Trup şi Sânge pe care l-a primit în ea.

198. Cum se face împărtăşirea bolnavilor?

Bolnavii pot fi împărtăşiţi de preot afără din biserică, adică la casele lor, sau la spital, cu părţicele din Sfântul Trup, sfinţit anume pentru acest scop în Joia Patimilor şi păstrat în Altar, în  chivotul  de  pe  Sfânta  Masă.  În  aceste  cazuri,  împărtăşirea  se  face  după  o  rânduială deosebită, înscrisă în Molitfelnic (Rânduială ce se face când se va întâmpla a se da foarte grabnic celui bolnav Împărtăşirea). Nu se poate da însă Sfânta Împărtăşanie bolnavilor căzuţi în stare de inconştienţă, neşimtire sau celor ieşiti din minţi, nebuni.

 https://basilica.ro/studiu-al-unor-cercetatori-americani-despre-riscul-infectarii-din-potirul-euharistic-nu-a-existat-niciun-caz/

Anafura: nafură, anaforă (gr. ἅγιος, ὁ, ἄρτος — aghios artos = pâine sfinţită, lat. nafora)
— este pâinea sfinţită, tăiată în formă de cubuleţe, ce se împarte credincioşilor, la sfârşitul Sf. Liturghii, după ce s-au miruit. Este pusă pe anaforniţă (tavă sau un vas cu picior) aşezată pe o măsuţă, în dreapta preotului care miruieşte, şi fiecare credincios, trecând de la miruit, ia o bucăţică de anafura, pe care o mănâncă, cu condiţia să nu fi mâncat nimic şi nici apă să nu fi înghiţit în ziua respectivă. Ea se mai numeşte şi antidor (ἀντίδωρον, τό — antidoron = în loc de dar). Despre aceasta spune Sf. Simeon al Tesalonicului: „Iară antidorul este pâine sfinţită, care se face din acea prosforă (prescură) din care se scoate agneţul, care se jertfeşte şi se face trupul Domnului. Antidorul se dă în locul darului celui mare al înfricoşatei cuminecături (împărtăşanii), căci nu toţi credincioşii sunt vrednici a se împărtăşi... ci el, numindu-se după cuviinţă antidor, adică în loc de dar, căci darul lui Dumnezeu dă...“ (Mitrofanovici V., dr., Liturgica Bisericii Ortodoxe, Cernăuţi, 1929, p. 601). Despre pregătirea anaforei Liturghierul scrie: „Anafura se taie din prescura din care s-a scos Sfântul Agneţ. Dacă sunt credincioşi mulţi şi nu ajunge numai o prescură, se poate tăia şi prescura a doua, din care s-a scos părticica întru cinstea şi pomenirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Drept aceea aceste două prescuri se cade să fie întregi şi mai mari, iar nu numai peceţi, chibuzind astfel preotul ca să ajungă pentru anafura“ (Liturghier, Bucureşti, ediţii: 1957, 1967, p. 143). Anafura se taie la proscomidiar, după ce s-au pregătit Darurile, şi se aşează pe anaforniţă. Ea se sfinţeşte în timpul când la strană se cântă Axionul; preotul ia vasul cu anafura şi îl atinge de Sf. Disc şi de Sf. Potir binecuvântând: „Binecuvântată este anafura sfinţilor Tăi, Doamne, acum şi pururea şi în vecii vecilor, Amin“. (Liturghier, Bucureşti, ediţii: 1957, 1967, p. 142). Deoarece se face sfinţirea ei în timpul Axionului (adică atunci când se face pomenirea Sfintei Fecioare după sfinţirea Darurilor), împărţirea anafurei la sfârşitul Liturghiei simbolizează rămânerea Maicii Domnului încă multă vreme pe pământ, în mijlocul primei comunităţi creştine, după înălţarea la ceruri a Fiului ei şi până la adormirea ei (Liturgica Specială, Bucureşti, ed. a II-a. 1985, p. 331)). Anafura este un „înlocuitor“ al Sfintei împărtăşanii (care vine ca un pogorământ pentru cei care nu s-au împărtăşit) şi de aceea, ca şi Sfânta împărtăşanie, se ia pe nemâncate (când se ia şi aghiasmă, se ia întâi aghiasma şi apoi se mănâncă anafura). Ea se dă credincioşilor ca simbol al comuniunii spirituale. Vechile Pravile şi Cărţi de învăţătură pentru preoţi impuneau pentru luarea anafurei aceeaşi pregătire trupească şi sufletească la fel ca şi pentru împărtăşanie. Tot anafura este şi pâinea numită „Paşte“, binecuvântată şi stropită cu vin, care se dă credincioşilor în Duminica învierii, după împărtăşanie (la slujba de noapte).

Anafura