Adeseori se argumentează că, în contextul actual al globalizării, ar fi mai firească predarea în școlile publice a istoriei comparate a religiilor sau chiar a eticii. Credem însă că o asemenea soluție nu numai că nu este justificată, dar chiar prezintă câteva pericole dacă nu chiar efecte negative evidente.
Să începem în primul rând prin a spune că un studiu comparat al religiilor și o istorie a acestora sunt posibile numai dacă sunt îndeplinite două condiții de bază, două presupoziții ideologice:
1. Niciuna din religiile studiate nu poate fi prezentată și ca fiind adevărată în doctrinele sale și în miturile fondatoare.
2. Studiul istoriei presupune adevărul absolut al unei perspective istorice evoluționiste și materialiste, liberă de elemente supranaturale (care țin de domeniul religiilor studiate), dar subordonată unor prezumții ideologice.
Acest aspect este foarte important fiindcă clarifică atît consecințele unei eventuale înlocuiri a predării confesionale cu o istorie comparată a religiilor, dar pune în lumină și motivele posibile ale propunerii unui astfel de schimb.
Petre Țuțea spunea cândva “Mai multe adevăruri, niciun adevăr!”. Fobia modernă față de pretenția religioasă a unui adevăr dogmatic unic, imuabil, nu ascunde nimic altceva decât dorința de a propune un adevăr propriu la fel de dogmatic și la fel de pretențios. Anume, acela că nu există o realitate care să transceadă materia, dincolo de ce putem percepe și controla, dincolo de ceea ce putem accesa fără niciun efort de transformare personală.
Istoria critică a religiilor va presupune din start că apariția și dezvoltarea religiilor sunt fenomene absolut naturale. Ceea ce face din start ca miturile originare ale fiecărei religii să fie false. Mitul mozaic și creștin al creației lumii este astfel fals. Adevărat, poate, doar metaforic sau simbolic în cel mai bun caz. Profeții vechiului testament nu au avut niciun fel de experiență spirituală și spusele lor nu sunt nicicum inspirație divină. Ci, cel mult, o inspirație personală, determinată în întregime cultural și conjuctural istoric. Autenticitiatea multora din scrierile Noului Testament este pusă la îndoială. Chiar și existența reală a lui Iisus Hristos este discutată, ca să nu mai vorbim de pretenția sa a fi Fiului lui Dumnezeu.
Același lucru se poate spune și despre miturile hinduse, sau despre experiențele profetului Mohamed. Fiecare tradiție religioasă este astfel redusă la o sumă de idealuri, metafore și alegorii simbolice, menite să ajute oamenii să se agațe de un sens mai înalt al existenței. Dar bineînțeles că istoricul critic al religiei nu crede nimic din toate acestea, și nu este angajat personal în niciuna din aceste tradiții. Ceea ce propune el este o perspectivă rece, neutralizantă și aplatizantă.
Istoricul critic al religiilor nu unifică diferite idealuri religioase sub idealul unic al pacificării umaniste. Ci, mai degrabă, le distruge substanța și întemeierea pentru a le înlocui cu un nihilism ideologic materialist.
Chiar dacă acest lucru nu este făcut explicit, simpla predare a adevărurilor dogmatice ale diferitelor religii va aduce cu sine această concluzie. Toate religiile sunt la fel. La fel de false, la fel de nefundamentate, rezultatul unei derive istorice din timpurile în care oamenilor le era frică de fulgere și pînă când spiritul științific pozitivist modern i-a eliberat din strânsoarea ignoranței.
Ce avem aici este, de fapt, mitul fondator al nihilismului modern. Al omului care nu mai crede în nimic în afară de sine însuși. Omul necredincios, sub aparența paficicării, dezbină oamenii prin însingurare și disoluție. Omul care (nu) crede în nimic, nu poate înțelege pe nimeni din cei care cred. Nici pe creștin, nici pe evreu, nici pe musulman, nici pe hindus. Nu are sentimentul conștiinței apartenenței la o realitate mai largă decât a Universului material. Nu are conștiința relației cu o divinitate.
Omul credincios, în schimb, cu cât își înțelege mai bine propria religie, propria credință, propria istorie, cu atât este mai capabil să înțeleagă diferențele față de cei de altă confesiune, religie, cultură, istorie. Curajul de a mărturisi un adevăr este ceea ce ne unește cu cei care au curajul de a mărturisi un alt adevăr. Individualismul nihilist ne dezbină fiindcă ne însingurează prin iluzia că suntem împreună și că suntem toți la fel.
Desigur, nu toate adevărurile promovează dragostea de oameni. Dar mărturisirea adevărului nu aduce cu sine ura semenilor și acelor de altă credință. Mărturie stau secole de comuniune și toleranță între oameni de credințe diferite. Dacă astăzi asistăm la extremism religios, asta trebuie să o înțelegem în contextul mai larg al transformărilor culturale la care sunt supuse diferitele culturi și tradiții. Islamul, de exemplu, nu este peste tot agresiv față de creștini sau evrei. Dar există zone în care acest lucru se întâmplă. În niciun caz, însă, doar din cauza diferențelor religioase, ci mai degrabă a întregului set de factori sociali, culturali, etnici, geografici, economici și politici.
Conflictele strict religioase sunt în cea mai mare măsură un mit. Un om care lovește un alt om, de altă credință, este cel mai sigur o persoană care nu și-a însușit corespunzător propria credință. Încă de la începutul modernității, războaiele au sporit, ca număr și amploare, nu datorită disensiunilor religioase, ci a intereselor conducerilor seculare și a intereselor geografice și economice. Pe măsură ce a scăzut influența Bisericii în societate, a crescut numărul conflictelor armate, culminând cu conflagrațiile și regimurile totalitare din secolul XX, de departe cele mai sângeroase evenimente din istorie.
Așadar credem că istoria religiior, deși un aspect important al culturii și educației, nu este nici pe departe o alternativă viabilă predării confesionale.
