28.
Unde se găseşte Descoperirea dumnezeiască cea mai presus de fire?
Descoperirea
dumnezeiască cea mai presus de fire se găseşte în Sfânta Scriptură şi înSfânta
Tradiţie.
29.
Ce este Sfânta Scriptură?
Sfânta
Scriptură sau Biblia este colecţia cărţilor numite ale Vechiului şi ale Noului Testament,
scrise sub insuflarea Duhului Sfânt, într-un răstimp de aproape 1500 de ani,
adică de la Moise (cca. 1400 înainte de Hr.) până la autorul Apocalipsei (cca.
100 după Hr.). Aceste cărţi sunt comoara cea mai preţioasă de lumină si
mântuire pe care Dumnezeu a dat-o oamenilor. Biserica le păstrează ca pe un
odor de mare pret şi le foloseşte ca pe un izvor de apă vie din care soarbe
învăţătura cea dumnezeiască.
30.
De ce Sfânta Scriptură se mai numeşte şi Biblie?
Cuvântul
„Biblie” este de obârşie grecească şi înseamnă „cărţi” sau „carte”. „Cărţile” sau
„cartea” Sfintei Scripturi şi-au păstrat de-a lungul veacurilor numele grecesc
de Biblie, atât pentru ca Sfânta Scriptură a fost scrisă o bună parte în limba
greacă, cât şi pentru că, la început, în primele veacuri ale creştinismului,
învăţătura cuprinsă în ea a fost propovăduită mai ales în graiul grecesc, aşa
cum arată documentele timpului, îndeosebi Sfânta Tradiţie. Acest cuvânt,
Biblie, care e cel mai întrebuinţat, atât de creştini cât şi de necreştini,
înfăţişează deci Sfânta Scriptură ca pe o carte în sine, singura care de-a
lungul istoriei şi-a păstrat acest nume fără alt adaos şi pe care noi
credincioşii o socotim cartea mai presus de toate celelalte cărţi, cartea
cărţilor, cartea pe care, dacă n-o putem numi cea mai mare ca întindere, o
putem numi cea mai preţioasă, pentru cuprinsul şi roadele ei în sufletele
noastre.
31.
Prin ce se deosebeşte Sfânta Scriptură de celelalte cărţi?
1)
Sfânta Scriptura se poate citi cu cel mai mare folos de oricine: învăţat sau
neînvăţat, din orice parte a lumii. Ea cuprinde învăţături mântuitoare şi
folositoare, căci ne vorbeşte despre Dumnezeu şi despre mântuirea noastră în
comuniune cu Dumnezeu prin Hristos, cu ajutorul
harului Duhului Sfânt. «Iar
scopul şi rostul Sfintei Scripturi este, spune Sfântul Atanasie cel
Mare, acea vestire îndoită despre Mântuitorul: ca El a fost pururea Dumnezeu şi
Fiu, fiind Cuvântul şi strălucirea şi înţelepciunea Tatălui; şi ca pe urmă,
luând trup pentru noi din Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, S-a făcut
om. Iar această îndoită vestire se poate afla, urmărind-o în toată Scriptura de
Dumnezeu insuflată» cum Însuşi Domnul a spus: „Cercetaţi
Scripturile, ca ele sunt cele ce mărturisesc despre Mine” (Ioan 5, 39). Ea
ne învaţă apoi cum să trăim după voia lui Dumnezeu, adică bine, în înţelesul
cel mai deplin al acestui cuvânt. Sfânta
Scriptură spune numai adevărul, căci Duhul Sfânt n-a înşelat pe slujitorii Săi,
proorocii. Oamenii nu puteau cunoaşte prin firea şi prin mintea lor lucruri
aşa de mari şi de dumnezeieşti, ci numai printr-un dar coborât de sus asupra
oamenilor sfinţi.
2)
Sfânta Scriptură are o unitate desăvârşită. Acelaşi suflu dumnezeiesc se simte
la citirea tuturor cărţilor ei, deşi acestea sunt deosebite între ele din punct
de vedere al conţinutului şi al formei de exprimare. Fiind dată prin Sfântul
Duh, Sfânta Scriptură cuprinde adevărul. Nimic nedrept sau prefăcut nu se află
într-însă. Sfânta Scriptură nu se contrazice, cum se contrazic învăţătorii
şi scrierile păgâne. Daca scrierile Proorocilor sunt de acord cu
Evangheliile, este pentru că toţi au vorbit însuflaţi de un singur Duh, al lui
Dumnezeu.
3)
Sfânta Scriptură are o putere covârşitoare, prin care a prefăcut şi preface
nenumărate suflete păcătoase în sfinţi. Sfântul Apostol Pavel zice despre
deosebita putere a Sf. Scripturi: „Cuvântul
lui Dumnezeu este viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două
tâişuri şi pătrunde până la despărţitura sufletului şi a duhului, dintre
încheieturi şi mâduvă, şi este judecător cugetelor şi gândurilor inimii)” (Evr.
4, 12). Fericitul Ieronim, mare traducător şi tâlcuitor al Sf. Scripturi, se
pronunţă astfel: «Te rog spune-mi ce e mai sfânt ca acest cuvânt (al lui
Dumnezeu)? Ce e mai plăcut ca această plăcere? Ce mâncări, ce feluri de miere
sunt mai dulci decât cunoaşterea înţelepciunii lui Dumnezeu, decât pătrunderea
în locurile Sale ascunse, decât privirea la ideea Ziditorului şi la cuvintele
Stăpânului tău..., decât ca aceste cuvinte ale Stapânului, pline de
înţelepciune duhovnicească, să înveţe pe oameni! Aibă ceilalţi averile lor,
beie din cupe împodobite cu pietre preţioase, strălucească în stofe de
mătase..., fie neputincioşi în a-şi răpune bogăţiile prin felurite plăceri!
Desfătarea noastră să stea în a medita la legea Domnului ziua şi noaptea, a
bate la uşa care ni-i deschisă, a primi pâinile Sf. Treimi şi a merge pe
valurile vieţii, având pe Domnul călăuza».
32.
Sf. Scriptură ne poate călăuzi, ea singură, pe calea mântuirii?
Sf.
Scriptură nu ne poate călăuzi, ea singură, pe calea mântuirii, atât pentru că
ea n-a fost
dată omenirii de la început, cât şi pentru că, atunci când a fost dată, ea n-a
fost singura autoritate în aceasta privinţă, ci a avut înaintea ei şi apoi
odată cu ea Sf. Tradiţie, în vatra mereu caldă a obştii religioase, sau a
Bisericii. Cu mult înainte de a începe Moise să scrie primele cărţi ale
Vechiului Testament, a existat o evlavie a obştii religioase, chiar mai veche
decât aceea a Patriarhilor. Cărţile Noului Testament încep să apară după mai
bine de zece ani de la întemeierea Bisericii. Ele apar în sânul acesteia. Şi
Biserica alege cărţile insuflate încă din
veacul I după Hristos. Biserica este autoritatea hotărâtoare în această
privinţă, cum şi în tâlcuirea
textului biblic. Ea
„este stâlpul şi temelia adevărului”
(I Tim. 3, 15),
ea ţine «canonul
neclintit al adevărului». În ea lucrează Duhul Sfânt pentru păstrarea
neîntinată a adevărului mântuitor. «Unde este Biserica, zice Sf. Irineu, acolo
este şi Duhul lui Dumnezeu şi unde este Duhul lui Dumnezeu, acolo este Biserica
şi tot harul, iar Duhul este adevărul»27. Iată de ce Sf. Scriptură nu poate, ea
singură, să ne călăuzească pe calea mântuirii, ci numai în Biserică, împreună
cu Sfânta Tradiţie.
33.
Ce înţelegem prin „canonul” cărţilor Sf. Scripturi?
Prin
„canonul” cărţilor Sf. Scripturi, înţelegem totalitatea cărţilor sfânte
insuflate de Dumnezeu, mai precis
lista acestor cărţi. Cuvântul
„Canon” n-a avut acest înteles de la început. El e împrumutat din limba
ebraică, prin mijlocirea celei greceşti, şi însemna, printre altele, „dreptar”
sau „regulă”. Cu
aceste două înţelesuri îl
găsim întrebuinţat şi în Noul Testament.
Sf. Apostol Pavel, după ce dă anumite sfaturi duhovniceşti galatenilor, adaugă: „Si
câţi vor umbla dup dreptarul acesta, pace si milă asupra lor şi asupra
Israeelului lui Dumnezeu” (Gal. 6, 16). Se numesc, apoi, „canoane”, cu înteles
de „rânduială”, hotărârile privitoare
la disciplina bisericească
şi anumite părţi
care intră în
rânduiala slujbelor bisericeşti.
Cărţile Sf. Scripturi cuprinzând „canonul” adică regula de credinţă şi de viaţă
au fost numite „canoane” cu acest înţeles, dar şi cu înţelesul de totalitate
sau de listă a scrierilor care conţin aceste rânduieli. Cuvântul „canon” are
acest înţeles atât la vechii iudei, cât şi la primii creştini. Există un
canon al cărţilor
Vechiului Testament şi
un canon al
cărţilor Noului
Testament.
34.
Cu ce condiţii au fost primite cărţile Sf. Scripturi în canonul biblic?
Cu condiţia:
1) ca învăţătura
cuprinsă în ele să fie descoperită de Dumnezeu prin insuflare; și
2) ca
învățătura descoperită în ele să
fie garantată de
Biserică. Biserica garanta învăţătura aceasta pe baza vechimii
şi apostolicităţii, după regula lui Tertulian, că acel lucru e mai adevărat,
care e mai vechi şi acel lucru e mai vechi, care e de la început, şi acel lucru
e de la început, care vine de la Apostoli, iar de la Apostoli vine ceea ce a
fost sfânt în Bisericile Apostolice.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu