PĂCATELE CAPITALE

96. Ce este mândria?

Mândria, care, după cuvântul Sfintei Scripturi, izvorăşte din inima omului (Marcu 7, 21-22), este preţuirea de sine şi este măsura şi atitudinea de superioritate sau de dispreţ faţă de ceilalţi oameni. Deoarece prin mândrie au căzut îngerii cei răi, cât şi cei dintâi oameni, mândria este privită ca începutul păcatului. Ispita mândriei este foarte întinsă. Nu este credincios care să nu fie ispitit de acest păcat. Însuşi Mântuitorul a fost ispitit spre acest păcat de către diavol, la începutul lucrării Sale în lume (Matei 4, 8-9).

97. Ce urmări aduce păcatul mândriei?

Cel ce se lasă cuprins de păcatul mândriei uită că tot ce are a primit de la Dumnezeu, nesocoteşte poruncile lui Dumnezeu, se laudă numai pe sine, grăieşte de rău pe altul, este făţarnic, se răzvrăteşte împotriva autorităţilor şi rânduielilor obşteşti. Astfel, din mândrie, întocmai ca dintr-o rădăcina otrăvită, se nasc multe păcate. Sfântul Casian Romanul, vorbind despre acest păcat, spune:  Patima mândriei întunecă întreg sufletul şi-l prăbuşeşte în cea mai adâncă prăpastie. Păcatul mândriei, când pune stăpânire pe bietul suflet, ca un tiran prea cumplit care a cucerit o cetate mare şi înaltă, îl dărâmă în întregime şi îl surpă până în temelii. Mărturie despre aceasta este îngerul acela care pentru mândrie a căzut din cer. Căci fiind zidit de Dumnezeu şi împodobit cu toate virtuţile şi cu înţelepciunea, n-a voit să le recunoască pe acestea venite din darul Stăpânului, ci din firea sa. Mântuitorul înfierează cu toată tăria păcatul mândriei, arătându-i urmările atât de grele. El spune: „Oricine se înalţă pe sine se va smeri” (Luca 14, 11). Iar Sfântul Apostol Iacov zice: „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă” (4, 6). Creştinul, deci, trebuie să se ferească şi să se lepede de păcatul mândriei, îmbrăcându-se cu virtutea smereniei şi întărindu-se sufleteşte prin post şi rugăciune. El trebuie să-şi amintească totdeauna că toată virtutea şi tot ce are el a primit de la Dumnezeu, după cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Ce ai, pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te făleşti, ca şi cum nu l-ai fi primit?” (I Cor. 4, 7).

98. Ce este iubirea de argint?

Iubirea de argint, care izvorăşte, ca şi alte cugete rele, „din inima. omului” (Marcu 7, 21), este pofta  neînfrânată  după bunurile pământeşti, considerând câştigarea lor drept scopul principal al vieţii. Ea se arată, pe de o parte, din dorinţa de a aduna avere prin orice mijloace, iar pe de alta, prin strădania de a păstra cu îndărătnicie cele adunate, adică prin zgârcenie. Păcatul  acesta  se  împotriveşte  dreptăţii  şi  îndurării,  aducând  mari  pagube  semenilor noştri. De aceea, Sfântul Apostol Pavel spune că: „Iubirea de argint este rădăcina tuturor relelor şi cei ce au poftit-o cu înfocare au rătăcit de la credinţa şi s-au străpuns cu multe dureri” (I Tim. 6, 10).

99. Ce urmări aduce iubirea de argint?

Iubirea de argint naşte pofte nesăţioase, aţâtă patimi, duce la înşelăciune, furt, minciună, jurământ strâmb, nedreptate, apăsarea semenilor săraci şi depărtare de Dumnezeu. „Unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta”, spune Mântuitorul (Matei 6, 21). Ea sfârşeşte uneori cu sinuciderea sau moartea celui ce şi-a lipit inima de avuţie, precum arată cazul lui Iuda, cel care a vândut pe Mântuitorul pentru 30 de arginţi. De aceea, Sfântul Apostol Pavel îndeamnă pe Timotei: „Celor bogaţi în veacul de acum, porunceşte-le să nu se semeţească, nici să-şi pună nădejdea în bogăţia cea nestatornică, ci în Dumnezeul cel viu, Care ne dă cu belşug toate, spre îndulcirea noastră” (I Tim. 6, 17). Iubirea de argint fiind o piedică în calea mântuirii, creştinul trebuie să lupte împotriva ei cu virtutea cumpătării, dreptăţii şi îndurării, cerând ajutorul lui Dumnezeu.

100. Ce este desfrânarea?

Desfrânarea este lăsarea cu totul în voia poftelor trupului, care se aţâţă în noi prin simţurile noastre. Ea izvorăşte din inima (Marcu 7, 21) şi se săvârşeşte în însuşi trupul nostru, ducând la rătăcirea rânduielilor firii aşezate de Dumnezeu. De aceea, Sfântul Apostol Pavel spune: „Fugiţi de desfrânare! Orice păcat pe care îl va săvârşi omul este afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării păcătuieşte în însuşi trupul său” (I Cor. 6, 18).

Pricina pentru care creştinul trebuie să se păzească de desfrânare, o arată tot Sfântul Apostol Pavel, prin cuvintele: „Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt, Care este în voi, pe Care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu preţ! Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu” (I Cor. 6, 19-20). Din desfrânare izvorăsc: cugetele necurate, distrugerea vieţii familiale şi nepăsarea faţă de nevoile celorlalţi semeni. De aceea desfrânaţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu (I Cor. 6, 9). Datoria creştinului este că prin post şi rugăciune să lupte împotriva acestui păcat, să alunge gândurile necurate din cugetul său şi să fugă de tovărăşia celor desfrânaţi.

101. Ce este invidia sau pizma?

Invidia sau pizma este păcatul care ia naştere în inima omului (Marcu 7, 21) şi care prilejuieşte părere de rău pentru binele aproapelui şi bucurie pentru nenorocirea şi suferinţa lui. Prin  invidie  se  păcătuieşte faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. De aceea Sfânta Scriptură ne atrage atenţia, spunând: „Unde este pizmă şi zavistie, acolo este neorânduială şi orice lucru rău” (Iacov 3, 16).

102. Ce păcate se nasc din invidie?

Din  invidie  se  nasc:  ura,  clevetirea,  vicleşugul,  înşelăciunea,  uciderea,  precum  şi slăbirea puterilor sufleteşti şi trupeşti ale celui pllin de invidie. De asemenea invidia duce şi la depărtarea de Dumnezeu, căci înăbuşă dragostea curată faţă de El şi faţă de aproapele. «Zavistia (invidia) face pe oameni mai răi decât orice şarpe veninos». Creştinul bun se fereşte de acest păcat. El nu pizmuieşte pe omul harnic şi vrednic, spornic în toate cele bune, ci se osteneşte să-i urmeze pilda. Alungarea pizmei din suflet aduce pacea şi bucuria, pe care nu le cunoaşte cel stăpânit de ea. 

103. Ce este lăcomia?

Lăcomia este pofta nestăpânită de a mânca şi de a bea peste măsură este un păcat al trupului (Gal. 5, 19). Lacomul  face  din  mâncare  şi  băutură  ţinta  vieţii  lui,  uitând  că  acestea  sunt  numai mijloace de întreţinere a vieţii. Aceasta se întâmplă ori de câte ori credinciosul uită că are un rost mai înalt în viată, o chemare sfântă de îndeplinit. Mântuitorul ne îndeamnă: „Nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Că după toate acestea se străduiesc neamurile; ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele. Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei 6, 31-33). iar Sfântul Apostol Pavel spune: „Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi” (I Cor. 10, 31). La fel, Sfântul Casian Romanul spune: «De bucate numai atât să ne slujim, cât să trăim, na ca să ne facem robi poruncilor poftei. Primirea hranei cu măsură şi socoteală dă trupului sănătate şi nu îi ia sfinţenia».

104. Ce păcate se nasc din lăcomie?

Din  păcatul  lăcomiei  se  nasc:  pofta  trupească,  petrecerile  necuviincioase,  îngrijirea numai  de  sine  (egoismul),  defăimarea  aproapelui,  exploatarea  lui,  certurile,  mâniile, diferitele boli, întunecarea minţii, pierderea cinstei, nepăsarea faţă de cele sfinte şi tot felul de fărădelegi. Datoria creştinului este să lupte împotriva lăcomiei, prin virtutea cumpătării, prin post şi rugăciune.

105. Ce este mânia?

Mânia este supărarea cu uşurinţă pentru orice lucru şi pornirea de a ne răzbuna asupra celor care nea-u pricinuit vreun neajuns. Mânia este şi o lipsă a dragostei, căci: „Dragostea nu se aprinde de mânie” (I Cor. 13, 5). Sfântul Casian Romanul, vorbind despre mânie, zică că: «Mocnind ea tăinuit în inima noastră şi orbind cu tulburări întunecate ochii inimii, nu putem dobândi puterea de a deosebi cele ce ne sunt de folos, nici pătrunderea conştiinţei duhovniceşti. De asemenea nu putem păzi  desăvârşirea sfatului bun şi nu ne putem face părtaşi vieţii adevărate, iar mintea noastră nu va ajunge în stare să privească lumina dumnezeiască». De aceea Sfântul Apostol Iacov îndeamnă pe necredincios să fie: „Zăbavnic la mânie, căci mânia omului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu” (Iacov 1, 19-20). Mântuitorul Însuşi ne spune că tot cel ce se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă (Matei 5, 2-20.) Astfel, din orice pricină ar porni mânia, ea trebuie potolită, căci orbeşte ochii sufletului şi duce la fapte rele, precum l-a dus pe Cain la uciderea fratelui său Abel (Fac. 4, 4-8). Creştinul are datoria să se ferească de păcatul mâniei şi să lupte împotriva ei cu virtutea blândeţii, smereniei şi dragostei către aproapele. Pildă să-i fie Însuşi Mântuitorul, care în loc să se mânie pe cei care-L huleau şi-L scuipau, Se ruga pentru ei, zicând: „Părinte, iartă-le lor, căci nu ştiu ce fac” (Luca 23, 34). Îndreptăţită  este  numai  mânia  împotriva  gândurilor  rele,  împotriva  patimilor  şi  a păcatelor, precum şi împotriva lenei, din care odrăslesc o seamă de păcate. Aceasta este mânia sfântă de care a fost pătruns şi sufletul Mântuitorului (Marcu 3, 5).

106. Ce este lenea?

Lenea este nepăsarea faţă de împlinirea datoriilor şi dezgustul pentru munca, fie cu braţele, fie cu mintea. Lenea aduce: slăbirea puterilor sufleteşti şi trupeşti, lipsă de cele trebuincioase vieţii, îndemn la furt, pricină de ceartă şi uitare de Dumnezeu. Sfânta Scriptură are cuvinte foarte aspre pentru păcatul lenei sau trândăviei, arătând că cei leneşi vor fi aruncaţi în întunericul cel veşnic (Matei 25, 26, 30). Sfântul Apostol Pavel spune: „Dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce” (II Tes. 3, 10). Şi tot el ne îndeamnă: „Nu fiţi leneşi, ci urmăritori ai celor ce prin credinţă şi îndelungă răbdare moştenesc făgăduinţele” (Evr. 6, 12).