PĂCATELE ÎMPOTRIVA SFÂNTULUI DUH

107. Care sunt păcatele împotriva Duhului Sfânt?

Păcatele împotriva Duhului Sfânt sunt acelea prin care creştinul se împotriveşte cu îndărătnicie poruncilor dumnezeieşti şi tuturor lucrărilor Sfântului Duh. Şi, întrucât virtuţile teologice (credinţa, nădejdea şi dragostea) sunt lucrări ale Duhului Sfânt, păcatele împotriva Duhului Sfânt se îndreaptă mai ales împotrivă acestor virtuţi. 

Astfel, păcate împotriva credinţei sunt: Împotrivirea faţă de adevărul dovedit al credinţei creştine. De acest păcat s-au făcut vinovaţi fariseii, care nesocoteau valoarea faptelor Mântuitorului, declarându-le fapte ale diavolului (Matei 9, 34); de asemenea se fac vinovaţi toţi aceia cărora le place să păcătuiască, dar pentru că credinţa creştină îi opreşte, ei o tăgăduiesc, se leapădă de ea, sau o prigonesc. 

Păcate împotriva nădejdii sunt: Încrederea nesocotită în bunătatea lui Dumnezeu. De acest păcat se face vinovat cel ce păcătuieşte neîncetat, şi totuşi crede că Dumnezeu, fiind atotbun, îl va ierta; de asemenea şi cel ce socoteşte că se va putea mântui numai prin credinţa lipsită de fapte bune (Rom. 2, 4-5; Iacov 2, 26). Deznădăjduirea în mila şi bunătatea lui Dumnezeu. Sunt oameni care socot ca păcatele făcute de ei sunt atât de mari, încât nu vor mai putea găsi iertare la Dumnezeu, chiar dacă s-ar pocăi, şi de aceea nu mai încearcă să se îndrepte, ci păcătuiesc mereu (Ioil 2, 12-13). De acest păcat s-a făcut vinovat Iuda, care, după ce L-a vândut pe Mântuitorul, s-a dus şi s-a spânzurat (Matei 27, 5).

Păcate împotriva dragostei sunt: Pizmuirea aproapelui pentru harul ce i s-a împărtăşit, pentru sporul lui în fapte bune, precum şi neîndrumarea celor rătăciţi pe calea cea bună. Cine se face vinovat de acest păcat nu va putea moşteni împărăţia lui Dumnezeu (Gal. 5, 21). Nepocăinţa până la moarte şi nesocotirea darurilor lui Dumnezeu. De acest păcat se face vinovat  cel  care,  cu  toate  că este  creştin, nu voieşte să întrebuinţeze mijloacele puse la îndemână de Sfânta noastră Biserică pentru îndreptarea sa şi petrece în păcate până la moarte, împotrivindu-se astfel lui Dumnezeu, „Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Tim. 2, 4).

108. Ce spune Mântuitorul despre păcatele împotriva Duhului Sfânt?

„Celui care va zice cuvânt împotriva Fiului Omului, se va ierta lui dar celui care va zice împotriva Duhului Sfânt, nu se va ierta lui, nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie” (Matei 12, 32). Din aceste cuvinte înţelegem că păcatele împotriva Duhului Sfânt sunt foarte grele. Ele dezrădăcinează din suflet înclinarea spre pocăinţa şi îndreptare şi-l înstrăinează pe credincios de Dumnezeu. Totuşi, prin cuvintele de mai sus, Mântuitorul nu spune că ele nu s-ar putea şterge printr-o căinţă adevărată şi nici că pentru vina lor nu s-ar putea dobândi niciodată iertarea. Pricina neiertării unor astfel de păcate stă în îndărătnicia omului de a nu se pocăi, în împietrirea inimii lui. Cel ce săvârşeşte astfel de păcate nu primeşte iertarea, fiindcă nu voieşte să fie iertat şi nu voieşte să asculte de poruncile lui Dumnezeu. Dacă,  însă,  un  astfel de  vinovat  se căieşte din adâncul inimii şi, hotărât să nu mai păcătuiască, cere îndurarea lui Dumnezeu, atunci, prin Sfânta Taină a Pocăinţei, el va putea primi iertare, căci nu este păcat, oricât de greu ar fi ei, care să covârşească bunătatea şi dragostea de oameni a lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Petru s-a lepădat de trei ori de Mântuitorul, dar, pocăindu-se, recunoscându-şi păcatul şi hotărându-se să asculte de Mântuitorul până la moarte, a fost iertat şi reaşezat în cinstea de Apostol (Ioan 21, 15-19).

109. Care păcate se numesc strigătoare la cer?

Se numesc strigătoare la cer păcatele care tind a nimici imboldurile puse de Dumnezeu în f'irea  noastră.  Ele  sunt  atât  de  grele,  încât,  mai  mult  decât  altele, cer o răsplătire de la Dumnezeu chiar în lumea aceasta. Ele nu izvorăsc dintr-o slăbiciune a credinciosului, ci din vădita răutate a voii lui, fiind săvârşite cu precugetare.

110. Care sunt păcatele strigătoare la cer?

Păcatele strigătoare la cer sunt:

1) Uciderea săvârşită cu voie. Un astfel de păcat a săvârşit, de pildă, Cain. Cu privire la acest păcat citim în Sfânta Scriptură: „Şi a zis Domnul (lui Cain): Ce ai făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigă către Mine din pământ” (Fac. 4, 40). Tot de acest păcat  ţin şi cruzimile prin care se tinde la nimicirea vieţii aproapelui, ca: răpirea libertăţii prin robie, războiul de pustiire, precum   şi lovirea în cinstea aproapelui, socotită ca o ucidere morală a lui.

2) Sodomia, adică desfrâul împotriva firii, precum şi împiedicarea cu  ştiinţă a zămislirii de prunci şi lepădarea lor. Desfrâul împotriva firii  i-a primit numele de sodomie după locuitorii din Sodoma, care pentru acest păcat au fost aspru pedepsiţi de Dumnezeu (Fac.18, 20). Sfântul Apostol Pavel spune ca astfel de fapte ruşinoase nu trebuie să fie nici măcar amintite printre creştini (Efes. 5, 3).

3) Asuprirea văduvelor, orfanilor şi săracilor este un păcat împotriva simţului firesc de dreptate al omului.  În Sfânta Scriptură se găsesc multe mustrări împotriva celor ce se fac vinovaţi de acest fel de păcate. „Învăţaţi să faceţi bine, căutaţi dreptatea, ajutaţi pe cel apăsat, faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă” (Isaia 1,17). Iar Mântuitorul striga: „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţărnici! Că mâncaţi casele văduvelor şi cu făţărnicie vă rugaţi îndelung; pentru aceasta mai multă osândă veţi lua” (Matei 23, 14).

4) Oprirea plăţii lucrătorilor, care de asemenea răneşte dreptatea socială. De acest păcat ţin: specula ce se face cu braţele muncitorilor, oprirea pentru diferite pricini nedrepte a unei parţi din plată, scumpirea traiului, falsificarea alimentelor. „Iată, plata lucrătorilor care au secerat ţarinile voastre, pe care voi aţi oprit-o, striga; şi strigările secerătorilor au intrat în urechile Domnului Savaot” (Iacov 5, 4).

5) Lipsa de cinste şi mulţumire faţă de Părinţi. „Cel ce bate pe tată sau pe mamă, să fie omorât. Cel ce va grăi de rău pe tatăl sau pe mama sa, acela să fie omorât”, se spune în Sfânta Scriptură (Ieş. 21, 15-16).

111. Ne putem face părtaşi şi de păcatele altora?

Da, şi iată cum:

1) Când poruncim altora să păcătuiască (Matei 2, 16);

2) Când dăm sfat altora să păcătuiască (Ioan 11, 49-50);

3) Când îndemnăm la păcat;

4) Când ne învoim la păcatul altuia (Fapte 22, 20);

5) Când tăcem şi nu înfruntăm pe cel ce păcătuieşte (Pilde 29, 24);

6) Când trecem cu vederea şi nu pedepsim pe păcătoşi;

7) Când ascundem şi apărăm pe păcătoşi (Luca 11, 47-48);

8) Când încuviinţăm  păcatele altora (Rom. 1, 32);

9) Când dăm prilej de sminteală spre  păcat (Luca 22, 3-6). În măsura în care luăm parte la păcatele altora, stă şi vina şi răspunderea noastră.

Dar, mai presus de ferirea de păcat, datoria creştinului este să ducă o viaţă morală.

112. Ce înseamnă a duce o viaţă morală?

A duce o viaţă morală înseamnă a păzi poruncile dumnezeieşti. Prin porunci îşi arată Dumnezeu voia Sa cea atotsfântă, după care trebuie să se călăuzească creştinul în viaţă, căci spune Mântuitorul: „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui” (Ioan 14, 21). De aceea, datoria creştinului este să cunoască, să înţeleagă bine şi să împlinească cele 10 porunci ale lui Dumnezeu, pe care Mântuitorul le-a cuprins şi le-a desăvârşit pe scurt în porunca dragostei (Matei 22, 37-39).